Întâia noapte

Mi-a rămas o pată pe creier de-atunci. Adică ce anume se petrecuse, ce-a fost pân’ la urmă, de unde pornise toată nebunia și ce făcusem cu adevărat în noaptea aceea, credeam că fusese o singură noapte. Nevastă-mea alertase cunoștințele, poliția, fusesem băiat cuminte, n-o necăjisem încă. Iar când m-a auzit: Să mor dacă știu ce-am făcut, și-a ieșit din fire.

–      Mergem la psiholog dragă! Nu-i posibil să lipsești atâta timp și să-mi torni o amnezie. Ai avut un accident?

–      Nu știu. Am să încerc să aflu ce s-a-ntâmplat. Cred că am tras o beție așa de zdravănă, că n-am mai ajuns acasă și am adormit în... în gară!

–      O lună?

–      Care... lună, dragă? Luna de pe cer poate?

–      În ce gară?...

Avea serioase motive să nu mă creadă nevastă-mea, eram șovăielnic, cel mai prost dintre mincinoși... Am făcut gură la studio: „Păi bine bulangiilor, m-ați lăsat singur, beat pulbere! Așa mă port eu cu voi? Care-a fost acolo?”

–      O-o-o!

–      Ce ouă, bă, sunteți nebuni? Care...?

–      Stănică, m-a luat relativ amical Haichiu, șeful, știi, nu prea se face să lipsești o lună și să nu anunți, familia, rudele, cunoștințele și șeful de serviciu.

–      Care lună, domnule?

–      Luna trecută...

M-a trecut așa o... crampă mintală. Prin cadrul ușii, pe lângă el, zărisem cursorul calendarului tras chiar cu o lună mai jos ca... ieri! 

–      He-he! Încercați să mă duceți...! Hai, domnule! Astea-s glume?

–      Apopi!

 „Apopi” este numele meu adevărat, „Stan Apopi”...

–      Apopi! Vrei să zici că nu știi ce-ai făcut o lună cât ne-am simțit, din sentimente colegiale, să dăm anunțuri pe rețea, la TV, s-o consolăm pe nevastă-ta, convinși că ai murit?

–      Parol d’hon...

Ce mă lăsam tâmpit de oamenii ăia? Am plecat de-acolo și m-am dus întins către locul unde ajunsesem în urma unei anchete, ultima adresa pe care o știam înainte să pierd șirul zilelor. Nu mi-a fost greu să ajung, localizasem amplasarea apartamentului și am găsit, cum mă așteptam, ușa încuiată. Am căutat nume, am întrebat vecinele: Cine locuiește acolo?

–      Un tânăr. Solitar și foarte respectuos. Salută vecinii...

–      Cum se numește, unde lucrează...

–      Sunteți de la miliţie, domnule?

–      De la „Orori TV”.

–      Nu mă uit. Ce fel de TV este? Am auzit că dă filme indecente.

Sunt foarte alunecoase femeile de vârsta a treia. Am descoperit însă vecina ideală.

–      Acolo se dau orgii în fiecare noapte. Se-aude prin perete.

–      Și-azi noapte?

–      Mai ales. Toată noaptea au ținut-o într-o zbânțuială. Au

Am revenit spre seară dar nu era nimeni. Apoi a doua zi. După aceea peste o săptămână. A trebuit să merg la psiholog, am fost hipnotizat, în fine, eram în căutarea unei luni întregi care lipsea din viața mea. Din ziua aceea relația cu nevastă-mea s-a deteriorat iremediabil. Pusese un detectiv pe urmele mele și mă privea rece și distant, cum n-o cunoscusem până atunci. Știa, de la un binevoitor, că plecasem din club însoțit de o femeie. Iar într-o zi, colac peste pupăză, Haichiu mă avertiză sonor: Stănică, randamentul tău intelectual s-a diminuat considerabil. Mă văd nevoit să-ți aplic o sancțiune pecuniară în vederea deșteptării. Crede-mă, eu n-am să aștept prea mult acest moment. Al deșteptării tale.

El nu era modest, Haichiu. Tipul de perfecționist care încearcă să-i timoreze pe alții și pretinde respectul tuturor. Însă-i puțea gura atât de îngrozitor că nimeni nu stătea în vecinătatea lui pentru că rămânea fără aer. Haichiu, hm! Îl bănuiam că o curtează pe nevastă-mea, dar nu o... nu vreau să mă aventurez într-o dizertație aberantă despre caracter și comportament. Psihologul, mi-a zis că n-a scos de la mine decât o sumă de expresii pe care intenționa să le analizeze, era o temă atractivă de studiu, iar nevastă-mea, care insistase să asiste, spunea că fusesem obscen și respingător. 

–      Te-ai schimbat înspăimîntător în ultima vreme că nu mai pot locui alături de tine.

Asta-i una dintre frazele pe care le urăsc din inimă. Iar nevastă-mea, Ruxandra, Ruxi îi ziceam, a spus-o fără să clipească. Fiică-sa a strigat de bucurie auzind-o de parcă o salvase din detenție. Tare mă mai disprețuia ființa aceea micuță. Ea nici nu-și cunoștea tatăl, mă compara cu precedentul tutore. 

O vreme am locuit în aceeași casă dar, din ziua când am fost concediat, lucrurile au luat o întorsătură și mai urâtă. Cheltuieli, avocați, despărțire... Am rămas cu automobilul și ceva puncte de credit pe care le strânsesem prevăzător. Într-o seară am dat de Eli, persoana care-mi crease atâtea necazuri. O tipă, am zis eu, o tipă-naltă, mă depășea cu juma’ de cap, subțire, păr vopsit blond, gura, bărbia și nasul cam mari, dar avea ochi frumoși, albaștri, iar vocea cam groasă, era fumătoare, însă, „Am fost alto în corul școlii”, s-ar zice că acela era timbrul ei naturel... 

–      Cam greu te-ai orientat, însă până la urmă ai reușit singurel!

A-a-am rămas cu gura căscată privind femeia aceea, gătită de plecare, nu păstrasem nimic în amintire despre ea, era o persoană totalmente nouă pentru mine.

–      Mă cunoașteți, într-adevăr? Spuneți-mi cum vă numiți domnișoară, vă rog!

–      Eu sunt Eli. Oh, dar ți s-a șters memoria de tot! Ți-am zis să nu te mai droghezi. Mă grăbesc. Vrei să mă-nsoţeşti?

Era întuneric deja, „e zece”, mi-a zis „sunt în tura de noapte” și m-am simțit obligat să o conduc. Am mers cu mașina mea. Mi s-a părut foarte fițoasă, Eli. Mergea caraghios, ca o cocotă, avea un țigaret lung în care-și înfipsese o țigară fabricată manual, era vopsită și împodobită țipător. S-a așezat pe bancheta din spate și a comandat o excursie până: La Clubul Victoria, te rog.

Clubul Victoria este într-un complex hotelier. Are și cazino, e o destinație pentru plăcerile nocturne ale tipilor care câștigă averile ușor. La fel trebuie să le și cheltuie.

–      Iartă-mă, am reluat conversația într-un limbaj mai puțin rigid, nu mai știu nimic despre tine și perioada cât am... locuit la tine. Nu pricep cum se poate șterge din memorie doar perioada asta... Am avut, știi, numeroase neplăceri din acest motiv... Am uitat chiar tot. Cum e posibil? Ești o vrăjitoare?

S-ar zice că am rostit totul dintr-o răsuflare dar am fost tare crispat și mi-era teamă că am să mă-mpotmolesc şi voi spune o prostie. Chestia cu „vrăjitoarea”... Era o glumă... oarecum.

–      Ha-ha-ha-cha-cha-cha...! Prostuț mai ești! Te-ai drogat păsăroi, cine te-a pus? Eu? Bagi medicamente în tine fără discernământ. Ți-am zis: Nu pune mâna acolo că n-ai voie! Trebuia să ți-o tai?

Ce să-mi fi tăiat?

–      Eli!...

–      Spune!

–      Tu m-ai luat din clubul Viena? Cum ai intrat în clubul Viena? Este un club de bărbați.

–      Eu? Ce să fi căutat la Viena? Te-am atras la Victoria puiule. A fost prima ta noapte de plăcere autentică. Te-am inițiat în poker și în sex, prostuţule! Ce-ți mai pui atâtea întrebări? Gata, ai trecut pragul, ești deja dincolo. Urmează drumul și eu te voi călăuzi. Sunt profesoara ta, cha-cha-cha! de fericire, puiule.

–      Care fericire? De când te-am întâlnit numai necazuri am avut.

–      Pentru a cunoaște fericirea trebuie să suferi, puiule.

A coborât din mașină apoi m-a invitat: Parchează și hai înăuntru! Trebuie să mai fie cineva care dorește să te întâlnească.

Dar când să parchez mi s-a cerut legitimație de membru. La dracu! A trebuit să mă îndepărtez destul pentru a-mi lăsa mașina. Apoi m-am întors și am încercat să pătrund în club. Însă „băieții” erau vigilenți: Pleacă, făceau, pleacă, n-auzi? Să plec? De ce? „Eu am venit cu Eli. O știți...?”

–      Pleacă și să nu te mai întorci vreodată! Dacă patronu-mi zice să te-mpuşc în cap io-ţi dau hoitu’ la câini bucăți bucățele, dîntr-o plăcere. Pleacă-n aia mă-tii că ieş’ prostu’ pământului!

Gorilele mă știau altfel nu rânjeau la mine cu asemenea satisfacție. Mă uitasem prin ușile deschise pentru a o zări pe Eli dar n-am văzut-o, era destul de întunecos... Un club de dans, auzeam vuietul muzicii...

„Ce sa fac”, m-am întrebat, „să o aștept, să plec spre casă”? Era o dilemă care s-a rezolvat într-un mod din cele mai ciudate. Nu se încheiase iarnă încă, februarie, ningea abundent, dar nu se așeza deloc zăpada, era moină, eu am hotărât să cumpăr câte ceva dintr-un supermagazin, pe una dintre străzile mari, mă aflam pe o străduță întunecată, vedeam deja magazinul, era la o sută de pași înainte când alături a apărut o femeie măruntă cu pelerină sub care se vedea părul bogat și creț.

–      Domnule, mi-a zis, am nevoie de un mic ajutor să-mi cumpăr un sandviș. Te rog, mă poți ajuta?

Am privit-o însă era destul de întuneric, îmi părea o copilă de paisprezece-cincisprezece ani, ținea ochii în jos cu sfioșenie și m-a urmat deși nu-i spusesem nimic. Eram foarte zgârcit cu economiile mele, nu-mi găsisem de lucru la nici o televiziune iar agenția pentru conflicte de muncă mă somase că îmi va retrage licența dacă nu profesez. Mă temeam de ceea ce se cheamă reconversie profesională, asta mă putea arunca în afara gardului, și îmi pierdeam siguranța materială dar și personală, de fapt orice fel de siguranță.

Am traversat strada mare și am intrat în magazin însoțit de fata aceea care mi-a zis:

–      Vorbește-mi, de ce nu-mi vorbești? Mi se deschide inima la auzul vocii tale!

Am privit mai atent și ce-am văzut? O tânără subțire, cu înfățișarea plăcută, cu ochii frumoși, rugători.

–      Nu poți răspunde la tandrețea mea?

Nefiresc mod de a cere...!

–      Ne cunoaștem de undeva?

–      Eli mi-a zis că ești puțin dezorientat însă tu ești amnezic!

–      Am pierdut multe lucruri din cap dar sper să recuperez, am zis și am cumpărat mai multe, printre ele o sticlă de șampanie cu eticheta „Aducere aminte”.

Femeia aceasta plină de farmec se numea Mimi. A fost, fără îndoială o plăcere deosebită să o simt, ca și cum ar fi fost întâia dată, într-un mic apartament friguros, și m-am întrebat dacă destinul poate fi anticipat sau dacă Marele Absolut există și are un plan cu mine. Cu mine? He, tocmai cu mine...!

Am aflat de la Mimi amănunte privind perioada anterioară astfel că am reușit să prind părțile ca piesele unui joc de cartoane, deși mi-a scăpat înțelesul profund al situației mele. Am anticipat dar nu am știut că anticipasem acest lucru. Iată cum a început totul:

Ziua în care s-a declanșat serialul a fost specială și teribil de stresantă. Avusesem încă de dimineață un conflict cu fostul cumnat, o persoană care-mi provoca dezgust, pe care aș fi anulat-o cu plăcere din lumea mea, dacă aș fi avut această permisiune. Și o aveam dar fusesem educat că nu e voie pentru că ar urma niște repercusiuni. A apărut, cum ziceam, cumnată-meu în atelier, la subsolul casei unde locuiam. Avea un stil idiot de a glumi pe care nu reușeam să-l contracarez. Că mă înjura era un lucru minor, însă mă lovea, mă tachina continuu fără să-i pot replica decât ridicându-mă la același grad de mitocănie, ceea ce-mi crea o silă de mine și de neputința mea. Iar pentru el, să audă unul care se pretinde intelectual vorbind vulgar era o victorie pe care o proclama sonor: „Ă-hă-hă! Bravo, bă!” și mă pocnea mai mereu peste cap, fără să-l pot opri. Era al dracului de iute. Desigur, eram obișnuit să vorbesc vulgar, doar frecventam un studio de jurnalism, însă acasă    nu-mi dădusem drumul, încercam din răsputeri să păstrez oaza de liniște și normalitate. Eram ca un puști care nu fumează în fața părinților din respect. Nici dacă tatăl l-ar fi încercat: „Vrei o țigară?/ Eu?!”... Individul ăsta, cumnatul, era un fel de comic, participa la spectacole, rostea monologuri, chiciuri, mama lor de porcării, dar cred că pasiunea lui era să mă sâcâie. L-am luat în stilul său, l-am împins prin atelier, aveam un atelier apreciabil însă totalmente deranjat, lucrurile aruncate în neorânduială, era întuneric, numai o rază de lumină pătrundea înăuntru, automobilul lâncezea într-o parte, alături dulapuri cu scule sau aparate, materiale... l-am împins, zic, și am luat în câte o mână, un ciocan mare și o cheie franceză și am pornit să mă fâțâi în stilul său propriu, reproducând un refren idiot pe care-l interpreta. Îl luase puțin teama, dar, văzând că de fapt glumeam, a început să râdă. A lovit un borcan plin de ulei care s-a împrăștiat, și a trebuit să curăț. Am aici, pentru acest pasaj o chestie bună scrisă de Sybille Gerveau: „Sunt în lumea asta oameni care ne poartă noroc, întotdeauna ne pot ajuta sau ne bucură, aceștia sunt îngerii noștri, și oameni care ne provoacă teamă, ne timorează și ne produc doar suferință și pagube, chiar dacă par bine intenționați, aceștia sunt demonii noștri. Dacă oamenii pe care-i numim prieteni fac parte din a doua categorie, suntem în Iad.” Am făcut într-o noapte de insomnie, un inventar al indivizilor pe care i-am cunoscut mai bine. Și, ce credeți? Patru sau cinci îngeri am cunoscut, asupra unuia am rezerve, și o armată de vreo patru-cinci... zeci de demoni.     De-asta viața mea a fost într-atât de dificilă... Ăsta, cumnatul, era unul dintre draci, unul mic și scârbos. Am rămas să șterg pata de ulei care s-a întins spectaculos de parcă s-ar fi scurs o canistră și am ajuns chiar la baza scărilor. Am urcat scările și am rămas cu cârpa în mână să privesc două cucoane fermecătoare, ale căror picioare m-au ocolit cu pași mici și au pătruns pe ușa clădirii publice din apropiere. Am intrat și eu...  Imediat, deasupra treptelor de la intrare, era un centru de antichități, am văzut un sistem de calcul vechi de-o sută-două de ani, cu un panou video pătrățos, care funcționa, și m-am rotit puțin împrejurul măsuței pe care fusese așezat gândindu-mă să-i „subtilizez” o piesă deoarece aveam și eu un aparat de colecție, produs de o firmă celebră cândva, și care zăcea inutilizabil... De parcă aș fi avut ce face cu el! Sunt valoroase „antichitățile” cu nume, dar trebuie să fie funcționale și bine întreținute. Nu-mi puteam permite să umblu prin cutie... Am urcat pe scară. La mijloc, înainte să ajungi pe palier, erau două boxe transparente cu telefoane de mână, gingaș colorate, se purtau cândva ca brățări, dar puteau fi pendulate la gât, prinse în fel și chip, ca bijuteriile. Una dintre femeile care-mi atrăseseră curiozitatea se oprise în dreptul unei boxe și încerca să scoată un asemenea accesoriu de comunicat: „Vai, tu, un fraier se ține coadă de mine...! Hi-hi-hi!” Am luat-o pe scară mai sus și am ajuns în vecinătatea unor ghișee în dreptul cărora se formaseră două grămezi dezordonate de indivizi  și o clipă am avut ideea să stau acolo, poate era ceva de câștigat, poate se dădeau ajutoare, cadouri, se oferea vreo pomană, deși n-aveam nevoie... Cred că se vizau abonamentele pentru vacanța de vară. Am sărit de-acolo, pentru că oamenii mă striviseră într-un perete și am ajuns în cealaltă parte a clădirii, pe trotuar, într-o stradă destul de îngustă, mereu aglomerată, cu tramvaie și clădiri vechi. Și, pentru că trebuia să fie o zi specială, am văzut o bătrână cu părul despletit mergând drept pe linia de tramvai și-mi părea că sunt singurul om care o vede, când tramvaiul care apăruse după colț, a deraiat și s-a oprit într-o clădire. Conducătorul vehiculului încercase să o protejeze cu prețul propriei vieți, dar și a călătorilor. Ambulanța se auzea, nu credeam să fie un accident prea sângeros, doar bătrâna inconștientă se îndepărtase tot pe mijlocul străzii. Am ieșit din vacarmul acela, m-am rotit în jurul clădirii, spre casă, când a trecut prin apropierea mea, pe o traiectorie rectilinie, de parcă i se blocase volanul, un Tourment 550, mașina caraghioasă a anului trecut, și a intrat în gardul viu și-apoi în cel de sârmă care marca proprietatea fraților Palea, cunoscuții industriași. O clipă am crezut că încurcasem circulația pe stradă asemenea bătrânei, poate am avut doar senzația, și din spatele meu a sărit un stâlp mare de beton, iar cablurile sale au șfichiuit pe lângă mine fără să mă atingă. Stâlpul s-a sfărâmat pe mijlocul străzii și eu am privit înapoi, „ce naiba, mi-am zis cu glas tare, totul se mișcă mult prea încet!” Și am văzut mai departe cum se apropiau felinarul și umbrela sa metalică, zornăind când se rostogoleau pe trotuar, în fine, am simțit cutremurul întregului oraș în mine. Și m-am prăbușit la pământ. Când     m-am trezit din leșin eram totalmente bulversat. Împrejur se adunaseră câteva persoane și parcă începuse ușor să se însereze, iar eu mă aflam lângă drum nu departe de casă, cu o geantă desfăcută sub mine și câteva hârtii împrăștiate... Am întrebat ca năucul ce mi s-a întâmplat și o bătrână – aceeași bătrână? – a zis că fusesem lovit de o mașină când traversam strada, „mașina ceea oprită în stâlp” în jurul căreia alte câteva persoane se adunaseră, m-am ridicat împleticit să văd ce era cu șoferul, am strâns lucrurile și am ajuns lângă parbrizul mașinii, înăuntru nimeni. Oamenii spuneau că fusese o femeie blondă, eu țineam în mână geanta ei și aveam senzația stranie a unui deja-vu cu toate consecințele care-mi prevesteau un cataclism personal incontrolabil... Am plecat să beau un pahar la clubul ziariștilor, să comentez evenimentul. Premisele situației mele actuale fuseseră astfel aruncate.

La club am reușit, două lucruri, să înșel vigilența unui aparat personal de identificare în caz de urgență, folosit și de miliţie, îl găsisem în geantă, care-mi livrase două coduri și chiar le-am utilizat pe amândouă, primul era pe numele Şeol și al doilea purta numele Eli. Când am apelat primul cod am așteptat să-mi răspundă o voce hârâită tip delicvent: Care e?

–      Domnul Şeol?

–      Care e?

–      Îl caut pe domnul Şeol!

–      Hîm! Care ești?

–      Iertați-mă, sunt reporter la „Orori TV”, am găsit întâmplător codul dumneavoastră. Poate îmi dați relații despre o doamnă blondă care a avut accident ieri pe strada Velei în cartierul rezidențial...

–      De unde ai codu’?

–      L-am găsit în geanta ei...

Și mi-a anulat legătura. Am încercat al doilea cod și mi-a răspuns o voce robot, mai amabilă decât persoana dinainte. Am aflat chiar adresele unde aș fi putut să o găsesc, în funcție de circumstanță, pe Eli, care era femeie și, probabil, femeia pe care o căutam. 

Al doilea lucru pe care l-am reușit... la club – uite că revin, n-am uitat! – a fost să mă îmbăt, atât de tare încât m-am hotărât să o vizitez la domiciliu pe domnișoara Eli, deși locuia într-o zonă nesecurizată. Și, poate datorită beției, nu mai știu cum am ajuns acolo... Aceasta era povestea unei zile care mi-a modificat în mod radical existenta. 

Am întrebat-o pe Mimi cine e Şeol dar nu știa mititica, a trebuit să o întâlnesc pe Eli care mi-a promis că mi-l va prezenta. De ce? De ce eram curios? Îmi pierdusem calitatea (profesia) de reporter, nu mai aveam dreptul să fac investigații, dar, probabil era o trăsătură de caracter curiozitatea asta, până ce m-am redescoperit, iar devenirea m-a bulversat peste măsură, m-a nenorocit, și fericirea pe care mi-a promis-o Eli   s-a îndepărtat, în ciuda încrederii pe care mi-o inspirase. Degeaba am crezut în idealuri, degeaba m-am bazat pe mituri sau pe vorbele unor persoane care-și sprijină certitudinea pe principii sau viziuni, semne mai vechi sau mai noi, ori am tremurat de teama unor superstiții, și degeaba m-am bătut pentru demonstrații cu logică temporară. Sunt o scânteie care se aprinde și se stinge în vânt, și-apoi un fir de cenușă spulberat, când de fapt n-am să mai fiu... Și m-am cufundat într-un... așa, metaforic, într-un clar de lună...

Deoarece zilele de pauză, cât n-am deținut o funcție, trebuiau plătite, rezervele mele se micșorau cu mare viteză și, pentru că taxele s-au mărit în urma unui act ministerial, m-am trezit mai întâi cu o hârtie de interdicție apoi cu echipa de impunere a evacuării, astfel că am fost scos din zona rezidențială, și mi s-a acordat binevoitor un curs de reconversie profesională pentru a-mi găsi o slujbă să-mi plătesc datoriile către stat. Astfel am ajuns în lumea datornicilor și nu am mai reușit să revin.

Am închiriat o garsonieră ieftină într-un cartier destul de zgomotos. Când m-am mutat acolo totul părea normal! Nu departe, pe o platformă întinsă, era un parc plin de pomi și tufișuri. Îl vedeam de sus, din balcon. Auzeam păsărelele, erau sunete prietenești... și au izbucnit parangheliile, apoi certurile, în fine o spargere urmată de crimă și m-am îngrozit. Vecinul meu din dreapta, domnul Go..., doctor pensionar, îmi spunea senin că spărgătorii „luaseră țeapă”, greșiseră ținta, că aproape nu avuseseră ce să fure de la săracii ăia. M-am gândit să-mi montez o ușă metalică dar se spune că nu există ușă impenetrabilă, mai mult, poate atrage atenția. Am văzut la cineva un sistem complicat de blocare... Nu prea aveam mari lucruri înăuntru dar n-aș fi vrut să rămân cu nimic... Totuși, senzația de „acasă“ este inegalabilă. Bârlogul care mă reprezintă.... Iar noaptea ieșeam în balcon și... auzeam strigătul cucuvelei din parc, auzeam urlete omenești, chiar împușcături,... zgomote neliniștitoare... Aveam coșmaruri... Noaptea... Scriam. Compusesem un eseu despre sărăcie. Ajunsesem să-i simt răsuflarea în ceafă și mă obseda...          Pe-atunci mă temeam grozav de sărăcie. Unul dintre amicii mei, de la redacție... nu-i zic numele să nu-i creez... adică ce să-i mai...? Avea un nume: Belimandru! Amicu-ăsta, zic, a făcut un scenariu din povestea mea, cu adăugiri, și mi-a plătit o masă la restaurant. Am și vorbit un pic despre... ceva politică... nemulțumirile sale, refulări... Am ascultat, am acceptat, am înghițit...

–      Băi, vreau să-ți spun că nu mai merge, tată! M-au dat deoparte, nu mai lucrez la „Curierul de seară”. Sunt... Nu sunt pus pe liber. Nu mai sunt redactor șef adjunct. Am rămas cu o rubrică doar a mea: «Direct la țintă.» Nu mai câștig bine. Am sărăcit. Mi s-a învechit mașina. Am cheltuieli mari... Nevasta, fata e la un liceu particular... Bă ce porcărie!...   

 Mă uitam la Belimandru, înțolit într-un costum de clasă, cu mâna în buzunar, mașina lui, o limuzină de-un anișor, ptiu-ptiu! care se cam învechise..., casa lui, o vilă în zona Toamnei din „Europa”... nevasta, fata,... Să mori de milă!  Trebuia să-l compătimesc. Al dracului măgar! Eu îmi vândusem aproape toate costumele, toți pantofii... Îmi păstrasem un rând de haine pentru că eram obligat să-l port ocazional. Altfel mă îmbrăcam în „fâș sport”. 

–      Fiu-fiu! Ce spui de pipița asta? Fetiţo! Uite cum și-l fâțâie...! Of-of-of! Ce dracului să mai fac? Uită-te și tu!... Mda! Fii atent! Subiectul e politic. Vezi că aseară domnul Calistrat a făcut o declarație incen...

Adică... Belimandru!? Săracul! Am auzit că a murit.        Pe-atunci speculam lipsa lui de inspirație și el specula lipsa mea de situație. Mi-a dat și bani. Am lucrat și la un patron.  Mi-am găsit de lucru. Eram tânăr încă...

Dar o luasem bine pe lângă drumul drept, o luasem prin mlaștină... la vale rău...

Într-o seară, Eli m-a chemat la club: „Hai să te scot în lumea bună!”

–      Stănică, puiule, am obținut bunăvoința patronului pentru tine.

–      Bunăvoința patronului cui?

–      Patronului de club, domnul Steriade, căruia îi ești foarte îndatorat.

–      Eu? Am adormit și m-am trezit foarte îndatorat? Ce-am făcut?

–      Ai trișat!

–      Ce spui? Eu n-am jucat vreodată la ruletă sau alte aparate... O singură dată am intrat într-un cazino și atunci tras de colegi...

–      Nu la ruletă puiule, la poker.

–      Abia știu să joc poker...

–      Ei lasă, nu fi modest!

Era ceva între Steriade și Eli, vreau să spun, era mai mult decât o relație patron-angajat, și chiar mai mult decât o simplă relație trupească... Eu nu i-aș zice amor! Era ceva... altceva. 

Când m-a văzut, mamutul ăla încruntat, a întrebat-o: „De ce-l bagi aici pe drogatu’ ăsta?”, parcă uitase că el m-a chemat.

–      E pus la dezintoxicare bărbuță. Și nu-i mai spune te rog, drogat, că este elevul meu.

–      Tu l-ai învățat schema aia?

–      Orice învăț are și dezvăț. Recunoaște însă că e dotat!

–      Oa-ha-ha-ha! Oa-ha-ha-ha! Dăgeaba ești dotat când nu știi cum s-o potrivești! Oa-ha-ha-ha!

–      Puiule, umblă pe-aici, dar nu pune mâna! Înțelegi?

Eram o marionetă pentru acea femeie. Dar nici lui Steriade nu-i mergea mai ușor cu Eli. Nu știu cum reușea, însă îl domina pe individul masiv și negricios despre a cărui putere financiară și politică, circulau toate tipurile de povesti, zvonuri, pe scurt, era una dintre celebritățile orașului și ale țării. Îmi aminteam că încercasem o investigație privind legalitatea unor achiziții ale sale, fuseseră câteva contestații și abia așteptam, eram la cotitură, însă ceva i-a deturnat pe contestatari, de-altfel nici nu i-am mai găsit, plecaseră din localitate, renunțaseră la plângeri, se volatilizaseră...

M-am învârtit prin club, apoi am pătruns în cazino, să văd clipind luminile, să aud zgomotul de cazino, era încă devreme și nu se umpluse de lume... „Domnule, vă rog, dumneavoastră nu puteți vizita cazinoul fără aprobarea patronului!” M-a lăsat la salonul de jocuri mecanice și atunci am avut primul șoc. Eram parcă în mediul meu și cred că jucasem fără oprire Douăşunu sau Blackjack, cum îi spun americanii, zile la rând. Am văzut doi astfel de bolnavi care-și țineau jetoanele împrăștiate pe aparat și erau beți turtă, privind împrejur când trăgeau de manetă iar aparatul scotea un clinchet și-apoi lăsa cărțile să se etaleze, iar omul, lipsit de expresie, continua să piardă și, arareori, să câștige... 

Cazinoul aduce câștig sigur băncii, adică patronului. Este una dintre ispite, asemănător bursei, jocurilor piramidale, loteriei... și aș putea extrapola... dar mai bine nu. Minciunile astea, care tulbură mintea oamenilor mici, dau ceva taxe statului ceea ce le asigură protecție legală. M-am dus lângă unul dintre urduroși care păzea aparatul ca un câine hămesit și i-am zis: „Nu accepta cartea!” M-a privit, a rânjit, și a acceptat.

–      Ai pierdut!

Îi intrase carte mare. A rânjit iar, fără să mă privească: „Hăă!” A introdus jetonul și l-am lăsat să tragă două cărți... Apoi m-a ascultat și a acceptat a patra și a opta carte. Blackjack! „Hă-ă-ă! Prietene, ia d-aici!” Și a vrut să-mi dea băutura pe care-o turna în el, dar l-am refuzat și am plecat. Era ceva... inefabil, ca să mă exprim sincer, concis și nesigur. Anticipam domnule! Nu simțeam cărțile ci sentimentul de satisfacție sau tristețe, nu știu dacă... pot fi înțeles... Nu. E! Era ceva... simțeam că va fi bine sau rău, anticipam adică binele sau răul, ca Adam, domnule. Cred că am avut acest dar dintotdeauna însă abia atunci mi-a fost revelat, știți cum e, ai nevoie de o cauză pentru a ști dacă poți lupta. Îm? Nu-i prea inspirată...? Asta am găsit acum. Deci, eram, clar, o pacoste pentru cazino. Și am înțeles, chiar dacă în parte, pentru ce fusesem izgonit de-acolo. Dar cum devenisem oare dator, și mai ales cât, lui Steriade, aveam să aflu de la Eli. Eli era animatoare, domnule. Cu silueta ei deșirată, dezbrăcată într-un costum sumar, cu paiete, fusese plantată într-un spațiu îngust unde se fâțâia fumând din țigaretul ei lung, pe ritmul unei cântări cosmotronice. Pentru că nu eram primit în sala mare a cazinoului a trebuit să mă agit, să rog fata care nu-mi permitea să intru, să fac semne crupierilor, pentru că Eli era transportată prin lumi înalte...

–      Ce vrei, nu vezi că sunt ocupată, puiule?

–      De ce m-ai adus aici, să te văd din ușă?

–      Să te obișnuiești. Şeol te-ar putea angaja. Ești talentat puiule.

–      Cine?

–      E, așa îi zic eu, nu te osteni să faci legături prea adânci, că nu te privește.

–      Eli, cum am ajuns dator lui Steriade?

–      Te-a prins trișând.

–      N-avea cum pentru că n-am nevoie să trișez...

–      E-he-he! Ce sigur de tine-ai devenit! Aveai trei sau patru ași ascunși în mânecă... sau buzunar, dragă, ce mare lucru? Crezi că-i greu? Ia vezi?   

–      Ce să văd?

–      Dacă-i greu.

–      Vrei să spui că mi i-a strecurat cineva în buzunar. Adică mi-a înscenat această îndatorare.

–      Cum să scapi de un adversar periculos? Are dovezi, puiule, te-a filmat cum ai scos cartea din buzunar.

–      Tu știi că n-aș fi trișat!

Eli a mimat doar: „Asta e situația când ajungi într-o astfel de tovărășie!”

–      Și ce vrea?

–      Să câștigi pentru el. Te angajează. Scapi de datorie și iei niște bani totodată, este o negustorie aproape echitabilă, nu?

Nicidecum. Steriade zis Şeol, mă aservea. Sau, cum se zicea în lumea interlopă, deveneam amanet. E drept că, în urma negocierii am obținut câteva avantaje. Lucram doar noaptea, câteva ore, primeam o sumă de puncte de credit și, această „datorie” se amortiza în cinci ani. Dacă nu cumva aș fi vrut să continuăm colaborarea. Şeol mi-a spus: „Este un mod sigur de a câștiga, dacă faci economii poți pune ceva de-o parte pentru bătrânețe, Stănică!” Și mi-a servit zâmbetul său larg și perfid de satir. Ei bine, am semnat un angajament, altfel zis, mi-am vândut sufletul dracului pe cinci ani.

Din acel moment, chiar după semnătură, am început serviciul în slujba delicvenței. Câștigam atât de ușor și cred că aș fi putut câștiga mult, dar exista o strategie în toată păcăleala de la poker. Erau mai mulți câștigători, îi cunoșteam pe ceilalți oameni ai lui Şeol, foloseam diferite semne, foarte, foarte discrete și ne avantajam reciproc. Mai mult, nu participam seară de seară în același cazino. Ajunsesem astfel să joc oriunde se organizau asemenea întruniri, iar convenția inițială a fost încălcată, am obosit și am pretins o perioadă de odihnă.

„Este un concurs care nu poate fi ratat în străinătate, la Maribor...”, mi-a zis Şeol. Am să te reintroduc temporar în Rai, pe ușa din dos! Și, pentru două zile, am reușit să-mi achit toate datoriile la stat și să primesc rezidență în cartierul de elită, abia apoi am primit pașaport și mi s-au modificat datele cipului implantat. Era un fals, nu cel mai bun, dar eficient pentru a sări peste granița dintre state. Nici acolo n-am fost singur și nu     m-am bucurat deloc de strălucirea orașului, dar am cunoscut indivizi cu abilități mult mai mari. Pentru ce erau primiți în concursuri? Asemenea puteri, date de implanturi organice, cum ar fi să pătrunzi cu vederea prin mai multe straturi, să poți manevra mental o persoană astfel încât să declare ce-ți dorești, ori să vezi imagini micronice, precum reflexia în irisul ochiului, nu erau detectate. Ce era în tine îți aparținea, doar aparatele externe, mai simplu de găsit, fuseseră interzise. Am ieșit în câștig pentru stăpânul Şeol chiar dacă s-a văitat că l-a costat mai mult deplasarea mea decât potul pe care l-a încasat, a fost apogeul carierei mele în poker. Nu aveam mereu noroc de cărți, însă... pokerul este doar un mod de a câștiga mințind credibil. Iar înșelătoria este mai mare când nu permiți să se știe dacă ai mințit. Nu am participat decât la întruniri închise, fără public. Încet, bănuindu-se că sunt eu însumi trucat, am fost îndepărtat de la turnee și mai participam periodic, travestit și cu nume diferite, la întruniri din cazinoul Victoria. Am cunoscut persoane de stat, influente, personalități de tot felul care se bucurau de averi importante, am văzut falimente la cazino, am văzut un individ care s-a sinucis pe loc luând otravă..., dar am trăit chiar o satisfacție în această perioadă, să-l fac mai scăpătat pe patronul televiziunii „Orori TV”, să transfer o parte din averea lui, care se bazase și pe aportul meu, în hăul fără fund al lui Şeol. Ei! Viața mea de-atunci mai însemna și Mimi. Ea îmi făcea programul în afara muncii la stăpân.    

–      Ce faci noaptea asta? Te invit la o mică orgie, mon cher. Orientală...

–      Mimi, dragoste mică, mă încearcă un gol financiar. Ceva se întâmplă cu rezervele mele. Cine dracu’ o fi pus mâna pe ele. Îm? Știi ceva? 

–      Eu nu, zisese iute, să nu mă bănui! Și ce dacă! Am avut nevoie de poșetă, rujuri, parfum,... nimicuri, lenjerie mon cher, surpriză, lenjeria comestibilă „Surpriză”...

–      Doamne, Mimi! Ai controlat toată casa! Ce mă fac eu cu tine? Bine draga mea, dar nu era vorba să-mi ceri?

Ce îngeraș! Cum a făcut boticul acela nostim! Cum și-a desfăcut neglijent un năsturel, o clemă, o baretă, oh... viață!

Am fost apoi într-o speluncă pe care n-o vizitam întâia dată, chiar dacă nu-mi aminteam ceva despre ea, – cred că Mimi umfla uneori legenda amneziei mele – un mic hotel particular unde se consuma clandestin opiu. Un neștiutor n-avea cum să dibuiască intrarea...

–      Cine este? a întrebat un om de după poarta cu vizor.

–      Am venit din partea lui Coceanu. 

–      Urmați-mă! Ce doriți? Hașiș? Opium? 

–      Cine e? am auzit alt bărbat.

–      Un client. Vine din partea lui Pandele Coceanu. Vrea să fumeze opium.

–      Bine.

–      Poftiți o natină! S-o tăiați! Am să vă aduc pipa. 

Chestia cu „Pandele Coceanu” era o parolă... Am tras-o de mânuță pe Mimi și am alunecat pe holuri lungi, ne-am ascuns într-o cameră cu divan și perne colorate, un interior frapant oriental, cu scoarțe pe pereți... Chelosul cu fes pe cap a venit să ne aducă o pipă deja aprinsă, așezată pe un suport, lăsându-ne să ne facem iluzii că suntem în lumea plăcerii... Și apoi aroma delicios dulceagă a opiului ne-a impregnat cu voluptate. Ne-am lăsat în voia emoțiilor, obsesiilor și senzualității uitând că nu suntem acasă. Apoi simpla atracție, simțul carnal, și farmecul tandru al coliziunii... Un înger afectuos și demon pasional mi-a schimbat traiectoria, m-a tulburat într-un mod agreabil și m-a transformat într-un zeu al blândeții... Apoi m-am răsucit, am plecat, să continuu călătoria, visul, să descopăr ceva senzațional, o lume pe care o căutam, lumea fericirii...  „Ha-ha-ha-ha!” Râsul cristalin de copil sau de înger, de înger-copil, „ha-ha-ha-ha-ha...!” Și, la urmă, filme, poze, artă...

S-a dus dracului liniștea mea... Munca de noapte și stresul pe nume Mimi...

Într-o seară, chiar înainte să ajung la parcare, un individ  mi-a furat automobilul. Era aproape imposibil pentru un amanet să-și achiziționeze mașină pentru că mașinile se iau pe puncte, iar amanetul este plătit cu bani. Mă îndreptam spre parcare când, am văzut un tip în mașina mea. Am crezut că nu văd bine, că visez, că este altă mașină... De ce tocmai mie? Am alergat să m-așez înaintea mașinii, l-am privit ucigător pe hoț, am urlat... Zadarnic, individul blocat înăuntru a demarat cu mine agățat de mașină și m-a lăsat să-mi bat capul cu declarații la miliţie, cu întrebări despre activitatea mea: „Unde locuiți, unde lucrați, cu ce vă ocupați acum?...”..., despre anturaj, despre Mimi... Că, adică, nu sunt eu peștele ei...? Urăsc tagma asta tendențioasă, bănuitoare, insistentă, care-ți lezează intimitatea, miliţia. Până atunci nu existase pentru mine și din ziua aceea a deveni principalul meu inamic. Este câinele de pază al legii, însă legea nu e dreaptă, domnule, la ce să păzești strâmbătatea? Da. Și păzesc strâmbătatea de prosti și amărâți. Ăialalți nici nu știu că există lege. Da-a-a... M-am decis să o urmăresc pe Mimi. Oare ce face în absența mea...? Nu aveam prea mulți apropiați comuni, dar cunoșteam câteva persoane pe care ea mi le prezentase. Nu era chiar întreținută Mimi. Avea un serviciu, era artist de machiaj, vopsea fetele cucoanelor, dar acest serviciu nu era legat de o firmă, altfel zis profesa ilegal. Deci..., vorbeam despre amicii comuni și între ei, cea mai apropiată era Eli, însă pe Eli o vedeam arareori, astfel încât mai mult întâlneam persoane care nu-mi era apropiate, nici simpatice. Eh, și începusem să obosesc! Am luat stimulente și pilulele astea mi-au zguduit încrederea, în mine și în cei apropiați... Cine este Mimi? Dar Eli? Care sunt prietenii mei? Pe cine mă pot baza la o adică? Unde au dispărut amicii mei de la jurnal? Eram atât de singur...! Viața mea de până atunci se degradase într-o viteză cumplită. Viețuiam într-o comunitate tragică... mașina mea dispăruse pe vecie... oricum îmi consuma economiile care scăzuseră drastic. Am bănuit-o pe Ruxandra că regizase acest furt. Revendicase și automobilul pentru că... „suntem două persoane, iar el este bărbat, e mai mobil...”, adică eu nu purtam tocuri înalte, ce să zic!

Mimi avea prieteni pe care nu-i știam, mergea la bar, se relaxa. M-am așezat și eu la bar, devenisem un maestru al deghizării, și am ascultat discuțiile, oare despre ce pot conversa la nesfârșit aceste... grupuri? Sex, sex, sex, orgasme, aluzii, glume, dialoguri pe teme sexuale și bârfe... Am revenit, Mimi, același bar, persoane diferite, Mimi... Mă amețisem la bar, așteptam...

–      Tu aici?

–      Eli?

–      Te-ai îndrăgostit! Îți cam place Mimişor?

–      Este o zână. Dar prea costisitoare. Mă falimentează. Până-mi voi reveni... am de tras.

–      Atunci, schimb-o!

–      Cum?

... Recunosc, nu descifrasem enigma numită Mimi. Nu știam prea multe despre ea. Am vrut să ne cunoaștem mai bine...

«–    Vorbește-mi despre tine! 

–      Interzis, păsărel!  Nu vreau să ne aprindem prea tare. Mi-e teamă de nervii bărbaților. Nu că n-aș reuși să-i temperez, zâmbise arătându-mi ghearele, dar încă nu sunt pregătită pentru o relație stabilă, știi? Ai iubi cu adevărat o adolescentă?

–      Cum adică...?

–      Adică să trăiești prin ea. Să respiri pentru că ea respiră, să fii inspirat pentru că ea te inspiră. Să fie virusul tău, să  locuiască mereu în tine, în mintea, sufletul, sub pielea... Dacă iese din tine mori... 

–      Adică ești adolescentă?

–      Am doar 18 ani?

–      Barbă! Ai minimum 25.

–      Eli!

–      Îm?

–      Ce vârstă am eu?

–      Ai uitat câți ani ai? 17-18... Ai îmbătrânit.

–      Ești minoră? știu că m-am speriat.

–      Încă o lună.»

Deși, teoretic, locuiam împreună, de când primisem acea slujbă de noapte, nu mai puteam controla viața mea și relația cu Mimişor. Bănuiam că este prostituată, iar Eli este proxeneta.

–      Ce faci noaptea asta? Te invit la o cină în patru, mon cher. Naturist...

Și a strigat-o pe Mimi, deconspirându-mă astfel. Dar Mimi nu a fost prea mirată, sau, altfel zis, și-a arătat neconvingător uimirea că sunt în același local. 

–      Hai să mergem împreună!  Nu-i incitant un spectacol erotic? Să dezmierzi, să fii mângâiat, gâdilat, amăgit cu șoapte despre iubire și plăcere...

Trebuie să credeți! Curtezanele avide, obiecte de lux, cheltuitoare și decorative, acceptă aproape orice nebunie orgiastică... Beam cam mult de-o vreme. Când am plecat din local eram, să zic așa, „făcut”... Am mers la mine cu toții... muzică... am stors încă puțin sticla de șampanie... Șampanie...

Îmi displăcea individul pe care-l aduseseră femeile. Mimi îi privea bustul, pentru că el și-l dezgolise, și râdea continuu. Omul nu spunea decât imbecilităţi cu ochii pe Mimi ca pe un trofeu. Eli tot pe el îl viza. Mi-a zis:

–      Orgasmul multiplu e chestie de exercițiu, blegule. Știi, Mimi se plânge că...

Vorbea privind din balcon mișcările luminoase din Parcul Lacului (de fapt o baltă împuțită care umplea casa de țânțari vara), era sfârșit de săptămână și oboseala se instalase în privirea și cheful nostru. Când am reintrat, Mimi și mustăciosul dispăruseră.

–      Hai să-i vedem!

Ce, adică, să vedem?

Erau în baie. Mi-am luat bâta pe care-o țineam în debara și m-am îndreptat hotărât să-i distrug pe amândoi...

–      Lasă-i, mi-a poruncit Eli! Nu uita că eu ți-am adus-o. Poate-i momentul să renunți la ea. Dar...  e bine să vezi cum reacționează într-o relație cu altcineva.  

Nu puteam s-o privesc. Fusese a mea. Cum s-o împrumut? Mimi! Niciodată nu strigase cum o făcea cu mustăciosu-ăla! Și o făcea știind că suntem dincolo de ușă. Aveam o scârbă totală și am vărsat direct pe pardoseală. O-a-aa! Ce rahat de distracție! Să-mi văd iubita regulată de altul!

Să iubești înseamnă să aduci alinare celor din jur, să uiți că suferi la rândul tău în viață. Priviți-mă! Eu mă consideram un om iubitor! Cine, eu... un om iubitor? Da. Mintea mea a fost acaparată de un gând... Obsesie... Nebunie... Se pornise și nu-l mai puteam controla. Gândul nociv mă stăpânea. Umbla prin mine... Încontinuu îmi apărea în imaginație Mimi, gemând de plăcere, parcă-i vedeam grimasa și parcă-i auzeam strigătul... Hormonii sunt aceia care ne împing într-o atracție dincolo de rațiune. Dar ce sunt hormonii ăștia? Ce pot să fie? Cum de au primit puterea să ne domine?

Mimi n-a mai intrat în casa mea de-atunci, iar eu m-am scufundat în depresie și apoi m-am umflat cu droguri... Am alunecat în prăpastie. M-am închis în casă, am uitat... că mai exist...

Plecasem într-o călătorie interioară cu ochii deschiși, dincolo de limite, mult mai aproape de dorințe... Te lași dus de vis, zbori, ca gândul, ca o undă, un val, te împrăștii, ca o pătură, un pled, un material mătăsos, te așterni, și te modifici continuu, treci dintr-o stare într-alta... dintr-o expansiune     într-alta..., traversezi spatii necunoscute..., colorate, culori puternice, tremurate, mișcătoare, care se întrepătrund, culorile..., o șmecherie a creierului, culorile... de fapt nu există... O senzație de plin, de prea plin... și apoi de vacuitate... de nimic... nu există nimic... iluzia unei iluzii... te împrăștii și te risipești și dispari...  Atunci am cunoscut pentru prima oară LUMEA pe care mi-o dezvăluia un băiat cu figura angelică, inocent parcă, pe care-l primeam în casa mea... Se ocupa cu ilegalități...

–      Te-ai împărtășit moşule?

–      Când?

–      Tu nu tragi?

Erau mai mulți! O pasam de la unul la altul... Poate că am dat-o de pământ și am zdrobit-o sub călcâi... Poate? Nu ești sigur...? Nu. Bine-ai venit în club!... Am uitat figura ei, i-am uitat păsărica, sânii, gura, am rămas cu suferința. Nu mai voiam să gândesc la femeie, la dragoste. Preferam să umblu prin iarba înaltă, să mă pierd pe o câmpie infinită... și să mă droghez liniștit zi și noapte. Plecam în delirul meu departe de alaiul de neamuri, cunoștințe, obligații, resentimente,... de alaiul societății, de oameni, de civilizația lor de rahat... Să nu-mi spună cineva că devin un gunoi. Să nu mă prevină că mă distrug. Luam drogul să uit... și eram obsedat de întrebarea dacă se poate fabrica un drog așa virulent să otrăvească un om până la sfârșitul zilelor sale, să-l iei o dată și gata? Trecusem dincolo de moarte deși corpul nu se deteriorase. Am uitat de moarte, de cea mai mare obsesie a existenței materiale. A muri devenise o spaimă minoră...  Moartea nu mai avea relevanță, eram un spirit nemuritor care plutea fără oprire... viața mea curgea în eternitate... Viața... Nu poate oferi nimic valabil exceptând o singură experiență trăită la nivel maxim: un șoc, o lovitură, ceva simțit monstruos, super, trăsnit, șocant, colosal,... O priză de heroină... era de o sută de ori mai intens decât dacă aș fi făcut sex!... Iubeam confuzia asta mai mult decât iubirea și nici o femeie nu m-ar fi putut face să ies din delirul meu... 

Totul până-ntr-o zi. Atunci mi s-a părut că-l văd pe Şeol. 

–      Ce-ai făcut idiotule de-ai ajuns în situația asta? Ce-ai făcut cu banii mei?

Am cumpărat prostia.