A doua noapte

Domnul Steriade a cărui onorabilitate avusese de suferit pentru că afacerile sale se poticniseră de paguba pe care i-am adus-o... m-a vândut, nu îi achitasem suma pentru care mă angajase... Ba chiar se adâncise datoria după cum mă anunțase contabilul scârbos și am ajuns cu datorie cu tot în stăpânirea lui Gari Bartone, undeva pe tărâmul Rovine, într-o casă mare cu trei etaje plus parter și mansardă. Și subsol. Când m-au ridicat doi mascați, intrasem în supradoză și deja nu mai știam ce este cu mine, rătăceam prin cealaltă lume. Am fost aruncat la subsol, într-o cămăruță și lăsat să-mi revin singur... Am murit și-am înviat, mi se oprise respirația și mi-am revenit vomând, m-am înecat, m-am asfixiat și n-am murit printr-o minune. Eram în delirium tremens și m-am dat cu capul de pereți, și am urlat, și am implorat, și am avut convulsii ca un epileptic, și am suferit...  Apoi au venit oamenii lui Bartone și m-au desfigurat în bătaie. Puțin înainte să mor mi-au pus perfuzii cu glucoză, că nu mai reușeam să mănânc... Da. Mi-am revenit după mai bine de-o lună, sau m-am născut în noua mea viață, cumplita mea viață, care nu mai avea nimic din viața mea anterioară. Eu nu mai eram cel care fusesem. Mă chemau Trandafir. Trandafir? Eram un ciulin! O... paparudă! De-atunci am purtat numele ăsta și l-am adoptat, e numele meu iar naș mi-e Bartone zis... Reptilă. Am fost trimis la cerșit, în stradă, în afara cartierului Rovine, în vecinătatea unei biserici a lui Cristos, dar și în apropierea unui magazin general. Era un loc strategic al clanului Bartone, eu stăteam dincolo de gardul bisericii, îmbrăcat într-un sac rupt, cu părul vâlvoi și figura oribilă, tremurând din tot corpul, țineam o farfurie de tablă în mână și mă rugam de lume lăsând să se vadă lipsa dinților pe care mi-i rupseseră brutele lui Reptilă.

Credeți că n-am vrut să plec de-acolo? De zece ori, de douăzeci... Dar nu-mi era permis nici măcar să mă postez de partea cealaltă a porții. Nu mai aveam viața mea. Reptilă-mi spusese: De-acu’ ești proprietatea mea, până văd că mi-ai întors datoria, Trandafire amanete! Ai ajuns de râsu’ lumii, prostule!

Stăteam toată ziua acolo, în apropierea bisericii dar n-am intrat vreodată înăuntru. Îi cunoșteam pe popi. Doar unul mi-a dat o singură dată pomană, ceva demâncare din coșul purtat de țârcovnic, atunci l-a pomenit pe sfântul Ilie, vas’zică era vară și eu trăiam sub cerul liber... Locul pe care mă înșurubaseră oamenii lui Reptilă era proprietate particulară. Am fost bătut de oamenii aceia care-mi deveniseră cunoștințe apropiate, zi de zi, pentru că nu reușeam să adun suma zilnică de firfirici. Trăiam exclusiv din mila oamenilor. Nu mâncam mai mult decât îmi dădea fiecare, iar când nu primeam nimic, făceam foamea. Prinsesem o frică de indivizii aceia cu pumni noduroși că uneori mă temeam să-mi îndrept oasele, să mă dezmorțesc, iar când eram încercat de nevoi fiziologice, cum s-ar zice prietenos dorinței de-a îndepărta de noi excrețiile scârboase, le cerșeam voia! Îi distra să mă rog, se simțeau importanți că o ființă nenorocită depindea într-atât de ei, niște scursori. Doar unul mă supraveghea, făceau cu tura, dar nu se schimbau la oră fixă, aveau libertate de mișcare, ei nu erau supravegheați astfel încât mai dispăreau pentru mici șmecherii personale pe care le desfășurau în zonă. 

Am învățat să le simt absența și am reușit să mă odihnesc, să-mi modific poziția și să prind puțin curaj. Spre șansa mea Reptilă nu mă droga astfel că îmi recăpătam încrederea în judecata mea, știți, reveneam la realitate, dar ce fel de realitate era aceea...? Am reușit să-i conving pe mardeiași că ar fi mai bine să-mi schimb puțin înfățișarea, să evoluez că bani primeam totuși. Oamenii care mă cunoșteau și-mi ziceau pe nume, Trandafir, se întrebau ce fac cu bănuții pe care-i adunam, am o armată de copii și o nevastă care-i îngrijește, grijania ei! eu sunt bărbatul... Cine să creadă, văzând zi de zi un individ așa dărâmat, că este capabil să întrețină o familie? Și am fost mutat în apropierea unui târg de vechituri, iar după o săptămână, pentru că nu produceam, am fost plantat la o intersecție de bulevarde. Acolo am avut probleme cu miliţia și spre bucuria mea am fost săltat și plimbat cu duba până la secție. 

Ajunsesem o ruină, o dărâmătură... totuși am înțeles care este cererea pentru a produce... Cetățeanul onest, cu oarecare simț etic sau religios, are datorii morale pe care le răscumpără cu doi-trei bănuți. Vocea, privirea, ținuta, locul și durerea, suferința, mișcă „bolovanul”, el are banii, femeile dau de pomană doar vechituri și mâncare. Bune și-alea când nu se-adună prea multe să mânjească pavajul! Sunt numeroase moduri de a cere, dar două-trei sunt clasice: poți adopta poziția inferioară și incapabilă, când stai aplecat, nu ridici ochii din pământ, sau poziția mândră, cu privirea îndurerată în ochii donatorului, imobil, un rol de statuie a durerii, care-și întoarce capul după el, darnicul și norocosul Providenței, bâțâi parkinsonul din toate extremitățile, sau în fine, îți expui niște beteșuguri. Așa! Deci m-a luat miliţia, și după ce „băieții” mi-au îndesat câțiva coți, din simpatie profesională, am fost plimbat cu duba-duba la secție. Pentru că fusese o razie exclusiv printre cerșetori am avut ocazia să-mi cunosc tovarășii de serviciu. Unul singur era îmbrăcat mai bine, curățel, un bunic de vreo șaptezeci și cinci de ani, cu pălărie de paie și ochelari cu lentile fumurii.

Moșul, care se ținuse la distanță de ceilalți, era o persoană pe care n-o puteam ignora și l-am întrebat ce căuta printre chiori, ciungi, șchiopi, nespălați și șmecheri. Mi-a zis că asta e meseria lui. Meserie? Cerșitul e meserie? „Eu nu cerșesc.” „Cum adică nu cerșești, bunicule?...” Păi nu..., el era comerciant. Vindea trecătorilor liniștea că în curând vor avea un datornic în ceruri. „Eu împrumut de la unii și le înapoiez pe lumea cealaltă.”  „Cum te cheamă, bunicule?”  „Nicicum, mi-a zis zâmbind, dar, dacă vrei să-mi spui cumva, numește-mă dom’ Profesor.” Moșul, cam oacheș, cu mustăți groase și răsucite, m-a școlit cât am stat la secție, apoi la răcoare, într-o hrubă dintr-un corp de pușcărie din afara orașului, cum să mă aleg cu o meserie în situația mea care-i păru o măsură a prostiei și mă încredință că Eu-l meu a murit. „Mortule!” așa-mi zicea boşorogul și astfel îmi ziseră toți nenorociții care umpleau hruba aceea cu putoarea lor, „trebuie să fii prost peste măsură să-ți distrugi iremediabil reputația! Mai bine să mori! Nici unul dintre amărâții ăștia nu a văzut vreodată o vilă dinăuntru. Afară de mine și...” Eh! Era respectat moșul, dom’ Profesor, l-am respectat și eu, trăise o viață în meserie, cerșise în toată lumea, pe toate limbile și în multe moduri, avea vocație... he-he-he! „Eu am avut vocație, Mortule”, zicea încet, să nu-i crape vreo cută, „de-asta trăiesc așa, tu ce știi să faci?”  Ce voce hârâită avea moșul, de om care fumase din copilărie, fără odihnă!... „știi să faci?... ce știi să faci?...”

–      Ia uite-l p-ăsta! A trăit în lumea bună, s-au minunat miliţienii după ce mi-au vizionat dosarul! Cum îți zice în meserie bă prostule?

–      Mortul, am rostit mândru și leatul de miliţieni a izbucnit în râsete.

Mi-au completat datele, compromițând pentru totdeauna revenirea mea în „lumea bună”.

–      Cum ți-ai făcut rănile astea?

–      Care?

–      Astea!

–      Au! Nu știu...

–      Al cui amanet ești? Spune că oricum aflăm. Unde locuiești?

–      Afară... La boschet...

Dialogam cu instituția. Care mai sunteți?... „Ăștia ar trebui exterminați!... E și ei oameni!... Ha! Ha-ha-ha! Mama lor dă scârbe! Dă ce trebuie să existe pă lume asemenea animale? Ca să ne facă nouă viața mai nasoală. Ăștia e mai răi ca criminalii odioși!”

M-a scos de la bulău Copete.

–      Ne-om găsi în paradis, Mortule!

Am dat din mână: „Există paradis pentru unii ca noi?”

Copete m-a plimbat într-o mașină veche de o mie de ani, cu motor pe aer comprimat.

–      Mașina mea, s-a fălit! Cum îți zice ăia? Mortu’? Hă-hă! Mortu’... Hă-hă! Mortu...

Și ne-am întors în Rovine, dar m-a dus în altă parte, pe o alee cu clădiri în paragină, într-o magazie plină cu obiecte ruginite de fier. Nu prea știam ce are de gând cu mine, nu mi-a spus, dar nu era de bine, mă prinsese de el cu cătușa să nu-i scap și m-a băgat înăuntru după ce a descuiat lacătul, a tras zăvorul, a deschis poarta... și poc! unul dinăuntru l-a pălit cu un fier la mir, poc, și poc, și... Copete nu s-a mai ridicat. M-am uitat la ăla cu teamă, el s-a uitat așa, la mine și mi-a zis: „Io sunt Stancu, da’ tu cine ești?”, „Trandafir, zis și Mortu.”, „Dezleagă-te!”  

Am înțeles că n-avea nimic cu mine și m-am despărțit de Copete, mai apoi, convingându-mă că nu mai mișcă și n-are să mai miște vreodată, l-am despuiat de haine chiar dacă erau mari de mine și cam însângerate, mi le-am însușit, și am luat tot ce-i aparținuse. Deodată mi-a venit ideea să ne acoperim urmele și am dat foc magaziei. Era o zi uscată cu vânt puternic și nu     m-am gândit o clipă ce urmări poate avea ideea mea...

–      Ce faci?

–      Pun o flamă, i-am zis lui Stancu și Flamă-mi ziseră corbeţii care se furișau prin hrubele  orașului. 

Am fugit cu mașina lui Copete, dar am rămas în pană undeva pe la marginea cartierului și am văzut norul de fum care ne urmărea amenințător.  

–      O-ho-ho, făcu Stancu, bă Flamă i-ai pus la prăjit!

M-am minunat la rândul meu cât de iute s-a întins pârjolul, iar când am văzut că șobolanii din Rovine începuseră să iasă din case înspăimântați m-am grăbit să mă îndepărtez cât mai mult. Devenisem un fugar și nu mă îndoiam că se va pune preț pe capul meu. Știam, auzisem că un amanet care-și trădează stăpânul este hăcuit și dat la câini... Atunci speram să se creadă că sunt victima incendiului...! Stancu nu era amanet ci fusese prins la furat pe teritoriul lui Reptilă. 

–      Ăla, mi-a zis de Copete, ne omora pă amândoi, că ia uite ce iatagan avea pă el, și mi-a arătat captura de război, un pumnal de luptă multifuncțional. Taie firu’ dă păr!...

Stancu făcea parte din banda lui Corbu, numită Stolul, care avea în componentă doar ciori și stăncuțe. Atunci când m-a dus la Cuib, Stancu m-a lăsat să aștept la mare distanță, a dispărut și s-a întors după vreo oră cât am stat pitulat într-o groapă insalubră, greu mirositoare. 

Banda era ca o familie, cu femei și copii, toți locuiau într-o clădire paralelipipedică, cu patru niveluri, foarte aproape de Rovine, în... compartimente, nu apartamente, și se complăceau într-o mizerie severă pe care o conservau, ca pe o disimulare a scopurilor și situației materiale adevărate. 

Corbu, șeful absolut, un individ pleșuv, dar cu plete, bătrân și cu nasul mare ca un clonț, m-a cercetat:

–      Stancu-mi spuse că tu i-ai pus la prăjit pă toți garagulii dă la Rovine, că-ți zice Flamă!

–      Fără să vreau, n-am vrut deloc, eu doar m-am gândit să...

–      Să-i ia dracu’ dă lepre. N-ai ce să regreți. E! Pentru isprava asta io sunt dispus să te găzduiesc până mâine, sau poate câteva zile să te aranjezi în altă parte că nu ieş’ d-al nostru...  Da’ pentru asta io îți cer să uiți un’e stăm! 

–      Da-da desigur, n-ai de ce te teme.

Asta am vorbit eu cu Corbul cel mare și foarte curând am știut cât de important era Stolul, când am văzut cât de bine este organizat și cât de iute se mișcă. Și m-a dat în grija lui Cioroi, un individ slab, înalt și taciturn care aproape nu mă privea, un fel de specialist în tehnologia nouă performantă pe care banda o utiliza pentru a reuși lovituri îndrăznețe. Cioroi era combinat cu o femeie măruntă și grozav de infatuată, care nu s-a ferit   să-mi arate dispreț că eram un amanet și nimic în lume nu este mai lipsit de minte și demnitate. „Să-ți vinzi libertatea! Mult mai bine să mori demn. Cu ce te ocupai? I-o sugeai stăpânului?” Obligația de a-mi oferi o masă și chiar un colț unde să mă odihnesc o umplea de nervi, pe care-i vărsa asupra mea, dar nu-l tulbura pe Cioroi pentru că era intelectual.

–      Amanete, du gunoiul afară, amanete nu atinge lucrurile alea, amanete să nu te miști de-acolo, amanete ești prost, ...

Am aflat că Stolul era format din apatrizi, imigranți, oameni fără drepturi și fără viitor. Chiar pentru ei amânații erau animale inferioare. În acea seară programaseră o spargere importantă și oricât m-au ținut înăuntru n-au reușit să-mi ascundă acest eveniment pentru că participau toți la pregătiri. Corbu a hotărât chiar să mă implice în recuperarea prădătorilor și a prăzii. Am fost uimit că escaladează o mare clădire în girocoptere – concepute dintr-o țeavă sub care se întindeau și un ansamblu portant foarte ușor, elicea acționată printr-un... sistem de elastice? –, pe care-l transformau în planor la coborâre. Erau niște acrobați plini de măiestrie și curaj, foarte bine și îndelung pregătiți pentru a reuși fără greșeală astfel de escapade. Erau întotdeauna însoțiți pe teren încât să se poată interveni repede în caz de urgență. Am înțeles că acționau astfel doar în urma unor ponturi sigure. Cel mai mare secret pe care-l păstrau era natura elasticului care procura aparatului forța portantă. Probabil era preparat chiar de ei și, se pare, avea o durată de viață scurtă, după care se degrada și se transforma în praf. Nu am avut acces la acest secret cât am stat cu ei și poate că am însăilat simple fabulații din ceea ce am văzut și auzit. Am fost trimis cu echipa terestră pe urmele zburătorilor. Mai apoi am înțeles care putea fi rostul acestei grăbite asimilări, deși nu chiar în acea noapte, am avut nevoie de timp să decantez evenimentele. 

Noaptea, orașul era plin de primejdii, de bande și capcane puse pentru a captura persoane sau animale care se furișau pe teritoriu. Erau totuși anumite protocoale sau înțelegeri prealabile care permiteau trecerea pe teritoriile vecine sau mai îndepărtate, astfel încât se puteau aventura pe baza unor consemne care trebuiau folosite cu discernământ pentru fiecare dintre bandele întâlnite pe traseu. Eu nu eram într-o formă fizică prea bună și abia mă puteam ține după băieții care știau atât consemnele cât și ținta atacului, astfel încât i-am pierdut foarte repede și m-am trezit singur într-o zonă necunoscută,  de-a dreptul în mijlocul unei străzi, întrebându-mă pe care dintre coridoare se topiseră corbeţii și cum de mă uitaseră în drum. Nu-i puteam vedea pe zburători, era mult prea întuneric, strada era neluminată doar flăcările din cartierul Rovine aduceau un soi de pâlpâială până acolo... Aveam totuși câteva opțiuni pentru a mă salva de la o întâlnire neprevăzută și probabil fatală. Una era să mă întorc pe același traseu pe care venisem, a doua ar fi fost să mă ascund undeva și să aștept dimineața, când lumea normală începea să circule pe stradă. Ori, am gândit, după ce s-a rezolvat preluarea zburătorilor, grupul de corbeţi se va întoarce pe același drum. Deci, am revenit într-un loc pe care-l consideram sigur dar am lovit un obiect care a declanșat o asemenea larmă, încât am alergat înapoi spre blocul corbeţilor care se afla undeva, pe un teren viran controlat de aceștia. Dar până la el era drumul lung pe care-l parcursesem și pe care l-am rătăcit la o intersecție. Nu fusesem niciodată în cartierul Caloian, nici nu știam că există, eu cunoșteam altă hartă a orașului... Și am văzut că zgomotul provocat atrăsese câțiva indivizi gălăgioși care băteau niște table și strigau: Ieși afară guzgane! Hai guzgane-n fața noastră...! Ici-colo, prin clădiri s-au aprins luminițe: Bă, e ora...! Nu vă e rușine! / Intră-n casă dacă nu vrei să-ți tai..., iar astfel de replici s-au multiplicat și s-au încheiat cu victoria prematură a celor care mă vânau..., însă am auzit chiar o mașină de miliţie cu sirenă și pentru o vreme situația a părut să se schimbe... dar am auzit și câini... Eram încolțit, nu aveam mult timp de analiză și am ales cea mai periculoasă dintre soluții, să intru pe proprietatea unor oameni cu stare, o clădire cu etaj neluminată și, după cum simțeam eu, neprotejată pentru moment, nu știam dacă din eroare sau în urma unei căderi de curent a instalației proprii. Și, m-am prins de un grilaj, apoi am sărit ușor pe o nișă și m-am agățat de o mică fereastră deschisă. Brusc, sistemul de supraveghere a pornit să funcționeze din nou. Am intrat prin fereastră, aveam loc, problema fiind întunericul dinăuntru și distanța până la pardoseală, de fapt erau niște scări pe care am ajuns într-un târziu, nu fără să fac zgomot. Nu era nici o altă persoană înăuntru asta am dedus din liniștea profundă, numai afară se mișca lumea și am auzit amenințări care atenționau indivizii să mărească distanța de clădire fiindcă violau proprietatea și fuseseră luați la țintă. O clădire inteligentă care m-a lăsat înăuntru, ori prinsesem o defecțiune întâmplătoare? Era o defecțiune a sistemului electric care funcționa haotic după cum aveam să constat, unele încăperi aveau senzori de prezență care țiuiau când se oprea alimentarea, auzeam închizându-se și deschizându-se ușile cu clanțele blocate... Cred totuși că erau mai multe surse de alimentare, ghidându-mă după coerența... amenințării... Da, am scăpat de-acolo! Am deschis un geam mare și am sărit afară înainte să chiuie din toate alarmele și să vină miliţia. În mod curios, zgomotul mare al acestei case a împrăștiat golanii care știau ce tămbălău se declanșase și așa am putut să regăsesc clădirea Cuibului. Restul corbeţilor care fuseseră în misiune se întorsese deja, cum spuneam erau foarte bine antrenați, și am avut confruntare cu ei, i-am acuzat că m-au lăsat intenționat în urmă, însă Corbu, șeful cel mare s-a scuzat că se înșelase în privința pregătirii mele fizice. 

–      Ce pregătire şefule, nu vedeți cum arăt? Eu nu m-am hrănit bine de un an, nici măcar nu pot mânca bine, sunt deshidratat, scheletic... Am fost cerșetor domnule!

–      Bietul amanet, m-a persiflat femeia...

Incendiul ce amenințase întreg orașul a fost stins de o furtună care inițial a împins pârjolul spre cartierul Caloian, apoi torentul puternic de ploaie a stins aproape tot focul și, după ce s-a potolit furtuna, abia dacă mai mocnea ici-colo. În mod curios doar cartierul Rovine fusese transformat în ruine fumegânde, parcă ar fi fost blestemat. Și, se părea că tot acest dezastru mi se datora...  După furtună am reușit să dorm și am fost lăsat să mă odihnesc până târziu. N-am înțeles care fusese prada și nici cum acționase toată echipa, ziguratele sunt adevărate cetăți, au autonomie energetică și sunt foarte bine apărate, însă... orice sistem poate fi avariat. Mai târziu am auzit că unii corbeţi ar fi fost atacați de „crocodili”, deși exista un pact de neagresiune, iar în timpul nopții au apărut primele certitudini ale deteriorării siguranței Stolului. Clădirea în care mă aflam a fost atacată cu mortiere din afară și câteva bombe au lovit-o în plin omorând câțiva oameni care nu reușiseră să se refugieze în bunkerul subteran.

Atunci nimeni n-a bănuit că Stolul devenise ținta unei organizații subterane denumită Plasa, o rețea criminală foarte întinsă, care nu se expunea niciodată ci acționa prin intermediari, șefi de  organizații cunoscute care fuseseră, probabil, racolați... Nimic nu se știa despre Plasă, doar că există. Puteai oricând să pici în ea, să iei Plasă, se credea că e omniprezentă, că de fapt Plasa conduce țara, deși era organizație... ilegală. Când s-a aflat că Stolul deranjase unii dintre „stâlpii” Plasei era cam târziu, se declanșase deja operațiunea de stârpire a corbeţilor iar Corbu fusese asasinat chiar de unul al lor, astfel că noul Corbu a fost nevoit să încerce răzbunarea sa printr-un atac în cartierului incendiat... Și atunci am aflat că devenisem om liber, tot neamul lui Reptilă fusese exterminat. Am fost implicat în apărare, adică am fost trimis să supraveghez o anumită zonă a cartierului și am rămas acolo, am văzut zburătorii întorcându-se și am auzit zvonurile despre victoria Stolului, însă am fost surprins iară de organizarea și disciplina lor când am văzut că nu mai este niciun corbete în apropierea mea, am revenit la cuib și am constatat că plecaseră cu toții de-acolo. Cum puteau fi atât de rapizi, când au strâns toate lucrurile, premeditaseră totul pentru a scăpa de mine...? Nu m-au eliminat ei, aveau scrupule, superstiții... Nu știu. Este o enigmă pentru care n-am avut niciodată răspuns... Probabil  credeau că aduc nenorocire, știu că aveau un oracol, nu-l văzusem dar, în mod sigur, el mă cercetase cât am stat acolo.

Am ajuns în stradă și m-am îndepărtat până unde mi-a părut că sunt în siguranță. Orice se întâmplase am vrut să las în urmă. Dar ce aș fi putut face pentru a supraviețui? Eram, nu credeți, într-o situație nenorocită, fusesem luat în evidentă de miliţie pentru vagabondaj și cerșetorie, nu mă puteam reabilita decât printr-o minune... M-am gândit să caut unul dintre colegii mei de la televiziune... apoi mi-am amintit parcă de Eli... și Şeol... pe care l-am bănuit că e unul dintre „stâlpii” Plasei... și întreg dosarul mi-a revenit în cap ca un baros...  M-am gândit la Scarlat și l-am căutat... „Orori TV” a dat faliment? Unde-i pot găsi pe oamenii care au lucrat acolo? Cine știe? În sediu a explodat o bombă... S-a salvat oare cineva? Poate... Și am găsit un adăpost alături de alți oameni ai străzii, într-un canal. 

Troglodiții ăștia m-au umplut de cea mai mare scârbă.      N-am întâlnit persoane mai proaste, mai murdare și vicioase, dar, cel puțin. erau ospitalieri. Vă spun, parcă ajunsesem într-o societate preistorică aflată, din eroare divină, în mijlocul unei metropole moderne... În ciuda Timpurilor... 

–      Da’ unde-ai stat până acu’?

–      Am fost la zburători, m-am grozăvit.

–      Te-ai bușit în văgăuna cu floci! Hâe-hâe-hâe! Și ce basăre să zboară dă-ntr-o parte-n alta?

–      O băşînă! Hî-hî-hî! Fîssssssss! Dă s-o prinzi, dacî poți! Îi tari grăbitî!

Și nea Bubu, zis Dumnezeu, m-a rebotezat: Parfum. Da, erau nesănătoși la cap nespălații ăia care se hrăneau din gunoaie, pentru care singurul divertisment era concursul de băşini și oripilau cu prezența toate ființele care-i vedeau. În canal stăteau cu câini cu tot, care-i umpluseră de jigodie sau (mai degrabă) râie și, văzându-i cum se scarpină mă luase teama, însă... frigul se abătuse asupra orașului, iar alte adăposturi erau închise pentru mine. M-am dus cu ei la marea groapă de gunoi și am întâlnit oameni care trăiau acolo, dormeau acolo, și nu depășeau hotarele gropii... Își construiseră corturi din folii plastice sau cârpe, niște adăposturi precare și așteptau marile mașini care aduceau gunoi din cartierul rezidențial „Europa”. Atunci se pornea războiul. Cu toții luptau, zeci, poate sute de bărbați, femei, copii, să fie în apropierea benei din care se răsturna frumusețea aceea de gunoi... Era trist? Era tragi-comic.

–      Băi nea Bubu...

–      Sî-mi zişi Dumnizău!

–      Hai, las-o și dumneata mai ușor că e un cuvânt prea lung...

–      Îi lung?

–      Da.

–      Atunşi... spuni-mi Tata!

–      Tata? Păi nu ești tata băi nea Bubu!

–      Toți aiştia îmi zişi Tata.

Tare mulți fii avea nea Bubu, zis Dumnezeu, dar îmi devenise clar, eu nu intenționam să fiu unul dintre ei, astfel încât am tatonat alte locuri de adăpost. Pe toți i-a înspăimântat duhoarea pe care o răspândeam  însă am încercat să-i îmbunez cumva, cerând printre drepturi și posibilitatea de a mă curăți... Eram în ajunul iernii și aveam nevoie de siguranța că pot depăși perioada grea, să nu îngheț pentru vecie în stradă și să fiu... aruncat la gunoi. Văzusem cadavre umane la marea groapă și niciuna dintre ființele alea vii... presupuse vii, care viermuiau pe-acolo, nu părea impresionată, speriată, nici măcar interesată... Ajunsesem pe teritoriul descompunerii...

–      Am fost dumnizău’ arenii, mi-a zis într-o noapte, după ce băusem cam mult, nea Bubu. Io am fos’ mândria şircului băieti, da’ mi s-o-ntîmplat sî mă schimb, uite-așa, di la o zî la şealaltî. D-atunşi publicu’ m-o cunoscut şă mi s-o zîs Dumnizău. Iar din zîua în care io am zîs cătri oaminii şeia Lejili meli, forsili şălui rău m-o izgonit.

Oricât de beat aș fi fost nu țineam să cunosc legile lui nea Bubu dar n-am scăpat de aceste baliverne, care traduse pe limba unui păcătos, care eram, se chemau blesteme.  Prima lege era, cam așa: „Dacă spui numi di Dumnizău şî nu ti găndeşti la mini să nu ti mai vindici di diarie...” Cam dure legi avea nea Bubu! Apoi mi-a vorbit despre câțiva oameni de circ pe care-i cunoscuse, despre cultul circarilor, despre curajul trapeziștilor, despre sacrificii în direct, despre hipnoza în masă, animalele sălbatice sau mutanții umani...  Am înțeles tot, chiar dacă folosea un dialect dispărut, despre care spunea că este limba lui Dumnezeu și a sfinților. Ei... Și m-a traversat în mare viteză o idee salvatoare. Să-mi găsesc de lucru la Circul metropolitan.

Am întrebat de unul sau altul dintre fostele glorii ale circului și l-am cunoscut pe administrator, un om dispus în acel moment să mă asculte:

–      N-am auzit în viața mea despre personajele alea de circ, n-a auzit nimeni de-aici, să nu pui întrebări inutile, totuși eu îți pot mijloci o slujbă de grăjdar la menajerie, că poți învăța cum se rânește grajdul, ca să-ți procuri hrana zilnică și să-ți permiți un adăpost... Nu asta vrei?

Desigur, chiar asta voiam și fără să-mi iau rămas bun de la viermii de canal și de gunoi, m-am transferat în cușca leilor, unde mi-am găsit culcuș. Am reușit să mă spăl, să-mi schimb straiele, să-mi tai părul și să-mi rad barba astfel încât, la întâlnirea cu domnul Haidu, administratorul, acesta să exclame: Ești ca un boboc!

–      Nu degeaba mi se spune Trandafir...

Și Trandafir mi-au spus toți de-acolo. Pasajul mea prin Circul metropolitan mi-a adus câțiva prieteni dar și numeroși dușmani între care administratorul era un diavol cu coadă. Menajeria se afla într-un cort mare apropiat de clădirea arenei și era vizitată de public, era singura expoziție zoologică cu animale exotice din oraș, excluzând cartierul rezidențial, care beneficia de condiții speciale. Nu toate animalele participau la spectacolul de circ, însă toate aduceau un venit acceptabil din moment ce erau hrănite și ținute în viață până la vârste înaintate, după ce fuseseră pensionate. Astfel am cunoscut un leu bătrân, Leonardo, care aproape nu mai vedea totuși arăta apreciabil și crea palpitații celor care-l priveau când își umfla coama. Sunt un om care a ținut un leu în brațe și nu pot explica afecțiunea pe care o avea acest animal pentru mine gândindu-mă că nu eu îl hrăneam la vremea aceea... Știți cum sunt animalele! Sunt prietene cu oamenii care le hrănesc. Leo m-a adoptat ca apropiat al său și chiar am locuit în aceeași cușcă, dar totul a avut un început și aceasta a fost ziua când Haidu   m-a certat, „certat” e o vorbă moale, a urlat, și-a descărcat toată mizeria sufletească asupra mea, a fost întâia descărcare nervoasă către mine, iar motivația era murdăria din cușca leului. Și m-a obligat să intru în cușcă, să o curăț cu leul înăuntru... 

Cred că se aștepta, ca și mine de altfel, și toți acoliții săi care mă împinseseră înăuntru să fiu sfâșiat de fiara lăsată aproape toată ziua fără apă și hrană, dar Leo nu m-a atins. M-a privit înțelegător ca un om blând... Era mai înțelept ca noi, oamenii. Și atunci am avut revelația relației dintre oameni și animale, era mai mult decât un gând era un alt simț care-mi spunea că noi, oamenii suntem aceleași animale ajunse în situația aceasta oarecum privilegiată, de oameni, într-un mod pe care nu noi îl controlăm. Așa cum oamenii pot manipula destinul fiarelor, la fel suntem manipulați de forțe apropiate a căror influenta ne pare întâmplătoare, nicidecum voluntară... Am curățat cușca leului sub privirile stupefiate ale personalului și am aflat mai apoi că Leo căsăpise doisprezece menajeri și chiar mâncase vreo doi, pe ultimul înainte să vin eu, Leo era hrănit adesea cu animale vii, și astfel am putut pricepe că Haidu era un criminal sângeros care se delecta cu spectacolul zvârcolirii unei prăzi. Dar nu l-a iertat pe leu că mă cruțase și  l-a lăsat să flămânzească. Din ziua aceea am început să fur hrană de la celelalte animale pentru a-mi hrăni prietenul. Scena aceea a fost urmărită și de un clovn bătrân: Boromino. Apoi a observat în treacăt legătura mea cu bătrânul leu – actorii de circ nu iau în seamă personalul auxiliar, dar clovnul își caută inspirația între oamenii de rând și a descoperit că trag pe furiș carnea din cuștile animalelor sătule pentru a hrăni leul bătrân. M-au văzut și alții, pentru că a aflat și Haidu dar, până atunci Boromino m-a luat cu el la o vodcă, și apoi la alta, și alta... să vorbim despre viața lui tristă, tristă..., nefericită. Astfel am aflat câte ceva despre lumea circului în care nu-mi era dat să rămân prea mult timp. Am ajuns chiar în apartamentul clovnului și  m-am putut lăfăi într-un pat ca lumea, îmbrăcat în pijama,     m-am bucurat de plăcerea unei băi fenomenale, cu toate aromele... Nu, nu era pe invers Boromino, pur și simplu era un om singur și avea de vorbit sau de tăcut, în compania cuiva și accepta persoane a căror decadență era la fel de tristă, care-l puteau înțelege... Am să vă zic repede povestea clovnului, că are cloul ei. Eu cred că doar tristețea lăuntrică ne face comici, clovni... A fost vedetă a circului de copil, Boromino, s-a căsătorit cu o artistă de circ, pe-atunci numele de afiș era „familia Delis” și zbura la trapez împreună cu soția și cumnatul, își sfidase destinul ca orice tânăr, apoi soția a născut un băiat, băiatul a crescut... În ziua când s-a petrecut accidentul fatal, copilul era în culise și a auzit vaietul spectatorilor, iar părinții săi zdrobiți au fost scoși inconștienți pe brațe din arenă, pe lângă el... Boromino a rămas în viață, își fracturase ambele picioare, de-atunci avea mersul legănat și un rictus pe care nu-l mai putea masca. I se imprimase pe figură, îi zâmbea soartei, el știa... Copilul l-a urât pentru toată viața, l-a blestemat, că totul era din vina lui fiindcă a convins-o pe mamă-sa să revină în arenă după mulți ani... Înțelegeți desigur, era o tragedie familială, dar comună în familiile de circari, poate prea puțin apreciați pentru temeritatea lor. Copilul a fost crescut de familia cumnatului care-l îndepărtase de el și... s-a întors la circ, de data acesta în rolul clovnului Boromino. A avut succes, era pe afiș dar, în ultimul timp se pare că l-au uitat, apărea doar Martone... El n-a putut face echipă cu „amatorul ăla”, îl încurca „de prost ce e!”. Dar... Ei bine... Cum să vă zic...? Boromino avea un motiv să-l bănuiască pe administratorul Manole Haidu implicat în accidentul fatal care-i distrusese fericirea... Una dintre frânghii se rupsese, își amintea mereu și mereu, chiar simțise cum cedase puțin și apoi când soția îi prinsese mâinile din salt s-a rupt de-a binelea, văzuse locul unde se rupsese ca o frânghie putredă, sau, poate însăilată... o oră parcă s-a scurs până s-a prăbușit peste corpul frânt al Marinei, nevastă-sa..., iar la proces el a fost considerat vinovatul pentru accident, fiindcă i-a alunecat mâna... Frânghia, domnule, era intactă când a cercetat miliţia criminalistică... Nu putea să spună cuiva despre această bănuială, să o lege de numeroase accidente petrecute de-a lungul anilor, de când administrator al circului era individul acela ciudat, cu sprâncene dese, încruntat și sardonic. Patronul circului era statul, conducătorul acestei instituții era directorul artistic, un bărbat inofensiv de patruzeci-cincizeci de ani, cam efeminat, cu meșă bogată, fardat și mascat deși nu mai profesa de mult timp, dar, „aceasta e uniforma artistului” și „un artist e recunoscut după semnătură”, în fine nu știu la ce făcea referire, în mare se putea înțelege că directorul era travestit și, mai spun că, Haidu era eminența cenușie a circului, am zis cumva „cenușie”?, neagră, era eminența neagră a circului. M-am simțit oarecum manipulat, Boromino își căuta aliați în anturajul diavolului, dar eu nu făceam parte din anturajul său... Bine, am acceptat să-l spionez, eram acolo și puteam înțelege... Aș fi putut înțelege dacă nu se precipitau evenimentele, și cred că mă precedau cumva, pentru că ajungeam după ce se declanșau.

Într-o noapte, dormeam în cușca leului, dar toate animalele – nu rămăseseră multe animale de circ – erau agitate și m-am trezit. Leo răgea lângă mine și l-am bătut pe grumaz: Ce e tată? Am auzit și eu un freamăt venind dinspre arenă și am ieșit din cușcă să văd ce se întâmplă. Artiștii nu se pregăteau noaptea și, de-altfel, locuiau în oraș, așa încât nu puteau fi decât cei doi paznici, care... „ce dracului or face, mă întrebam?” Și, ce credeți?, am dat de o procesiune dubioasă, de indivizi îmbrăcați în negru, care agitau torțe aprinse și mormăiau... Vă spun, erau și femei domnule, astea aproape goale, dar bărbații, niște tipi vânjoși pe care nu-mi aminteam să-i fi văzut deși, ceva-mi spunea că îi știam, poate că făceau parte din personalul auxiliar... desigur erau prea mulți... Un spectacol! Nu era în program, n-avea cum să fie, nu exista un program de noapte, cineva, un tip masiv care agita un toiag, ceva, o prăjină, o-o... ceva, rostea un monolog despre sacrificiu pe care ceilalți îl aprobau mormăind la fiecare pauză și agitau torțele, deci, un pitic al trupei, Mutuleţ, mă ia de mânecă și strigă „Avem un intrus!” 

–      Eu sunt intrus prostule? Nu mă cunoști?

–      A intrat, a intrat!

Și m-au tras la mijloc. Individul care-mi păru șef, cu un coif pe cap și față, păru să se veselească văzându-mă. Bătu de trei ori cu toiagul acela... ca o țeavă, ceva... bătu tare într-o tablă fiindcă se auzi puternic și toată lumea se risipi. Știți, au plecat pur și simplu fără să-mi spună ceva, aruncând torțele aprinse în arenă, pe scaune, peste tot și... am văzut câteva persoane sau păpuși care au rămas acolo, pe scaune...

Am ieșit, m-am îndepărtat pentru că focul a cuprins repede tot circul... și toate anexele sale, menajeria, tot... Eram singur, nimeni, doar eu, privind cum locul acela se făcea scrum. Când am auzit vuietul mașinilor de miliţie și ale pompierilor am plecat de-acolo pentru a nu fi luat în colimator... Am vrut să-l anunț pe clovn de sinistrul care se consuma în acel moment însă, am gândit atunci, n-a vrut să-mi deschidă. Mai târziu    mi-am zis că s-a mutat și mai apoi am bănuit că era una dintre momâile care nu se mișcau din scaune deși circul era vâlvătăi... Sacrificii umane? Cine erau piromanii și de ce mă cruțaseră...? Nu aveam un coeficient de inteligență suficient să-mi creeze certitudini într-o enigmă atât de profundă... La ce-mi folosea să bănuiesc dracii pământului...? Am rătăcit prin oraș în căutarea altui adăpost. Astfel am ajuns în curtea unui turc, Orgun Ozal, un grăsan micuț, brunet, cu chelie și mustață căruntă, la vreo cincizeci de ani, cu mare chef să ia în râs orice persoană. Văzându-l pe flendurosul Trandafir s-a veselit tare, de parcă i se arătase Gabriel, îngerul din Scriptură: „Vino și tu la mine, fiți-ar pantofii a dracului dă treabă, ca să mă umbli dă puricii pă mine zi câinii mei...!”. Dar nu m-a îndepărtat ci m-a pus să-i mătur curtea. Avea suflet bun turcul, și-a făcut pomană cu un amărât ca mine și... mai avea... o fabrică de pâine... Atunci      l-am cunoscut pe Gibea Petre, le-am cunoscut pe vânzătoarele din chioșcurile metalice înșirate pe bulevard în apropiere de Piața Consiliului de miniștri, pe Ţumbea, șef la spitalul de ftizici aflat pe o străduță nu departe de bulevard și, la urmă,     l-am găsit pe Stan Păpușă, prietenul meu devotat care mi-a purtat noroc atât cât am fost nedespărțiți... Mi-a sărit direct în buzunar, era mititel Stan Păpușă, cât să-mi intre în buzunar. De atunci el m-a inspirat... Chiar dacă nu mai este fizic alături de mine știu că mă supraveghează și mă îndrumă. Și Gibea mi-a fost prieten devotat, ne făceam adeseori planuri cum să ne petrecem ziua și plecam în aventuri prin oraș, multe din temerile mele se atenuaseră, astfel încât mă complăceam în acest „dolce far niente” exportat la clasa de jos, de subsol. Dar o „luasem ușor pe ulei” cum s-ar exprima tendința spre consum exagerat de alcool de cea mai proastă calitate, înghițit evlavios, ca o poțiune, de obicei ad-hoc, la ocazie. Existența curge, se varsă asemenea apei din care suntem constituiți, în materia spirituală. Mamă, da’ ce-am zis-o! Pe-asta cu materia spirituală! Știți teoria aceea că suntem înconjurați de spirite pe care nu le simțim? Se bulucesc pretutindeni împrejur, ocupă spațiile în dimensiunile pe care nu le putem cunoaște decât teoretic... Poftiți? A, spun prostii? E! Încercam o digresiunea-așa să trec perioada aceea mai bună... să uit că timpul se grăbea să mă tragă pe sfoară... Trăiam parcă un vis continuu, locuiam ici-colo, înnoptam iarna în canalul de metrou, vara oriunde, o vreme am stat la spital însă nu mai reușeam să rămân într-un loc, ceva se schimbase în stabilitatea, echilibrul meu, cred că mă multiplicam cumva, eram în mai multe locuri deodată... nu știu, gândeam în mai multe..., nu știu, minți, planuri, spații, lumi... Credeți că e posibil? Nu. Cred că mă îmbătam prea des. Cine-mi dădea să beau? E, tovarășii mei de conversație sau de cârdășie. Dar câștigam și eu câte ceva, încă-mi permitea fizicul să fac efort și ridicam pachete, descărcam containere, măturam curtea, adunam gunoiul... Îmi ocupam timpul cât eram singur. Apoi mă însoțeam cu Gibea și mergeam în campanie prin oraș. Uneori mă ducea într-o speluncă, o bombă poleită cu jeg unde se aduna scursura orașului, „Bomba d’Oro”, bomba lui Aurel, care-și păstra vechiul nume în mintea clienților, „Fenta lui Marcu”. Mă cunoșteau cu toții scârboșii ăia, până și femeile lor, și mă luau în râs ca pe-un impotent pentru care erau mult prea frumoase și prețioase... Dacă vrei să supraviețuiești între animale, trebuie să te umilești, să le accepți supremația, să răspunzi agresiunii lor prin chelălăieli de plăcere... Domnule, ce animale am fi rămas noi oamenii dacă n-ar fi apărut spiritele inspirate, geniile, între noi, și geniile domnule s-au gudurat pentru a supraviețui... Dumneavoastră nu? A! Sunteți o excepție, presupun. Să revin... Acolo am auzit despre o facțiune care se manifesta sub denumirea Haita și cuprindea numeroși tineri fanatici care voiau să schimbe Lumea, să o revolte și să o revoluționeze. Haita! Desigur, auzisem încă de când eram reporter, știam destule despre organizațiile extremiste pe care le viza miliţia, fusese obiect de studiu în perioada de stagiu, dar nu întâlnisem vreodată „lupii”... Emblema Haitei era capul de lup cu corp de șarpe, de balaur. „Șarpe, Șarpe...” să fi conținut șerpi această „haită”? Asta putea explica, oarecum, atentatul de la Orori TV... Se spune că era un șarpe vopsit pe zidul clădirii... Pentru că Haita se exprima prin atentate. Exista chiar un manifest al „mișcării revoluționare” și de-acolo aflasem că luptă pentru eliberarea vieții. Ce-ar fi putut să însemne această motivație, credeți-mă, n-am reușit să înțeleg. De-altfel nici măcar n-am încercat, iar dacă aș încerca acum... uite, nu mă pot concentra... sau nu vreau să cred... Lozinca lor era la fel de neroadă: Să ucizi pentru o viață! Într-o zi chiar Gibea mi-a zis: Sunt lup, m-am înrolat în organizație. Trebuie să schimbe odată sistemu’ ăsta! Nu înțelegi cât dă nedrept e?

–      Bine bă, da’ fusese cel mai bun dintre sisteme și ăsta? A schimbat tot sistemul vechi de valori și a devenit rapid cel de azi... Toate schimbările au dus la ceva rău, mai rău... 

–      Să le schimbăm dreacu’ până s-o găsi unu’ mai bun!

–      Cine vă conduce?

–      Eliberatoru’... Are să apară când o să vie momentu’ ca să ne ducă la victorie...    

–      Eliberatoru’? Și ce eliberează?

–      Viața, ce ești așa dă prost!     

Într-o zi am văzut un om spânzurat chiar în fața cârciumii. Îl știam, îl văzusem adesea în tovărășia găștii nelipsite din La Bomba... „Era țeavă”, mi-a zis Gibea, adică era turnător la miliţie. Și am încetat să mai frecventez La Bomba d’Oro... În altă zi Gibea m-a tras după el spre Rovine că mergea la sfatul Haitei. Ce să caut eu acolo? Rovine se refăcuse oarecum după cataclism, era un ghetou sinistru rămăsese o rană imensă în oraș. Unii spuneau că incendiul fusese pus de autorități din mai multe locuri deodată și rațiunea fusese eradicarea flagelului de ciumă, iar alții bănuiau că era o simplă încercare de a șterge  urmele unor crime atroce. Indubitabil, nu poți folosi împotriva unui dușman nemilos o tactică umanitară, oricât s-ar zice că mulți din tabăra adversă n-au nici o implicare și vină. Victoria este hrănită cu victime colaterale. Cartierul fusese înconjurat cu un gard de sârmă ghimpată și un zid de cărămidă, aceasta fiind cea mai  ieftină cheltuială a statului pentru a-l izola de locuitorii orașului, o idee criminală, considerând că existau fonduri locale pentru a-l reconstrui dar acestea fuseseră îndreptate către edificarea zonei rezidențiale ca un centru european, ce mă-sa o mai fi fost această Europă scârboasă și izolaționistă. Bariera fusese spartă în numeroase locuri încă înainte de a fi terminată, lucru bine-cunoscut de autorități care se declarau depășite de situație. Să pătrundă în mijlocul buboiului era periculos de aceea se mărgineau să încerce supravegherea breșelor. Drept urmare admiteau vuietul ce cuprindea tot orașul noaptea de parcă vietățile subterane erupeau ca dintr-un furuncul purulent. Erau poate sufletele celor arși, erau strigoii, vârcolacii, stafiile și vampirii... Pentru mine acest loc, Rovine, însemna puțul cel mai adânc și întunecat în care aș fi putut să cad. Cunoscusem persoane care se născuseră acolo și nu ieșiseră niciodată. Multe persoane. La Rovine se practica sclavia, iar incendiul n-o abolise. Amanetul este individul bun de schimb, oferit pentru bani ori servicii, care a încetat să mai fie om. Mă temeam când era vorba să ajung în cartierul negru. Gibea însă, nu se temea de nimic. Nu făcea pariuri, nu consuma droguri tari iar fizicul său nu era râvnit de nimeni.  

Cum am ajuns la gard m-a lovit bâțâiala și nu-mi mai puteam reveni. Gibea m-a părăsit într-un loc oarecum sigur și s-a grăbit să plece. «Nu-l lăsa să se-ndepărteze că n-o să vă mai vedeți!», mă avertizase Stan Păpușă, dar eu nu-l puteam reține pe Gibea... Am auzit că la sfatul Haitei ar fi fost o explozie care a nimicit Haita, alții spuneau că a fost lansat un satelit geostaționar al Haitei, care să transmită un mesaj de eliberare întregii umanități, sau chiar mai departe, în fine un tip spunea că lupii s-au îmbătat criță și l-au omorât pe Dumnezeu încălecându-l pe o rachetă și aruncându-l în slăvi. Dumnezeu, cunoscut și sub numele de nea Bubu, ajunsese accidental la sfatul Haitei, în căutarea fiului său. Am auzit aceste versiuni în arestul miliţiei. Nu-mi amintesc momentul în care am fost arestat și nu știam pentru ce am fost arestat. Erau mulți oameni pe care autoritățile nu-i mai controlau, cu toții datornici la stat și care nu returnaseră nimic din datorii. Pe toți aceștia statul îi trimitea la muncă supravegheată. Astfel am ajuns eu în lagărul numit „Fabrica de oase”. Ați auzit de el? Da, este faimos.