Sărutul rechinului

Alerga fără încetare îngrozind viețuitoarele și se părea că nu va mai scăpa de acest zbucium când, deodată, cineva îl prinse-ntr-o plasă și-l împinse cu furca în colivia ce atârna de streașina unei case. Furtuna încetă imediat și se lumină de ziuă, el rămase agățat, privind streșinile ce continuau să se scurgă, așteptând să vadă ce are să se mai întâmple. Doi țânci cu ochii alungiți îl priveau curioși, se hlizeau la el. Nu departe auzea zgomotul făcut de-un individ care lovea un fier cu barosul, locul îi păru cunoscut și gândi că s-a întors la coliba pustnicului. Imposibil, acolo nu trăiau copii... Încercă să se miște și porni să penduleze grețos ceea ce-l făcu să-și amintească un inspirat apolog: „Pentru orice pasăre există o colivie...” Curând îl văzu și pe vânătorul său. „E chinez! gândi. Am ajuns în China? Sau Japonia?” Îl întrebă ce are de gând cu el, pentru ce-l ține acolo... Dar omul, fie nu-l auzea, fie nu-l înțelegea, nu-i dădu atenție. Se agită în colivia sa care fusese astfel croită încât să nu-i permită prea multă mișcare. Amorțea și-apoi își schimba poziția și se așeza altfel... Rămase acolo toată ziua și-apoi toată noaptea. Ce-aveau de gând să-i facă? Nimeni nu-l hrănea, nu-i dădeau nici măcar un strop de apă... A doua zi, omul plecă lăsându-și copiii singuri, doar cu individul atârnat în colivie. Acesta îi strigă pe micuți, erau pereche, un băiețel și-o fetiță. Crezu că i-a strigat pe  nume însă cei doi nu reacționară. Le făcu semn că-i este sete dar copiii se îndepărtară. Continuă să-i strige dar aproape că-i dispăru și glasul datorită deshidratării. Și mai trecu o zi și-apoi o noapte... Tatăl copiilor nu se întorsese. Presimțirea unei primejdii mortale îl făcu să implore micuților nesuferiți o gură de apă...

–      Apă... apă... apă... 

Fetița-i păru mai binevoitoare. Ceva, ca o umbră de bonomie, trecea peste fața ei mică și inexpresivă... „Cum reușesc asiaticii să-și ascundă atât de bine sentimentele?” 

–      Apă... Doar o picătură... Măcar o picătură...

Și a mai trecut o zi și-apoi o noapte... Noaptea aceea auzi strigăte ascuțite, urlete la lună. Apoi lovituri în instrumente metalice... Invocații? Provocări? „Dacă oamenii aceștia mă cred vreo zeitate? Și mă pun la încercare?” Nici să doarmă cu adevărat  nu mai reușea. Delira. Coșmarurile se țineau de el, îi intraseră-n tărtăcuță și se simțeau la ele acasă. Treceau în rafală prin creier... Ra-ta-ta-ta!  „Îți ia viața, te prăbușești, iei foc, te îneci, mori o dată, de două ori, de trei, de treizeci și trei de ori...” O nesfârșită frică de sfârșit. 

A treia zi deja nu mai reușea să-i urmărească pe fiii chinezului. Era convins că se bucurau să-i vadă agonia. Ba chiar devenise amnezic. Nu mai știa ce căuta acolo, cum ajunsese să atârne astfel..., de fapt cine era? Apoi, neașteptat, se întâmplă ceva... Fetița a scuturat spre el o perie îmbibată în apă...

           

Stropii lichidului vieții trecură printre gratiile coliviei și atinseră monstrul prins de tatăl copiilor. Acesta își reveni în mod uluitor. Se încordă și rupse gratiile, se ridică magnific, întinzându-și aripile ... Văzu că vine spre el matrozul acela chinez... era în mijlocul apelor pe o ambarcațiune șubredă chiar în ziua Marelui Potop!

Ar fi vrut să le fie recunoscător copiilor, povestea spune că și-a smuls un incisiv pe care l-a dăruit fetei sfătuind-o astfel:

–      Puneți dintele în pământ. Din el are să crească o plantă. Să scobiți fructul ei și să vă adăpostiți înăuntru... Este darul meu pentru voi... 

Dar Potopul reveni cu mai mare furie… Apele crescură până la cer. Tatăl copiilor  îndrăzni iar să-l înfrunte, spunea ceva neinteligibil, nu-i vorbea limba, auzi clinchete, o serbare deasupra, un oraș în cer păru să se contureze, o poartă se deschise și-n poartă se afla Domnul... Întinse mâinile să-l ridice ca pe un copil... dar chinezul sări să-l izbească și... simți vag cum se scufundă, cum e tras în adâncuri, iar departe, alunecau pe apă luminițe aprinse parcă într-un ritual străvechi al morții... 

 

Plutise o vreme și-apoi ceva se îmbibă de apă, se risipi deîndată și el trecu dincolo cu capul înainte, ca o navă eșuată, apoi își reveni ușor, se stabiliză oarecum și observă că lumea acvatică era tangibilă, altfel zis se crezu... o ființă amfibie! Sau ce...? Dedesubt se află universul captiv al Terrei, Geei, Pământului și cum s-o mai numi, în el trăiește o lume de ființe care ignoră cosmosul și nu este implicată în speculații privind originea acestuia... dar... trăiește... Oare? Jos, în abis, către gropile întunecate, către vietățile necrofage, spre anihilare, bancuri de pești multicolori, marii răpitori, o galeră acoperită de corali, vestigii antice date la fund, jos, un pachebot din cele luxoase cu o mie de schelete bine conservate în mâl și corali, vietăți transparente și luminiscente care accentuau liniștea profundă... Nu... Cine a lansat ideea că este liniște în adâncul mării? Vibrează apa, vibrează nisipul, vietățile, se simte mișcarea, se simt sunetele, vibrrrreazzzză membranele... Din întuneric, de undeva, departe, ajungeau vibrațiile unui cântec minunat interpretat de o voce acută, feminină... 

    Te-aștept... aștept... aștept...

    Aici... aici... aici...

    Cu părul lung de alge

    Pe corp am să te undui

    În brațe-am să te mângâi

    Din larg din depărtare

    De dincolo de mare

    Revino... vino... vino...

    Rămâi... rămâi... rămâi...

    Te-aștept... aștept... aștept...

 „Cine-i?” se-ntrebă. „Cântul sirenei care atrage matrozii...” „De ce?” Auzi întrebare! „De ce-de ce? Pentru că ei sunt ofrande aduse Oceanului!” „A!”

Reuși să miște ceva din materia care-l însoțea... Se strecură cum s-ar zice, voit, printre două grinzi ale ambarcațiunii încremenite stârnind un nor de murdărie care tulbură apa... apa... apa...

 „Suntem ființele apei... suntem făcute din apă... apă și ceva substanțe care se leagă într-un ansamblu ciudat de fragil și efemer...” Parcă înota, parcă se îndrepta spre cântarea minunată a sirenei, simțea că toți cei asemenea lui mergeau vrăjiți într-acolo să descopere sursa, femeia-peste sau numai femeia... Era o invitație la împreunare... Se apropie de un... oraș subacvatic! bine luminat, iar acelei lumini peștii îi dădeau ocol, și se izbi de un obstacol, apoi se izbi iară... „O cupolă transparentă! Ce este aici?” „Oxigenariul.” „N-am mai auzit! Ce adăpostește?” „Ființe aerobe.” Văzu oameni care-l priveau. Se opri să-i cerceteze atent. Nu reușea să se concentreze... Oamenii băteau în geam dinăuntru, încercând să-i capteze atenția... Imensă construcție, înăuntru erau clădiri, străzi, localuri, tot ce-i amintea structura unui oraș... Îi amintea?... Ce ființe neobișnuite, oamenii! Ridicate pe membrele dinapoi, lipsite de coadă, înaintează vertical fără să se prăbușească... Ființe mici care pot reține și acumula... trecutul... Memoria... „Asta e puterea lor.” „Nu-i așa? Dacă vrei să se autodistrugă deposedează-i de memoria comună...” „Crezi?” Iată-i adunați într-una dintre piețele orașului. De-acolo răsuna vocea puternică a unui trubadur, rezona dincolo de cupolă... A-a-a-a-m prins în plasă o sirenă, frumoasă cum n-o poate un artist imagina, fără suflare-am aruncat-o-n barca mea, Perla mea, Prințesa mea, Ai milă de mine, Am privit Frumusețea și am ajuns deîndată sclavul ei, definitiv... O-o perla mea, frumoasa mea, te-ndură... Am lunecat ușor, am dispărut în adâncul ochilor ei și m-am descoperit un peștișor din năvodul pe care-l aruncase, o perla mea, frumoasa mea, stăpâna mea,...    

 „Ce ochi de broscoi are!” „Seamănă toți cu animalele pământului... Și firea le este ca înfățișarea...! Se-adună și se împrăștie, au trasee întortocheate și întâmplătoare, nu par primejdioși acolo în lumea lor... aeriană...”

A trecut ușor, legănându-se de-a lungul, ori de-a latul așezării umane apoi se temu să nu întâlnească ființe duble, cu corp de peste și creier de om, se grăbi să dispară din zona luminată, să ajungă unde-l ademenea chemarea sirenei... Se ridică, înaintă mai sus, mai sus, până ce ajunse iar la suprafața oceanului. Reuși să vadă cerul și stelele... Țărmul nu era foarte îndepărtat și fusese năpădit de oameni care-l acoperiseră cu locuințele lor celulare și îl iluminaseră, iar apa reflecta luminile orașului... Așezată pe o piatră, Zeița mării îi chema pe aceia care cunosc pasiunea, sensibilitatea afectivă, nostalgia... Întunecată ca piatra pe care s-a așezat, strălucea lateral în luminile așezării umane. „Revino... vino...!” Încet, capul sirenei se balansă și căzu într-o parte... Corpul ei se zvârcoli grațios, plonjă, se volatiliză, dispăru fără să fi atins apa... doar capul... Și cântarea s-a stins! Privi în jos... Văzu acel ceva care se scufunda și hotărî să-l urmărească...

Înota spre fundul mării urmărind o himeră, înainta precaut privind împrejur pentru a nu fi surprins de un răpitor sau altceva, fără a înceta să-și vadă... prada, și se pierdea de tot ceea ce-i părea familiar, sau, cel puțin, cunoscut, ajunsese într-un loc plin de plante înalte, abia dacă vedea și se orienta doar după unduirea acestora care-i arăta o cale de urmat, rătăci mult printre ele, aproape își pierduse răbdarea și speranța că mai poate ieși, când... se deschise o frumusețe de peisaj, cu apă limpede și luminoasă, iar după o culme montană se arătă privirii sale uimite un palat. Palat! Ce rost, care-i rațiunea unui palat pe fundul mării? „Rațiune! Este doar închipuire!” „Desigur. Caut asocieri. Încă nu m-am obișnuit...” Se avântă spre poarta deschisă a clădirii. Cu cât se apropia nu-i mai păru o construcție umană ci o îngrămădire, asemănătoare unui palat, de pietre, cochilii, stele de mare, corali, sau ce putea fi acolo, iar deschiderea spre interiorul grămezii îl introduse într-un salon acvatic prin care se mișcau peștișori bleu și aurii. Cântecul de mai ’nainte al frumoasei sună iar dinlăuntru și de el se apropie... o ființă învelită într-o uniformă, livrea i s-ar fi putut zice, de... majordom! O față de peste negru, cu mustăți lungi, blajină, spuse fără să-și miște măcar ochii: „Sunteți programat?” 

 „N-n-n... P-poate... Nu știam că e nevoie de programare!” 

 „E sezonul împerecherii și s-a umplut. E cam plin adică, înțelegeți? Doar dacă s-a eliberat ceva, e posibil, știți, să vă cuplăm și pe dumneavoastră.” 

 „Sunteți pește?” 

 „Nu se vede?” 

 „Hm! parcă aș fi în bordel!” 

 „Dar unde credeați că sunteți? Ia-ia, aveți șansă, tocmai s-a eliberat pentru dumneavoastră Devoratoarea de porci.” 

 „De porci?” 

 „Ei, e nume de artistă, știți, se spun destule lucruri porcoase la ocazie... Hai! Repede-repede!”

Peștele îl împinse ușor cu aripioara sa camuflată sub mâneca tunicii: „Grăbiți-vă, se termină timpul înainte să începeți!”

 „Timpul! Și aici există Timpul?” 

 „Mai presant ca oriunde. Rămâneți nesatisfăcut, și... nu vă mai întoarceți, nu?”

 „De ce să nu mă întorc?”

 „Păi...”, iar peștele se scărpină în cap, apoi își întinse mustățile cu aripa, „nu prea mai aveți cum!”    

Lucruri spuse pe jumătate, enigme, sforării trase mereu în jurul persoanei sale și în tot eșafodajul clădit de acestea el ar fi trebuit să înțeleagă, cu mintea lui plăpândă, ceva important și adevărat... Puf! Se grăbi spre ascensor, înăuntru era o tânără care se machia în oglinjoară: „Unde mergi?” „La Devoratoarea de porci.” „Îmhî!” Fu măsurat cu privirea, compătimitor, îi păru: „Ce e?” „Nimic-nimic!” Ajunsese pe coridor și se uită unde putea fi „Devoratoarea”... Era singura intrare deschisă! Cum a pătruns în budoar s-a tras o ușă și auzi deîndată glasul strident al femeii: „Ai intrat iubitule? Așteaptă puțin că mă fac frumoasă pentru tine! Servește ceva de pe masă!”

Ce-ar fi putut să servească? Văzu un bici, un portjartier, o cutie cu podoabe, chiar o pereche de chiloți... două..., un sutien...

–      Pa-bam! își făcu intrarea, cu mâna în șold, de după un paravan... 

De-vo-ra-toa-re, domnule, devoratoare...! Fără alte cuvinte...

–      Nu te-ai travestit? Cu atât mai bine! Nu pot suferi gustul de pojartier. I-am zis peștelui să-l condimenteze cumva, să-i dea o aromă, ceva comestibil... 

Mutrișoara ei se strâmbă puțin...

–      Îți plac? se interesă.de parcă ar fi fost o cheie de intrare, dar îi putea citi pe chip și continuă interogatoriul, 

–      Cum te cheamă pe tine, iubitule?

–      Am un nume de apă, altul de pământ, altul de ... apă și... 

Și ceva nu se potrivea...

–      Îți bați joc de mine? 

Chipul Devoratoarei deveni feroce.

–      Deloc-deloc! Astfel am fost numit de alții.

–      Care e numele tău de apă?

–      Băltoacă!

–      A-ha-ha-ha! râse cotoroanța. Îmi placi! mai zise. Ești victima ideală. Spune-mi ce poziție preferi, dragul meu? Iată aici, și-i arătă pe tavan deasupra alcovului, poziția 13, poziția 16, 69, 140, hi-hi...

–      Treisprezece, rosti ca pe o eliberare de tot...

–      Perfect! Hi-hi! Sărutul franțuzesc... Mai mult ca perfectul! Să ascultăm o melodie, mai zise Devoratoarea și bătu din palme.   

Și atunci apăru din... podea sau... deci, se ridică o tânără cu aparatul ei și cântă astfel... 

Sunt Muzica, mă scurg, mă epuizez, perioada mă-ndoaie, pătrimea, optimea și chiar șaisprezecimea, măsor încontinuu, de-aici până colo, secunda, minutul, un veac, un eon, cu tact, existențe, evoluții, ssunt Rritmul, tic-tac, măsor Timpul, mereu potrivesc, un an, un destin, luni și speranțe...

–      Haidem iubite, n-auzi? Bate Cronometrul...

–      Timpul...

–      Nu... Vino! 

Și-l prinse cumva într-o poză sublimă...

... ianuarie-ți arată ce trebuie să simți, februarie te-ndeamnă să descoperi, martie-ți trezește foamea de acțiune, aprilie-i desfrâul energiei, în mai cultivi o nouă viață...

–      Pregătește-te, deschide gurița, uite-așa!... A-a-a!

... septembrie, înveți să nu mai fii...

Privi despicătura aceea plină de dinți. Era asemenea unei guri de rechin! Și brusc observă că... observă... înainte să audă finalul fatal: ... în decembrie Timpul moare! deci observă că Devoratoarea nu are limbă și strigă: „STOP! STOP! ŞTIU! AM ÎNŢELES! AM ÎNŢELES! Ești Tentația, zeița din templul Voluptății... Tu-tu m-ai împiedicat să ating țărmul și acum... un ciclu...”

–      Bravo! izbucni un strigăt din culise, bravo-bravo! aplaudară toți, panourile au fost îndepărtate și s-a găsit deodată înaintea unui grup de persoane importante, în fața cărora-l recunoscu pe hierofantul încununat de lauri, cu raze de soare împrejurul capului, Marele Maestru al Culorilor și Aromelor.

O fericire deplină îi lumină fața, o beție a fericirii...

–      Preafericitule, ai reușit, încuviință hierofantul, un tânăr distins cu zâmbetul larg, eforturile tale sunt azi răsplătite! Ai atins pragul nirvanei. Ți-ai câștigat locul pe Câmpia Preafericiților.

Cu toții zâmbeau, doar persoane importante, îmbrăcate în haine albe, strălucitoare, chiar dinții lor luceau, era o bucurie generală când hierofantul întinse mâna sa dreaptă... toți maeștrii erau umani... mâna dreaptă, și a tras o cortină în fața lui... Verde, o câmpie verde, nesfârșită, înainte, înapoi, sus, jos, pretutindeni... Un verde luminos... Grupul de oameni se estompă subit...

–      Ce să fac singur aici?

–      Nu ești singur, mai auzi glasul hierofantului în vreme ce culoarea câmpiei se întuneca...

Văzu în depărtare câteva lumini, apoi mai multe, o puzderie, ca niște stele și se îndreptă spre ele...  Ochii săi se obișnuiră cu întunericul și desluși o așezare umană acolo... Iar grupul de persoane pe care abia îl pierduse părea să-l aștepte... Nu erau aceeași dar îi erau cunoscuți – deși n-ar fi putut spune de unde-i știa...    

–      Gramon, se prezentă cel mai ciudat, un veritabil monstru, aparent prietenos, abordabil...

–      Orian, zise moșul înalt cu barba lungă, colilie, maestrul Orian...

–      Marcel, se arătă pe sine cu degetul un tip simpatic, dispus la confidențe...

–      Vanda, îi atrase atenția o femeie măruntă...

–      Marea Doamnă, auzi altă voce...

Crezu că este momentul să-și rostească Numele înaintea acelor preafericiți: „Eu sunt..., și ezită un moment..., sunt... Eliberatorul.”