A treia noapte

„Fabrica de oase” era o așezare cu numeroase construcții într-o vale, înconjurată de culmi, asemenea unui fiord din ținuturile nordice, doar că jos era un pârâu de apă care se scurgea în râul de-afară ce înconjura fortăreața ca un canal. Peste râu era un pod mobil, păzit de garnizoană și pe-acolo am intrat cu marele camion în care fuseseră transportate peste cincizeci de persoane. Era seară când am trecut de poartă, vedeam lumini ici și colo, mai apoi am fost deșertați pe un loc de adunare, ca o piațetă, în apropierea unei mari clădiri de piatră, cu etaj și porți verzi de lemn. Câțiva indivizi au pornit să zbiere pentru a ne ordona, ne-au cerut imperativ să fim atenți, ne-au amenințat că nesupunerea este pedepsită exemplar și a venit un tip, subcomandantul Forlău, s-a prezentat și apoi ne-a chemat pe toți și ne-a așezat pe patru rânduri. Eram șaizeci de „recruți”. După un sumar control medical eu am fost trimis într-o biută din fundul văii pe care am auzit că o numesc „zona Omega”, aveam o rană urâtă pe care-o căpătasem în mod stupid și care mi-a cauzat pierderea mâinii drepte, de sub cot. „Omega” nu era o infirmerie sau o clinică pentru persoanele suferinde ci un centru de cercetări, chiar un pilot în experiențe pe oameni cum nu știam să existe în țară sau altundeva.

Am fost introdus într-o sală de consultație și operat imediat. Era o sală mare și luminată abundent, am fost așezat pe un pat mobil, învârtit printre oameni și aparate, apoi așezat într-o nișă a unui aparat, lumina s-a stins și am fost adormit. M-a trezit un tânăr, m-a consultat și m-a anunțat că sunt deja vindecat astfel că mă va externa. Mersi. Împrejur numeroase paturi și pacienți, valizi ori nu, eram în lumea paturilor cu pacienți multiplicate la nesfârșit datorită pereților de oglindă, am aflat mai apoi,  printr-o întâmplare, că salonul era, asemenea unui acvariu sau cameră de interogatoriu, vizibil din afară, că se auzea tot ce vorbeau oamenii dinăuntru, fără ca sărmanii cobai să bănuiască faptul că sunt urmăriți chiar și la closet. Totul era cercetat, analizat, prelucrat în laboratoare, pentru a fi utilizat în observații,  studii și teorii medicale.

–      Şalut, mi-a zis un vecin de pat, io şun’ Reşif Opt, un om-mașină performant cu craniu dă titan și creier dă om...

–      Nu-l asculta, omule, e prost, îl cheamă Buză și s-a lovit la diblă că acum i-a preschimbat-o ăia...

–      Și picioru, și picioru...!

Buză domnule, ca să vedeți ce mică e asta... lumea asta! Buză și Semezeu, printre primele pramatii pe care le-am cunoscut la pârnaie. Atunci când l-am văzut întâia oară pe Buză încă nu-i prinseseră țesutul moale al feței și arăta ca un craniu metalic hidos cu ochi organici bulbucați și rotitori, care mai și vorbește. Nu i-au reușit prea bine fațada, el zicea că l-au făcut identic. Cu buzele-alea...? Atunci, văzându-l, am fost impresionat, mai apoi terifiat. Semezeu mi-a zis că Buză a căzut într-o prăpastie la carieră. Și el își frânsese coastele în căzătura aceea, îi umblaseră la organele interne și la bazin, mai erau zece victime ale accidentului de muncă în salon... Eu păream intact și rana se vindecase total, însă am fost curând informat că suferisem o amputare și fusesem dotat cu o proteză performantă, e drept, alimentată electric de o baterie celulară, care se reîncărca noaptea, asemenea întregului organism... 

Am fost trimis la trupă și m-au preluat doi băieți care se ocupau de noii prizonieri, unul mi-a oferit câteva rufe și alte zdrenţe, iar celălalt m-a condus pe un hol cu pereții plini de mucegai și m-a cazat în capătul holului într-un pat alături de alt pușcăriaș, Laie zis Puicuță, ba i se mai zicea și Păsăroi, iar când l-am cunoscut pe Păsăroi am înțeles imediat pentru ce-i ziceau astfel.

–      Ia te uită ce păsăroi?, mi-a zis arătarea aceea, au trimis o epavă! Ești cam trecută! N-o să te placă ăștia!

–      Să nu mă atingi! Am să dorm jos.

–      Mori, dacă dormi pă jos! Acolo e gaz otrăvitor. Nici aici sus nu-i d-ajuns aer curat, da’ jos adormi și te trezești în lumea viselor. Nu eş’ pă invers... E, și ce, crezi că e mai bine? Mai are omu’ o nevoie d-aia, trebuie să-l ușureze cineva, că explodează și să bate până să omoară! Crezi că-i domolește comandantu’ sau caporalu’ sau al’cineva? Eu, a mai zis căscându-și ochii și frecându-și, cu degetele, colțul gurii.

Avea unghiile date puțin cu vopsea roșie... O târfă șuie, slăbănoagă și sclifosită... Era un bărbat tânăr, desigur...

În acea primă zi abia am fost inițiat în ceea ce numeam închisoarea „Fabrica de oase”. Am văzut cantina și am aflat că suntem hrăniți „științific”, cu pesmeți uscați și, o clisă alb-gălbuie denumită „concentrate” cu miros și gust de noroi din mlaștină. „Ai să visezi fasolea la cazan, și n-o să-ți pese că e plină de pietricele care-ți sparg dinții! D-ai dracu’ bagă și câte un pumn-două dă pietre!” Mi-am făcut prieteni în pușcărie, Botrât și Cotârlău, doi oameni mai liniștiți care mi-au oferit alt culcuș, puțin mai aproape de ieșire, deci mai aerisit, un pat ceva mai lat în care ne puteam înghesui toți. N-aș fi putut dormi cu Păsăroi, o persoană foarte solicitată mai ales în timpul nopții. Chiar m-a felicitat că am plecat, din punctul ei de vedere fusesem cazat în bătaie de joc în același pat. 

Cu toții eram rebotezați la prima adunare comună. Nașul pușcăriașilor era comandantul. Pe mine m-a numit Băltoc. Fusese și un pic de furtună, plouase torențial, iar comandantul – accepta să-i zici „Şefu”– a fost profund inspirat, la vederea figurii mele plouate...? Eram la începuturi. Am făcut carieră, așa se zice muncii la spart piatră... era o gaură în stâncă, o sală uriașă cu mari piloni să nu cadă tavanul, prin ea circulau vagoneţi și am mers zi de zi pe șinele suspendate periculos de precar, printr-un labirint de canale... Grupele erau conduse de „şacăi”, indivizi care ne clănțăneau de cur dacă li se părea că nu-i ascultăm. Altfel nu erau foarte îndoctrinați... A! Nu știu dacă v-am spus.. ha! ce este mai important nu v-am zis, domnule, într-un mod misterios, și din eroare, fusesem băgat într-o închisoare politică... Comandantul era unul dintre șefii Haitei și se purta ca un militar, avea centură și pistol, era punctual, ținea la punctualitate, participa la toate adunările din curte, dimineața când plecam la treabă și seara când reveneam. El și clica sa aveau muncă de organizare... Uneori făceam de serviciu „pe unitate”, adică măturam curtea, dormitoarele și curățam latrinele, e, în timpul ăsta am avut posibilitatea să observ cum decurge activitatea de Lup șef. Comandantul își începea inspecția imediat după ce își aranja mustața, și după ce jura credință cauzei, însoțit de subcomandant și doi subofițeri, se uita să vadă ceva murdărie la toaleta comună, la cantină, pe platou, mergea cu mâinile la spate ca Napoleon, cred că era la fel de gânditor, făcea planuri mari, strategii, chestii..., doar administra un spațiu de câteva sute de metri pătrați cu oameni deasupra! 

„Fabrica de oase” nu era nicidecum fieful Haitei, era o închisoare de stat, iar membrii Haitei își impuseseră puterea acolo și primiseră dreptul de a administra și se omorau după disciplină. Garnizoana oficială ne privea din turnuri cu proiectoare și alte accesorii de supraveghere. Era atât de bine protejată încât o revoltă părea lipsită de sens, dar... mai există influențe din altă parte, lumea nu-i decât o sumă de relații.   Într-o pușcărie spațiul de manevră se restrânge semnificativ, dar evenimentele se succed mult mai acut și ești nevoit să ai ceva notorietate pentru a te proteja. Cea mai bună protecție părea să fie însuși comandantul, dar, nu reprezenta o garanție prea mare... Toți oamenii din anturajul său au pierit cât am fost în lumea Haitei. Moartea în această pușcărie era un lucru prea obișnuit și nu exista zi în care să nu fie raportat un accident sau incident mortal, și, pentru ca să fie o cauză perfectă, exista chiar un dușman la fel de feroce dincolo de carieră. Între ai noștri și ai lor se dădea o luptă pentru teritoriu în incinta pușcăriei, cu arme albe și pistolete. Se pare că acești dușmani, despre care se cânta în marșuri războinice, luptau murdar, încălcaseră armistiții, nu erau deloc paroliști și înaintaseră aproape zece metri pe coridoarele marii clădiri centrale. „Undeva, în subsoluri moartea stă la pândă” astfel începea unul dintre marșurile favorite care ne desfătau drumul către muncă... E! Oamenii erau căliți în muncă și apoi selectați pentru a deveni soldați ai Haitei. Eu fusesem condamnat la opt ani detenție și după câteva luni am înțeles că nu exista un singur individ mai vechi de cinci anișori în trupă.  

Deci, urma să dispar în lagărul Fabrica de oase, părăsit în cotloanele carierei, erou omorât de dușmani sau pedepsit exemplar în fata trupei pentru vina că exist. Am hotărât să evadez cât mai repede, înainte să fiu luat în seamă. Ideea mea era simplă. Aveam nevoie de cearșafuri, de sfori și câteva țevi de plastic pentru a construi un planor, cum aveau zburătorii. Pentru asta am făcut planuri, am gândit amănunțit timpul, momentul, de unde aș fi putut sări și în cine mă puteam încrede în ultima zi pentru a transporta materialul prin carieră. Descoperisem mai multe găuri spre partea cealaltă a muntelui, aș fi putut sări în prăpastie și ajungeam, cu ceva noroc în... libertate. Am privit în jos și am înțeles că o parașută nu era bună, m-aș fi zdrobit repede de stânci, era nevoie să mă îndepărtez de munte și construirea unui planor îmi păruse cea mai potrivită idee. Un planor construit pe loc. Dar... Nu eu făceam regulile acolo. Nu știu cine m-a pârât că nu mă duce fizicul și am fost trecut la vagonetari.

Abia revoluționasem munca în subterană. Pentru că era plan zilnic de lucru, i-am învățat pe tovarășii mei cum să completăm numărul de pietre cu altele, deja tăiate și părăsite în diverse locuri ale carierei, pe care le trăgeam cu o „targă” confecționată din cozi de lopeți și cârpe... Munca de vagonetar era mai puțin dură decât a spărgătorilor de piatră și parcă era mai puțin praf, iar nebunia drumului, inconștiența, nesiguranța... astea țineau de viața trăită dincolo de realitate, sau numai imaginată.

Cred că am murit de o sută de ori, din momentul în care am lăsat vagonetul să plonjeze către sol, până ce am ajuns cu toată încărcătura... Am murit și am înviat și iară am murit... Zeci de vagonetari s-au prăpădit cât am condus eu „carul morții” și am încercat să le vorbesc celorlalți, șefului direct, adică lui Buză (atunci l-am avut șef pe Buză!) – care mi-a tras una cu bocancul în tibie, aflând de la Forlău că agit oamenii –, despre ascensoare verticale, despre orice ar fi putut manevra mai sigur și mai eficient feliile de rocă tăiate în coridoarele muntelui de piatră. Cred că asta se dorea, acești vagonetari erau condamnați la o moarte utilă cauzei. Dar... Dacă la urcare vagonetul era tras de cabluri, la coborâre aveam nevoie de știința zborului! Foloseam frânele și echilibram cât mai bine încărcătura apoi plonjam pe rețeaua de sine susținute de schele... Am fost mai atent, mai lent, mai norocos...? Cred că am fost protejat de zâna muntelui... Între timp ascunsesem materialele pentru planor în câteva locuri, le disimulasem astfel încât chiar să fi fost găsite nu ar fi reprezentat nimic special, doar câteva foi de pânză groasă folosită la corturi în care se țineau unelte, canistre, cutii..., apoi țevile de plastic izolatoare prin care am tras sforile groase înnămolite ca niște cabluri electrice... A trebuit să se petreacă ceva special pentru a încerca zborul sinucigaș, de care-mi era teamă chiar dacă oricum riscam să mor de câteva ori în fiecare zi, și văzusem destule să nu mai prețuiesc propria-mi existență...

Într-o zi de odihnă a intrat pe poartă un om îmbrăcat în țoale de popă, însoțit de un tânăr în haine negre, cu pălărie pe cap și un vas metalic în mână. Un popă la „Fabrica de oase”, era un nonsens. Comandantul știa că vine popa acela creștin, îl aștepta, s-a gătit, și a pornit pe holuri însoțit de clică, iar în clică mă aflam și eu, om de serviciu chiar în acea zi. Eram la îndemână dacă aveau nevoie și îi urmam la distanță. Comandantul avusese un somn prost, îl visase pe Nesuferitu unul dintre vampirii pe care-i văzuse la kinholograf, și după vis era foarte nostalgic și prost dispus. Icnea la fiecare mișcare pe care-o făcea, mormăia că este înconjurat de incompetenți dar lucrurile se vor schimba, că se anunță Marea Eliberare și oamenii nu sunt pregătiți fizic pentru luptă. Și m-a găsit pe mine să mă dea exemplu: „Cum să lupți cu asemenea soldați? Mi s-au promis niște uriași invincibili și nu văd decât ruine!” Eu mă întărisem, aveam forță, simțeam lucrul acesta însă nu arătam deloc înfricoșător, eram slab și neîngrijit. Știam că este un avertisment important să intri în vizorul comandantului. Am încercat mereu să nu-i ies în cale pentru că aflasem ce se poate întâmpla doar la simpla lui sugestie. „El nu știe, bietul comandant, că omoară un om arătându-l cu degetul!” Deci, a ieșit comandantul însoțit de camarilă, eu m-am așezat cu spatele la zid și am văzut toată adunarea, l-am urmărit pe comandant salutând mai întâi stindardul Lupul-șarpe, cu mâna la inimă și salutând mai apoi publicul: Trăiască Haita, iar răspunsul Haitei: Să ucizi pentru o viață! a trăsnit la unison în incinta formată de ziduri. Preotul lui Cristos privea cu zâmbet blajin, profund și superior la minte cum par toți acești misionari împinși de cineva să convertească sălbaticii la dreapta și necercetata credință. 

Apoi s-a intonat imnul Haitei. Încerc să vi-l recit:

 

Se-aude cum vine, îl simți, te-nfioară,

Un uriaș, un munte, un univers, o Fiară,

Cutremură Pământul urlând: Uuu-omoară!

Însângerează Lumea,

Răpune,

Ucide,

Sfâșie Dușmanul,

Eliberează-i Viața!

Hu-hu-u-u-uuu! Auhuuuuăă! Huuu!

În Haită trăim, în Haită lovim,

În Haită ne este puterea și crezul,

În vorba străveche ce prada înhață:

Ucide, ucide, ucide pentr-o viaţă!

Hu-hu-u-u-uuu! Auhuuuuăă! Huuu!

   

Preotul s-a întors către mine și, văzând că nu răcnesc alături de ceilalți – păstra același zâmbet bonom –, a întins mâna și  m-a întrebat: „Tu crezi în bunul Dumnezeu?” Ridicase puțin mâna de parcă ar fi vrut să mă atingă pe față. M-am tras înapoi și am răspuns întrebării: „Eu sunt mai aproape de cunoaștere, dumneavoastră nu. De ce-ați venit în Iad? Nu puteți salva pe nimeni, nici măcar pe dumneavoastră nu vă puteți salva!”

–      Ce zici!? Avem și filozofi la zdup!

După urletele războinice ale lupilor care împânzeau curtea s-a făcut liniște când a ridicat comandantul mâna.

–      Nu suntem atât de sălbateci, nu? Cântecul nostru este doar pentru bătăliile care ne așteaptă. Să permitem acestui om să ne expună opinia domniei sale privind salvarea Lumii.

Și apoi îi zise lui Forlău: Tii ce mă mai doare capul! Unde ții bulinele alea de cap?

– Băltoc, mergi și adu bulinele dân trusa sanitară. Uite cheia! Să bagi pas alergător! Hai-hai-hai!

 Am fugit spre clădire chiar în momentul în care preotul arunca apă sfințită din vasul tânărului care-l însoțea, strigând: Fiți binecuvântați, Haita s-a tras înapoi, comandantul l-a somat pe popă: Fără d-astea! iar popa a râs: Nu este nici un blestem, este doar preludiul obișnuit al unei slujbe... Fiii mei, iubiții mei...!

Eram pe hol, doar botele mele răsunau prin clădirea umedă, eu alergam să...

–      De ce să ucidem? se auzea glasul popii. De ce să nu cruțăm? De ce să urâm? De ce să nu dorim o existență liniștită, onorabilă? Pentru cine să ucidem? Cui folosește? Vouă? Aveți urmași cărora să le lăsați ceva în lumea asta? Credeți că există vreo lume unde sunt primiți ucigașii?...

Îmi imaginam figura popii zâmbitoare precum cea a marelui preot aztec în timp ce arăta zeului și mulțimii inima care încă palpita a sacrificatului... Deodată am auzit niște pocnete care veneau de la ușile șefilor Haitei în timp ce am trecut pe lângă ele în drum spre cutia de medicamente de pe hol. Ei bine, toate închizătorile se deblocau! Erau închizători comandate prin sistemul de ordinatoare! Știam destule despre rețelele de ordinatoare, avusesem ca orice tânăr o adevărată fobie pentru microbii de ordinator, gândacii, cârtițele, viermii, virușii..., orice putea infecta lumea virtuală... Încercasem și eu porcăriile acelea de lumi artificiale paralele pe care le construiau frenetic echipe de specialiști în mofturi de viață pentru refulați și mi-am revenit greu din vise prostești despre eternitate, putere și bogății uimitoare... Deși, uneori..., hm...! Domnule, ar fi trebuit interzise aceste simulatoare de existență reală din momentul în care au fost create întâia dată!... Intri într-un costum și schimbi existența, devii altcineva, în altfel de lume... Cât am fost jurnalist am avut acces la câteva programe de decriptare a parolelor, mai apoi am văzut în redacție un aparat foarte bun care putea face amprente, pupile, și găsea în timp record o cheie sau un cod, era unealta preferată a spărgătorilor, dar nu eram pasionat pe-atunci de lovituri cu efracție... Și am deschis ușa camerei comandantului. N-am putut rezista ispitei. Eram tras de mână, eram mânat adică, spre camera aceea, voiam să aflu o grozăvie, sau alta, din camera verde – nu roșie ca sângele, ci verde – o camera modestă cu un pat mic, un birou de lemn, un dulap, un scrin, câteva scaune și ecranul mare, rulat al ordinatorului. L-am tras și s-a pornit...  N-avea parolă sau păstrase ultima filă... Două lucruri am aflat în acel moment, primul a fost harta lagărului, cu amănunte, al doilea un îndemn la atac după vizita popii care fusese trimis ca diversiune, pentru a declanșa o revoltă. Am fost uimit văzând cum era împărțit lagărul, așa de bine era totul disimulat încât habar nu aveam de întinderea, vecinătatea și mai ales de împărțirea sa. Haita își avea sălașul în partea centrală a hărții, deasupra ei se afla „Omega”, înfiptă în munte, am văzut galeriile carierei și partea de jos a hărții, hașurată, peste care scria cuvântul „Plasa”. „Omega” era mult mai întinsă decât aș fi crezut și avea chiar o zonă secretă și periculoasă, impenetrabilă. Nici zona „Omega”, nici „Plasa” nu erau sub influența Haitei și, având în vedere săgețile îndreptate către aceste zone, erau vizate pentru agresiuni... Am atins un mesaj care vorbea despre atacul iminent din chiar ziua aceea, după adunarea generală, dar numai în cazul că apare un mesager dinafară... Preotul?... Am privit mult mai atent coridoarele carierei și accesul fără vagonet până la materialele pe care le ascunsesem pe traseu. Îmi păru imposibil de ajuns pe jos – vagonetul gol era tras cu cabluri de oțel, de motoare electrice, cu niște sisteme de scripeți, comanda se făcea de jos de la panoul de comandă, doar la coborâre se economisea electricitate, iar noaptea sistemul era deconectat de la rețeaua electrică și se reconecta când reveneam la muncă... Pe-acolo era și echipa de pază, într-o cutie metalică. 

Am rulat ecranul și am ieșit din cameră, apoi am revenit cu „bulina” cât am putut mai iute. În curte preotul atacase tema sa favorită cu iubirea de aproape și se cantonase pe alta, povestea minunilor.  

–      Sunt oameni care au încercat, dar minunile lor au fost falsuri, înșelăciuni. Doar El a reușit. A fost singurul care a făcut minuni adevărate. Este imposibil să nu fi văzut minuni, mulți dintre noi am trăit minuni, nu-i așa? Este cineva aici care a trăit o minune?

–      Eu, eu! a răsunat glasul lui Laie, zis și Lia sau Păsăroi.

–      Te rog, vreau să auzim, experiența ta de viață, și-a exprimat popa curiozitatea deși, probabil era singura persoană animată de asemenea curiozitate.

Și am ascultat  experiența lui Laie într-ale minunilor...

 

–      Aveam o casă în localitatea Monticelu, adică nu era casa mea, era a părinților, că eu am avut o familie, nu sunt orfan...ă,  hă!, e! de-acolo am fugit eu în lume să văd... Ce să vă spun despre așezarea asta, că nu vă puteți voi închipui așa ceva, era ca un orășel...  aproape de munți, că avea un turn cu orologiu care-i chema pe oameni la lucru, când bătea la cinci de dimineață. Că eu cunosc să citesc și să scriu și știu și ceasul, să știți și voi. Ei! Când l-am auzit pe Griguţă preotu’, spunându-ne despre anul care l-a spus și de venirea lui Necuratu, mi-am amintit de un vecin de-al nostru a zis ca și el: „Peste două’ și cinci dă ani are să revină Isus Cristos ca să mântuie lumea da’ ‘naintea lui, încă de pe-acuma, va să vie Antecrist.” Întrucât Petre Rațiu era mai în vârstă decât mine, am socotit că spunea adevărul! Când l-am întrebat unde o să vină,  el mi-a zis: „Are să vină acolo unde n-are să gândească nimenea, și-are să aștepte-n dosu’ ușii și intră cum d-o dăschizi.” Și l-am crezut, că nu numai eu îl crezusem. Toate femeile auzise povestea Alcestei și Serenei,  doamne din Casteluverde,  care au fost prinse, demachiate și arse de oameni, după ce se despărțiseră de copilașul uneia pentru a pleca în Amaradia... Nu trebuiau să deschidă ușa, da’ cum să știi cine s-ascunde după ea când nu e nimenea? Lumea asculta dă oamenii bătrâni p-acolo! Iar oamenii ăștia cunoștea credința din vechime care zicea: „Trebuie să știi că la Judecata de Apoi vei reînvia în carne și oase. Vei asculta, așadar, în trup și suflet, judecarea ta. Dar după judecată, sufletul îți va merge în rai sau în iad, în vreme ce trupul se va întoarce în mormânt și se va face din nou țărână...” Cam așa ne zicea. Da’ am citit toate astea și într-o carte veche. Și iată că într-o bună zi, mai pe seară, omul ăsta, sau cine-o fi fost, a intrat și-n casa noastră, exact când toți ai mei erau plecați la o-nmormântare, la priveghi. În spatele ușii nu era nimenea, dar vocea era vocea Necuratului. Și l-am întrebat: „Trebuie oare s-o deschid  pentru tine?”  Am zis că vrea să fure din casă... Când și-a terminat treaba el a zis: „Cred că ne-am pierdut sufletele. Hai să mergem să ne mântuim.” „Unde?” „În lume”, cică. Și, deodată, s-a făcut nevăzut. L-am auzit așa... cum vorbește din mine: „Acum îți văd sufletul. Eu sunt secretul tău!” Și-atunci, după vreo două zile, eu am fugit de acasă... și-am ajuns...

 

–      Iată dar, dacă ne interesa, cum și-a pierdut Laie fecioria, a  zis Semezeul care se afla, aparent întâmplător, la dreapta mea, iar Buză ajunsese în partea cealaltă, adică la stânga. 

De indivizii ăștia m-am ferit adesea însă ei mi-au apărut pe neașteptate în prejmă, mereu m-a angoasat vecinătatea lor, îmi păreau și-mi par încă, siniștri. Popa „Griguţă” a simțit mult mai nimerit să rânjească după ce Laie și-a expus „minunea” în public. Iar comandantul, foarte serios, a luat pistolul din teacă și l-a proptit în capul popii apoi a apăsat pe trăgaci... Glonțul a trecut prin craniul omului, a zbârnâit pe lângă urechea mea și  s-a turtit de zid, aruncând în mine și cei doi de alături bucăți de moloz, dar și câțiva stropi de sânge și frânturi de os... Popa a căzut pe spate, cu ochii dați înapoi spre mine, privindu-mă fix.

–      Lupii mei, a zis comandantul, între noi a pătruns Boala! Purtătorul a fost identificat de Perfect. Am fost infectați în mod voit de dușmanii noștri cei mai răi. Asupra lor va trebui să aruncăm urgia. În acest moment declar starea de război! Între noi sunt și alți spioni. Agățați-i de ziduri! La luptă! Hau-hauuuuu!

Cu toții s-au grăbit să hăuiască, iar eu am aflat că sunt unul dintre spioni, pentru că Semezeul și Buză m-au imobilizat. Știam destule, dar pe-asta n-am prevăzut-o! Alături de mine a ajuns Laie, dar nu și însoțitorul popii... Trupa s-a împrăștiat, cu treabă, avea de pus la cale războiul, pe noi, însă, câțiva băieți pricepuți, urmau să ne penduleze de gât. Până și pe preot urmau să-l spânzure, totul părea un scenariu lucrat de multă vreme, priveam cum pentru noi se agățau sforile de cuiele mari prinse-n zid. 

Laie m-a tras ușor de mână și mi-a făcut semn să fugim când rămăsese doar Buză supraveghetor, ceilalți care țineau  sforile prinse deja de gâtul nostru, urcaseră pe scări să treacă sforile peste cuie, și l-am pocnit așa de bine pe Buză că a căzut secerat la pământ. Aveam mâinile legate în față și ne-a fost ușor să ne descotorosim de lațuri apoi chiar de legăturile de la mâini. Ceilalți „călăi” au sărit, s-au luat la alergare cu noi câțiva pași, dar nu prea aveau chef să fugă spre carieră și anunțaseră deja paznicii.

–      Un’ te duci păsăroi încolo? m-a întrebat Laie, ai buba la cap, dragă? Acolo stă hăndrălăii lu’  Caraulă, vrei să ne pape? Hai că te-nvaţă mama! O luăm pe cărări de munte...

–      Am văzut o hartă a lagărului, i-am zis. Sus de tot e un gard electric și mai departe e prăpastie sau teren minat. Ce șanse ar fi să ne salvăm? A! Dacă putem scăpa de lunetiștii din turnulețe. Cred că deja ne-au luat la ochi.

Coasta muntelui era cheală, n-avea un tufiș măcar să te poți ascunde în spatele lui. Ce distracție pentru gardieni! 

–      Te scoate mama, păsăroi, vezi tu!

Ei, fir-ar să fie! Teamă mi-a fost că siguranța altora înseamnă nenorocirea mea! Laie, băiatul cu apucături perverse, avea un simț remarcabil de orientare și se deplasa în salturi scurte. 

–      Mergem pe rând, unul după celălalt, niciodată împreună...

Acesta era planul său, dar eu m-am plictisit repede, ne-ar fi prins noaptea și nu puteam trece de gard, îmi părea o pierdere de vreme. Norocul nostru era camuflajul. Hainele erau pământii la culoare și, dacă nu ne agitam prea tare am fi putut trece neobservați de gardienii aflați în turnuri... I-am vorbit despre planul meu, în care nu avea loc altă persoană oricât de ușoară ar fi fost, ideea l-ar fi interesat dar nu puteam pătrunde în mina de piatră, de minereu – n-am aflat pentru ce se scotea piatră de-acolo, bănuiam, numai, că se făcea un mare bunker subteran și, în același timp, se utiliza piatra în construcții, că era scumpă. 

Da, norocul ține (sau amăgește?) cu temerarii... Dincolo de vale, pe partea cealaltă, în câteva turnuri, vegheau echipamentele de urmărire. Fiecare turn era bine construit, probabil din piatra muntelui, înăuntru se afla o echipă de băieți care-i filau pe deținuți și, poate, făceau pariuri pe intrigile din pușcărie... Dacă, bineînțeles, nu erau manipulați la rândul lor de cei aflați înăuntru, prin ceilalți de-afară... Aparatele de sesizarea mișcării simțeau șobolanii fugind pe coastă iar țintașii se așezau în spatele mașinii de ucis, o nemaipomenită sculă de penetrat țesuturile organice printr-o undă electrică foarte rapidă, cu efect la mare distanță. Parcă-i vedeai râzând, după o glumă bună, cum ar fi: Am să-i mut gura în spate, ha-ha..., după ce vorbiseră ore în șir despre copii, familii, neamuri, cancanuri, luau la ochi întreaga zonă și studiau ecrane cu imaginile mărite astfel încât să se vadă și iarba... Unde? Acolo, după un dâmb, sunt doi, primul e mai tânăr, ăl’lalt e puriu... Hai să ne jucăm puțin! Dă-i în față! și... „Buf!” Bila de foc a lovit chiar înainte, acolo unde Laie dorea să facă următorul salt...

–      Ne-au văzut!

Imediat, a doua bufnitură viză piciorul meu, parcă doar locul din care am tras piciorul... Am văzut turnul de unde eram vânați și am fugit în sus vreo zece metri până când a trecut prin haina mea alt proiectil care mi-a ars puțin pielea și de usturime am căzut pe spate... Atunci am înțeles că ne hăituiesc numai... Și am alergat încă... Deveniserăm ținta perfectă, pe care n-o puteau rata, dacă nu doreau să se joace puțin, drăguții de ei! Și... brusc, Laie a dispărut. M-am uitat împrejur și am constatat că fusese „înghițit” de pământ. El n-a scos nici un sunet, însă am auzit un zgomot acolo, de surpare și când am privit, nu l-am mai văzut. M-am apropiat încet de groapa mică astupată de țărână. Ce puteam face când eram vânat de țintași? Am încercat să mă ascund în pământ. Imediat am fost supt de gaură și dus pe un tobogan spre centrul pământului. Pentru că eram deasupra minei, singura posibilitate, mi-am zis, ar fi fost să pic într-una dintre galerii. „Bine că nu sunt singur” mă încurajam în timp ce traversam spațiul, lumile, universurile, timpul... „Și dacă se-nfundă?” am reușit să mă înspăimânt că voi crăpa din lipsa aerului, dar am căzut cu un mușuroi de pământ într-un canal întunecat, pe teren sigur. „Laie!” am strigat, „Laie, unde ești?”, însă Laie n-a răspuns. Am încercat supranumele, poate nu răspunde la numele său masculin: Lia, unde ești, Lia! Însă Lia sau Laie, n-a răspuns, deși strigătul meu a răsunat cu ecou prin coridoarele întunecate ale minei. Am plecat de-acolo să nu-mi cadă muntele în cap, deoarece continua să se surpe și am mers către sala mare fiindcă mă puteam orienta mai bine. Am strigat iară și iară partenerul meu de conjunctură și m-am gândit că a ajuns pe alt coridor, apoi a pornit în altă direcție... Ce era de făcut?  Eu nu puteam decât să-mi caut ustensilele care-mi trebuiau pentru acel zbor spre libertate... Aveam o speranță și o nouă aventură spre care alergam cu toată energia care-mi rămăsese, deși eram însetat și înfometat. Apă am găsit, pe alocuri în mină picura apa, chiar fusese o problemă cu inundația într-o zonă, iar un pârâu s-a vărsat într-o cascadă spectaculoasă până în sala mare, acoperind-o parțial și s-a muncit multă vreme pentru a-l întoarce pe drumul lui subpământean.

Am ajuns și eu lateral, pe un perete al sălii mari, era lumină deoarece, jos, marea poartă fusese deschisă, distingeam bine uriașa construcție și m-am poziționat astfel încât să merg spre cele trei ținte. Lucrul nu începuse în acea zi pentru că era... război! Oare? Parcă vedeam pâlcuri de lucrători venind spre mină și cablurile au pornit să zbârnâie de la curentul electric... Eram încă departe de locul unde-mi ascunsesem lucrurile și nu aș fi reușit ajunge decât escaladând acel perete, erau scări și pasarele care-mi permiteau să urc. Și m-am grăbit. Din cele câteva ore bune care-mi erau necesare pentru a găsi, asambla și căuta gaura de unde puteam sări mai rămăsese prea puțin. Fusese contramandat războiul? Am luat pânza mare, murdară și grea, am pliat-o și am pus-o în spinare, apoi am ieșit din nou în sală în timp primele echipe urcau în vagoneţi și m-au strigat: Când ai urcat frate? 

Adineauri... Nu mă puteau recunoaște că eram plin de noroi pe față... Ei! de-aș fi putut folosi un vagonet! Dar erau manipulate de jos. Am dus pânza și apoi m-am întors după frânghii. Dacă apărea o echipă de lucru pe coridorul prin care aveam eu drumul nu mi-ar fi fost bine. Îl vedeam pe şacău în fața grupului și nu mă iluzionam că acest idiot m-ar fi lăsat să umblu liber. Dar, se pare că am fost ajutat de zâna muntelui, fiindcă am avut timp să prind și să trag pe coridor materialele pe care le-am folosit la însăilarea unui obiect de zbor. Aveam chiar un cuțit pentru a găuri pânza astfel încât să petrec sforile prin ea... și am întins un panou, apoi am ieșit cu el, ducându-l lateral spre una dintre găurile peretelui exterior. Aveam foarte puțin loc de elan... După ce am mai strâns sforile, mi-am făcut puțin curaj și am sărit în gol prins de o pânză înrămată care s-a umflat imediat, iar bara pe care o montasem pentru a sta sub piept a cedat și m-am prins de una dintre țevile cadrului. N-am știut cât mă îndepărtasem de peretele stâncos, sau dacă mă îndepărtasem măcar fiindcă simțeam cum mă dezechilibrez, apoi am fost izbit de un curent ascendent de aer care m-a învârtit cu toată construcția, a părut să cedeze, dar s-a menținut oarecum în forma inițială și ne prăbușeam împreună rotindu-ne, fără să ne putem redresa. Eram prins cu o sfoară de mijloc astfel că împărtășeam soarta construcției mele... Și am picat din tot înaltul, după ce ne-am zdrobit de peretele stâncii, apoi, am intrat prin altă văgăună din piatra găurită. Mi-am revenit după șocul prăbușirii, avusesem, dacă poate fi numită astfel, șansă, nu fusesem străpuns de țevile din plastic, ba chiar atenuaseră căderea datorită elasticității lor, încă se mai aflau în afară, doar corpul meu și sforile care cedaseră au intrat în gaura stâncii... Eram... demolat. Cât a durat să-mi revin nu știu, să pot depăși locul acela..., să pot gândi lucid care-mi sunt șansele, în continuare..., timpul nu mai avea valoare... Am zăcut în praf și sânge... și m-am ridicat, un antropoid cu mintea confuză mânat de o singură ambiție, autoconserva... re.. fuzam să simt durerea, chiar eșecul, am vrut să văd cât rămăsese până la poalele muntelui dar n-am reușit să escaladez dâmbul care frânsese aripile mele, versiune de Icar ce fusesem... care s-a prăbușit ‘napoi în labirintul lui tat’su, văgăuna deasă unde se pitulează baubaul... Era ca un pinten în buza grotei... Am intrat în văgăună și am înaintat pe un coridor... cât? cam peste zece-douăzeci... nu știu dom’le, mergeam dureros, greoi, mă prăvăleam, cădeam și mă ridicam... eram rănit groaznic! Am mers încolo mințindu-mă că pot reveni măcar să mor uitându-mă la cer.. Să mori uitându-te la cer, copleșit de mitul spiritului nemuritor... He-he! Dar nu mi-a fost dat să mor atunci... cred, nu? Altfel cum să ne întâlnim noi doi? Și m-am trezit într-o sală de unde parcă se zărea un fir de lumină... Era altfel decât în carieră, atunci am avut o mică speranță, știu, am fost aproape de leșin dar m-am târât mai departe, spre raza de lumină... spre lumină... pe un drum, am trecut prin apropierea unei căderi de apă, am ajuns pe o potecă pavată... eram încă în grotă, am auzit voci de oameni... și, parcă de undeva, a apărut Lia, s-a aplecat spre mine...: Te salvez io! Nu muri, auzi? Să nu mori! Lia! Sau Laie? Cum ai... cum ai ajuns aici? am reușit să murmur... și am trecut dincolo. Când mi-am revenit eram în Omega. M-am trezit pur și simplu, fără vreo problemă, fără dureri de cap, fără vreo rană, parcă întreg. Nu reușisem să evadez, prin urmare   m-am întors de unde plecasem. „Oare, mi-am zis, nu se poate evada de-aici?” Mă simțeam în bună dispoziție fizică, eram destul de limpede la minte, nu-mi trebuia mult timp să mă mobilizez pentru a scăpa de revederea comandantului care-mi dorea moartea. Și-atunci, ar veni întrebarea, pentru ce fusesem salvat? Cine știe ce putea fi în mintea perversă a comandantului Haitei? Eram singur într-o cameră de recuperare, cu aparate de forță, ai fi zis că exersasem din greu, și chiar astfel simțeam, că mușchii făcuseră efort, eram inconștient, nu? Și m-am săltat fără să amețesc, apoi am și mers... v-am zis, dubios loc Omega, eu cred că era un loc unde se făceau experiențe speciale pe oameni, cred că se aflau extratereștri acolo... deși, sincer vorbind... adică... sincer, am fost sincer domnule n-am mințit deloc, vă rog să mă credeți, nu domnule, nu vă îndoiți, voiam să zic, eu n-am crezut în existența unor extratereștri care să ne semene vreun pic, de fapt acești extratereștri nu au loc în lumea oamenilor... Ei trăiesc în lumi paralele, domnule! Cum sunt alea? Am să vă spun mai departe... Îmbrăcasem un halat din cele care se găseau înăuntru și am ieșit în hol. Aveam totuși o senzație de ușoară amețeală pentru că simțeam culoarul legănându-se și la fel îmi părea că se întâmplă în cameră... Îmi aminteam că avusesem aceeași senzație și în momentul când ajunsesem la „Fabrica de oase”. Am văzut câteva persoane care umblau pe-acolo. Aveau halate felurite, am văzut chiar tipi cu măști pe față... ce s-ar fi putut zice, eram pe târâm medical, însă, nu cred să fi fost bolnavi care să umble ca mine, să zicem că eram sănătos, deci... „Să ies de-aici cum ies medicii, mi-am zis, ăștia au voie să plece din lagăr, nu?”

M-am uitat pe unde se fofilează și am văzut că este un loc prin care se lasă filmați înainte să pătrundă, ba rosteau și un fel de cântare, cred că aveau un aparat care scotea sunetele alea. N-aveam șanse decât să fi stat lipit de unul... și nu erau decât bărbați, eu n-am văzut femeie cât am fost în locul acela... și uimirea mea a fost uriașă, eu n-am avut puterea să meditez asupra observațiilor mele de persoană înzestrată cu minte, domnule! Mi-am zis să mă furișez după unul din personalul medical și să văd care poate fi ieșirea, trebuia să fie pe-acolo... 

  M-am gândit să nu fiu luat la ochi de cineva, nu-mi părea să fie personal de pază, însă eram pe t... pe târâm medical, chiar așa, nu domnule, pe teritoriu străin, voiam să zic, eram pe teritoriu străin, și m-am dat pe lângă un tânăr care trăgea o măsuță pe roți, am prins-o de toartă și am intrat după el... 

Individul a intrat într-altă încăpere și am crezut că ieșise  de-acolo însă, când am intrat și eu, l-am văzut nemișcat, rigid ca un mort... Eu am rămas o clipă să ascult ce zgomot se declanșase, o vuitură pentru care am avut bănuiala că este anunțul pătrunderii unui intrus. Am remarcat imediat că mă aflam pe teren ferm, iar materialul care se mula ca o anvelopă pe coridorul din care venisem tremura ca gelatina. 

Am sărit în afara anvelopei, parcă am pătruns în altă lume, de fapt era acea sală uriașă din care fusese scoasă piatra, deasupra vedeam același material care acoperea spitalul, sau ce-o fi fost, astupând coridoarele săpate de alți oameni... – cred că i se spunea „Fabrica de oase” pușcăriei pentru că își lăsaseră mulți oasele pe-acolo – și am avut destul timp să văd că era transparent acel spital, se vedea, adică, tot, se vedea, se auzea, nu știu, era mai mult de-atât... parcă stăteai înăuntru deși te aflai înafară!... Îmi părea că am ajuns în lumea adevărată și cealaltă, astfel camuflată, era o lume artificială, experimentală... Da’ nimeni nu era înăuntru sau nu reușeam  să-i văd pe cei de-acolo – Ce e văzul? O nălucire a creierului... – apoi... am... am... mi s-au deschis ochii și am rămas... nu, nu, eram și sunt totalmente confuz, mă aflam pe pat, într-o cameră de spital, împrejur câțiva indivizi și am strigat: „Lăsați-mă,   nu-mă-atingeți...?” Toți au plecat, erau pacienți și mi-au zis că avusesem convulsii: „N-am convulsii, de ce să am convulsii...?” Îmi rămăsese în toate simțurile domnule senzația că suntem obiectele de studiu ale unor strigoi, că nu trăiam în realitate, îmi părea ciudat până și „eul”. „Eu nu exist, voi nu existați”, am zis, „Sunteți iluzii! Plecați! Risipiți-vă!” Și-atunci, pe ușă a intrat un tip caraghios, cu părul ciudat, crescut în pâlcuri, la fel îi crescuse și barba, îmbrăcat într-un halat verziului cu ecusonul în piept, Dr. ps. C. Valente, m-a privit mirat: „Ce-i, ai visat urât?” 

–      Tu, tu, voi cine sunteți?

Valente mi-a arătat ecusonul:

–      Sunt doctor psihiatru. Am auzit că agiți pacienții și am ajuns aici. Spune-mi ce este pentru a ne înțelege!

–      Ești extraterestru?

Cu toții au râs, cu excepția mea și a lui Valente. Iar Valente mi-a zis:

–      Ai avut un vis. Mi-l poți povesti?

Am repetat întrebarea cu extra... și m-a întrebat cum să-mi demonstreze dacă este sau nu atâta timp cât nu știe cum sunt extratereștrii ăia... I-am povestit întâmplarea anterioară, oricum degeaba aș fi păstrat povestea pentru mine și Valente m-a convins că dacă aș fi descoperit un atât de mare secret nu mi-ar fi rămas în minte ori n-aș mai fi trăit, pur și simplu... Și-apoi cum să fi mers când eu eram încă șontorog și nu făcusem exerciții de recuperare... Însă, domnule, îmi păruse atât de aievea că nu pot nici astăzi să-mi scot din minte ce am simțit, simțisem cumva... altfel... În fine, probabil mulți au avut aceste trăiri, deliruri... 

După ce mi-am revenit am fost trimis în lagăr, însă nu în tabăra Haitei ci dincolo, pentru că, mi s-a spus, de-acolo venisem. Mă cunoșteau, desigur, aveam un nume, un cod... Și am ajuns dincolo de zidul despărțitor, într-un loc unde lumea îmi părea calmă, nu era disciplină militară și exista chiar un pic de confort. Ei bine domnule, pare de neconceput, dar mă aflam într-un spațiu controlat de altă organizație criminală, Plasa. Vă întrebați, desigur, pentru ce un lagăr de închisoare, în care oamenii ar trebui reeducați este lăsat pradă unor organizații periculoase... Eu am înțeles. Oamenii aceștia sunt deținuți pentru o viață, vedeți, ca în sloganul Haitei, pentru o viață... mult mai scurtă. „Aici se fabrică oase.” Asta era, probabil, deviza pe care se baza existența acelui stabiliment, era, mi-am zis, un lagăr de exterminare. De-aci concluzia că omul care nu folosește societății civilizate poate fi cobai într-o societate coruptă... Credeți că eram studiați la microscop de savanți pentru ca organele puterii de stat să poată controla fenomenul infracțional din orașe? 

Din momentul în care am ajuns în fieful Plasei am fost preluat de maestru Gigione, un tip cu bonetă verde, cu șorț verde, cămașă roșie și o basma verde legată la gât, doar pantalonii și pantofii erau negri:

–      Cum ti se zice, omule?

–      Trandafir.

–      Măi... Trandafir nu-mi place... Io am să-ti zic Trandella cu doi „el”, bine? Adică ești, începând de-acu’ omul meu!    Te-am câștigat la ruletă, înțelegi? Și, pentru că ești nou, am   să-ți spun că toți d-aici trebuie să muncească pentru a trăi. Nu muncești, mori de foame la containerul de gunoi...  Dacă mergi acolo, vezi niște paţapoi care cer de mâncare... Au ajuns așa pentru că nu vor să muncească ori și-au trădat patronii.

–      Mi-ați devenit patron?

–      Da măi, toți nou-veniții sunt repartizați. Da’ vreau să știi că și eu am fost ca tine când am ajuns aici. Datorită hărniciei și bunei cuviințe am o situație, poți și tu!...

Maestrul Gigione era șeful bucătar al pizzeriei. O pizzerie la pârnaie!? Nu doar pizzerie, mai era un restaurant de mare clasă, un restaurant cu autoservire, terasa, două bistrouri... Parcă ne-am fi găsit pe un bulevard în lumea bună... Dar cine consuma atâta mâncare, de unde sosea toată abundența care umplea localurile și ce anume făcea mulțimea deținuților?

–      Te-am ales când te-am auzit cum vorbești, mi-a zis maestrul! Știi să vorbești corect și asta îmi place, poți servi clienții mai pretențioși!

Am învățat aproape tot despre lumea în care descinsesem temporar, m-am integrat altfel spus, și am ajuns undeva, la un prag de unde am... alunecat. Așa e tot... 

Îmm! Hai să pornesc din altă parte povestea asta! Cred că trebuie s-o iau mai de sus, de la... domnul Ferlan Perciun, un tip de treizeci și cinci de ani, cu părul negru, lucios, pieptănat pe spate, mereu îmbrăcat modest, cu o vestă peste cămașă, o vestă din stofă cu buzunărașe, plinuț dar nu gras, ochelarist, cu tenul cam închis, figura bonomă, și interviul pe care l-a acordat unei reporter TV care fusese îngăduit de gardieni, probabil pentru ca autoritățile să arate lumii pensiunea primitoare de la penitenciar...

–      Sunt mulțumit de condiții, nu m-am plâns de acestea, aștept aici data procesului... Sunt nevinovat, nici măcar nu sunt acuzat de vreo infracțiune, prin urmare este un abuz care va costa o avere statul pentru că libertatea e scumpă...

Era ora când comandase pizza, eu mă înfățișasem cu tava de lemn pe care etalasem nu doar mâncarea dar și tacâmurile, șervetul și condimentele în accesorii, mirosea bine și era caldă, am așezat totul pe masă în fața domnului Perciun.

–      Poftă bună.

–      Îți mulțumesc Trandella. El este confidentul meu domnule reporter, știe ce știu și eu despre viața de-aici, de la... bulău.

–      Vă spun sincer, domnule Perciun, de fapt dumneavoastră ne interesați, pentru că sunteți unul dintre stâlpii Plasei.

–      Este o minciună, nu există nici o dovadă, nu poate exista o dovadă domnule, Plasa, stâlpii Plasei, totul este o mistificare... Altfel spus, așa ceva nu există. Punct.

Domnul Perciun vorbea calm, tăia tacticos felii din pizza sa: „Îmm, delicios! Vedeți de aceea apreciez sejurul meu aici, pentru că sunt asemenea delicii rare și oameni speciali. Mulțumesc Trandella, salută-l pe maestrul Gigione!” 

–      Domnule Perciun, am salutat și eu de parcă eram la curtea unui senior și am plecat cu tava mea.

E, asta era treaba cu Perciun. Noi știam că este nepotul unuia dintre stâlpi, da’ poate că-i pierise moșul... Arareori cobora Perciun din apartamentul său aflat la etaj, doar însoțit de sergentul Tistrache, un tip masiv, cu mustață, adevăratul administrator al acestei pârți din lagăr, mai participa la un biliard, ori la o masă cu fructe de mare la restaurantul Floria, cel atât de luxos și scump, nu v-am spus, totul era plătit cu bani acolo și se primeau chiar mici atenții. Dar totul era gratuit pentru Perciun, chiar și femeile... Se putea face rost de orice. Era mai scump decât afară însă puteai cumpăra orice. Se făceau chiar mici averi... sau mai mari... Alte condiții, altă lume... Uneori parcă te aflai undeva la sanatoriu într-o stațiune montană. Era soare, dar nu excesiv de cald, oamenii stăteau la terasă și consumau o bere, vorbeau despre politică, afaceri, femei,... Vorbeau... Vântul unduia copertinele parasolar colorate, fumul țigaretelor se împrăștia și uneori se ridica fața de masă, ori șervețelele,... ce sâcâitor!, oaah! Nu există plăcere mai mare decât această clipă de odihnă, deodată ești în vârful plenitudinii, simți că exiști și doar tu ești făcut să exiști perpetuu... Da. La ora prânzului toată lumea din lagăr, din această parte, eu am denumit-o Dricul de jos, și cred c-a prins pentru că i-am auzit pe alții numind-o așa, veneau să ia prânzul. Singurii care lipseau de la adunarea aceasta erau mercenarii. Pentru lupta cu lupii fuseseră tocmiți luptători de meserie dinafară și asta explica de ce lupii aveau atât de puțin succes. Cum de fuseseră îngăduite forte paramilitare în lagăr, oameni liberi care intrau și ieșeau când vor, e, asta ținea de influența... de influențe. Tistrache era șeful forțelor militare, adesea le duceam pizza și alte mâncăruri condimentate împreună cu alți colegi în cazarmă, așa ziceau barăcii din apropierea zidului, însă le-am dus chiar dedesubt, erau încăperi subterane unde făceau de gardă și am văzut canalele întunecoase pe care se dădeau marile lor bătălii... Mi-au povestit cum luptă împotriva unor bestii inumane cu zece vieți, se bat cu animale furioase, cu umbre... Mereu se-aud urlete, iar ușile scârțiie, sunt coridoare pardosite cu grătare metalice, cu lumini care se aprind și se sting, există undeva un generator de energie pe care n-au reușit să-l descopere, iar labirintul de coridoare e terifiant. Dar au o strategie de avansare pe care au aplicat-o cu succes astfel că n-au cedat nici o palmă de teren, dimpotrivă, au ajuns să asigure teritoriul ocupat. Exista teama, că lărgirea labirintului va necesita un număr tot mai mare de apărători și că se poate institui serviciul militar obligatoriu pentru toți membrii, adică și pentru noi. Cu toții ne pregăteam în simulatoare de luptă, ne costumam în latex, eram înzestrați cu o cască  plină de senzori și ne descărcam nervii pe ținte virtuale. Devenisem un țintaș de nădejde, eram lăudat pentru performanțe, cred că eram cel mai bun...

Da. Am căutat-o pe Lia, desigur, am întrebat de ea... Nimeni n-a auzit de băiatul-fată, probabil se prăpădise, am... am trăit o iluzie, eu știu? eram obișnuit cu astea... Îmi părea rău, ce puteam face... nu? Îmi... Așa. Cu ce se ocupau oamenii ăia din lagărul Dricul de jos, dacă nu găureau muntele? Unii erau constructori și lucrau o mare clădire pe partea cealaltă a gardului de sârmă ghimpată, unde era cazată garnizoana și conducerea de drept a acestui lagăr, alții lucrau afară, la calea ferată și câțiva dintre ei la fabrica de clei din afara lagărului. Până la urmă de-acolo venea și numele lagărului, iar oamenii de-aici îl însușiseră într-atât că își ziceau „schelete”. 

–      Ce mai faci bă schelete?

–      Schelet Marian la raport! striga șeful de grup, iar ăla zicea:

–      Scheletul Marian raportează...

Fusese autoironie și devenise autoflagelare. Să trăiești cu asemenea apelativ era ca și cum ai fi murit. Totuși, încă mai exista acel ton de ironie amară suficient pentru a le oferi speranța că totul nu e decât o glumă. Și de la o glumă pornise totul... idioată, desigur. Niciunul din personalul localurilor nu îndrăznea să li se adreseze oamenilor astfel. Nici între ei nu-și vorbeau așa... Doar lucrătorii... Și aici erau accidente de muncă, aproape zilnic și nimeni nu era responsabil de pierderi de vieți umane. „Se moare cum se trăiește”, fusese remarca lipsită de logică a domnului Perciun când aflase de un accident urât la viaductul trenului de viteză care trebuia să sară peste o vale dar le căzuse-n cap bieților oameni. Douăzeci și ceva de „schelete”... Nici n-am marcat în vreun fel această tragedie. Da’, era o tragedie oare?

Totul se plătea. Oamenii erau plătiți și plăteau hrana, chiar și patul unde dormeau, ca-n libertate. Unii dintre ei chiar aveau familie și sperau în revenirea la cei dragi. Uneori erau vizitați de neveste și copii. Aici am auzit cântece adevărate, la cârciumi veneau cântăreți, orchestre și se consumau băuturi alcoolice... Ziceam că totul se plătea și erau indivizi care rămâneau fără resurse. Unii acceptau să muncească pentru alții în timpul serviciului și în timpul liber, erau oamenii lor și supraviețuiau, alții preferau să aștepte la containerele de gunoi. Își construiseră colibe acolo, dar, restaurantele aveau crematorii și nefericiții de lângă container scormoneau cenușa... Ăștia erau adevăratele schelete ambulante și mureau de foame ori frig... Eu, omul lui Gigione cu fes ori basma verde pe cap, strângeam bănuți pentru ziua când... Când vor trece opt ani...? Și chiar au trecut fără a fi anunțat, fără să mi se spună că trebuie să mai rămân, de ce?... I-am zis lui Gigione care m-a anunțat că și el a depășit termenul de detenție, că trebuie bani mulți pentru a fi eliberat din „Fabrica de oase”, ce-am, nu mă simt bine? adică... și l-am inoportunat pe domnul Perciun când mi-a părut în bună dispoziție, iar domnul Perciun mi-a zis:

–      Se poate, orice se poate, știi prea bine Trandella. Mi-ar părea rău să pleci dar te pot ajuta, dacă mă ajuți la rândul tău.  

–      Orice doriți, domnule!

–      Ești un țintaș fără cusur, ai un talent pe care ceilalți nu-l au... Am nevoie de un lunetist de elită pentru o misiune specială...

Adică trebuia să devin un asasin tocmit de Plasă. Făcusem destule, și ce n-aș fi făcut pentru libertate? „Libertate...”, e cântecu-acela, „... pentru tine viețuiesc... Libertateee!”, știți? Da domnule sunt prost, niciodată parcă... evident, în tinerețe... Știți, eu nu mai cred că sunt omul acela din tinerețe, copilul... Mi-am părăsit devreme părinții și am ajuns, printr-un miracol, într-un centru de educare patronat de o doamnă vârstnică, Maria, îmi cerea să-i spun pe nume, îi ziceam Maria, m-a învățat să cânt la pian, fusese profesoară de muzică clasică, era... o femeie specială... Însă prea bătrână deja... M-a îndrăgit și am moștenit-o pe femeia asta. Astfel am reușit eu o carieră în centrul Europa. Așa e... primești totul cu dragoste și speranță iar tu, adică eu, am risipit totul fără minte... Dar nu mai sunt omul de-atunci. E un vis, parcă vorbesc despre altcineva, ori fac legătura cu un delir pe care-l păstrez din rătăcirile mele... mentale... Asta e, am dat siguranța și într-un fel, poziția privilegiată, eram un om respectat, pe existența unui rătăcit mizerabil nedorit de toată lumea, sau aproape toată lumea. Nimic nu poate egala Libertatea, domnule, chiar dacă asta înseamnă doar lărgirea spațiului și iluzia că n-ai stăpân...

Am plecat din „Fabrica de oase” în timpul nopții, fără să spun cuiva, a fost o înțelegere, nici măcar Gigione n-a știut, doar gardienii știau, era lumină la poartă, apoi au lăsat podul peste râu, și am ieșit, eram amețit, beat de fericire, ajunsesem după atâția ani să pun piciorul în afara nenorocitului de lagăr, am îngenunchiat și am sărutat teritoriul Libertăţii! Aveam în spinare un rucsac, eram îmbrăcat în vechituri și încet se adunau norii toamnei, invadau orizontul, iar eu... eram fericit!

Am ajuns la gară, era o gară pustie în vale, doar un paznic bătrân am găsit în apropiere, mi-a zis că este acar și doar va încetini trenul astfel încât să mă prind de el pentru a ajunge în oraș. „Gara asta veche este mormântul meu. Eram copil când  s-a inaugurat, și are să mă îngroape că n-o mai duce mult. Am să știu când o să vină ora.” Bătrânețe! Obsesia bătrânului este modul în care va muri, ultima amintire a celorlalți despre el. Pornise deja să bată vântul și panglici alb-verzi s-au desprins parcă de o barieră care bara drumul, de undeva, nu știu cum apăruse o femeie care ținea de mână o fetiță și mi-a zis privindu-mă în ochi că s-a umflat Amazonul și s-a revărsat... Amazonul! Am vrut să le dau ceva și am căutat în rucsac însă tocmai atunci am auzit trenul... Am găsit ceva, nu mai știu ce, am întins mâna și m-am îndepărtat... Am prins trenul de noapte, m-am așezat în spatele vagonului într-o nișă până la prima oprire importantă. În două localități a oprit trenul și puține persoane au intrat, nu poți intra decât cu cartelă, iar cartela se eliberează doar celor care au credit... Am stat sub tren până am trecut de gări. Atunci am descoperit că sunt numeroși călători clandestini sub tren. E foarte periculos să stai acolo, sunt obiecte, bobine, aparate care se apropie de fundul vagonului și orice mișcare poate fi fatală. 

 „Unii dintre cei prinși de tren, în chingi, sunt cadavre!” am gândit eu și pe dată am simțit o duhoare de mi-a întors stomacul. M-am ridicat în nișa din spatele trenului, m-am ghemuit în locul acela și am privit peisajul. Am văzut întinderi deluroase fără vegetație, un rai părăginit care nu mai rodește... și marile fabrici de mâncare, cu sere înalte, uriașe... Am ajuns noaptea în apropierea orașului, de la gară se putea circula cu metroul doar spre „Europa”, iar clandestinii o luau la picior. Știam unde trebuie să ajung în noaptea aceea, ploua bine deja, m-am înmuiat zdravăn și am alergat la adăpost, aveam de mers și-apoi să urc la etajul unei clădiri... Primisem un mic aparat de recunoaștere care scotea un sunet lălăit pe care n-aș fi reușit  să-l reproduc: Laaiiuilarrrauilaaa... cam așa și ceva în plus, dar când l-am căutat în rucsac nu l-am mai găsit... Oare nu-l dădusem din greșeală amazoanei? Drept este că în grabă i-am întins un obiect, nu credeam să fie atât de valoros... Am ajuns foarte târziu la ușa aceea, era o ușă masivă de plastic armat, cu senzori, am atins-o și imediat am auzit sunetul mieunat de întimpinare, iar eu am lălăit în locul aparatului cum am reușit mai bine. Ușa a repetat mieunatul și m-am panicat fiindcă     nu-mi aminteam o versiune potrivită a parolei. Am repetat și eu lălăiala și am auzit trosnetul descuierii, am împins-o, iar ușa s-a deschis permițându-mi să trec într-un coridor, apoi s-a închis singură. 

–      Ai pierdut port-parolul? m-a chestionat primul tip care m-a întâmpinat în apartamentul mare de la etajul al cincilea aflat într-o clădire masivă, dar nu foarte înaltă, din cartierul Astronauților, un loc mai curat, liniștit, un fel de anexă a zonei privilegiate Europa.

Avea o față ca de șoim, cu un clonț de nas și arcade proeminente ridicate spre exterior, gura și mentonul mici, iar pomeții proeminenți, ba chiar și părul era pieptănat pe spate, iar când mi-a zis: Eu sunt Șoimul, am știut că era mai mult decât simpla mea anticipare, apoi l-am cunoscut pe micul Sorel care de-altfel îmi păru mica Sorela ori „sorella” și m-am convins că e fată... însă n-aveam decât să le accept capriciile.

–      Suntem Trisfinxul, mă informă Șoimul, iar misiunea este notată cu supertare, mă-nţelegi?

De unde să-l înțeleg? Misiune! Eu îmi plăteam libertatea.

Curând am fost informat asupra misiunii, mi s-a implantat un procesor și am fost instruit cum să-l folosesc, le părusem mult mai deștept, așa încât, descoperindu-mă cam limitat s-au enervat în toate felurile că nu înțelegeam instrucțiunile. Sincer, erau neinteresante, iar copiii aceia destul de agasanți pentru    a-mi deveni profund antipatici, se agitau de parcă s-ar fi aflat înaintea încercării lor capitale. În rezumat, misiunea lor privea suprimarea unui șef de clan important ce urma să aterizeze cumva, asta era o surpriză, la o întrunire secretă unde se plănuiau acțiuni asupra organizației care mă manevra. 

Erau așa de îndoctrinați, îmbâcsiți de tehnologie, siguri că declanșarea anarhiei e menirea cea mai nobilă, încât orice uimire a mea era părerea unui încuiat, orice vorbă era pierdere de vreme și, în general mă tratau ca pe o cantitate neglijabilă. Aveam o problemă cu procesorul acela prins ca un buton de tâmplă, am tras de el însă era agățat de craniu, ar fi trebuit să nu-l accept, e drept îmi crea avantaje, cum ar fi vederea clară la distanță, cu posibilitatea de a focaliza și de a mă informa asupra persoanelor, mă ajuta chiar pentru ochire, vedeam noaptea, auzeam mai bine... îmi ascuțea simțurile, însă mă temeam că sunt urmărit sau, mai rău, mi se „citeau” gândurile. În sfârșit am luat aparatura în cutii și serviete, am atașat-o pe mașina cu ghidon și două roți, am încălecat și am plecat dimineața spre marele zid de apărare din partea de nord a orașului pe care l-am zărit de cum am trecut de ultimele clădiri ale cartierului Astronauților, era poleit cu o folie sclipitoare în care se reflecta soarele roșu, era parcă un răsărit în duplicat. Alunecam pe șea, eram la mijloc între cei doi, fata stătea în spate și la fiecare curbă ne duceam într-o parte, apoi ne redresam când, am văzut pe cer un transfer masiv de trupe militare ce survolau orașul, părea o invazie de proporții fiindcă se întunecase cerul și se vedeau mașinile zburătoare până și pe marele panou al vestigiului artistic numit „Marele zid de apărare”. Cândva orașul se întindea până acolo, și chiar mai departe, mărturie stând ruinele din zonă, dar, spre deosebire de cartierul Rovine, devenise nelocuibil din cauza lipsei de siguranță. Era locul unde loviseră de câteva ori bombele inamicilor noștri transcontinentali. Loveau atât de precis că orice alarmă de atac aerian nu mai speria pe nimeni fiindcă, toți locuitorii erau siguri, fusese luat la țintă zidul. Apoi zidul era reconstruit pentru a proteja din nou orașul...  Marele zid de apărare! Fusese o lucrare de artă tapetată cu teracota colorată, smălțuită cu o plasă electrică de mari dimensiuni, și se modificase structural de la inaugurare, devenise o țintă de beton pe care s-a lipit o folie micronică de metal. Cum spuneam se pornise o invazie și încă nu contenise scurgerea de material militar când ne-am oprit lângă o clădire mutilată din apropierea zidului, un fost depozit etajat și am urcat pe acoperișul foarte uzat, plin de praf, moloz și pietre din zid, m-am așezat chiar pe partea opusă, care-și păstra înfățișarea de alt’dată, cu unele geamuri armate încă intacte, m-am ascuns după timpanul clădirii, țineam în geantă câteva piese ale unei arme cu țeavă și un proiectil încărcat deja în camera de propulsie. Ceilalți au demarat și m-au părăsit pe căsoi, misiunea lor era să mă ghideze și să mă salveze pentru a nu fi prins de dușman. Am așteptat și am dormit o vreme, eram obosit, fusesem foarte încordat și m-am destins, am stat... am cumpătat... ce era acolo, ce ar fi trebuit să se întâmple, cum s-ar fi sfârșit totul... și încet-încet mi-a pătruns în cap ideea că n-aș fi fost lăsat viu de niciuna dintre părți după ce aș fi ucis un șef de bandă. Să renunț, să fug imediat de-acolo?... S-ar fi pus preț pe capul meu, aș fi fost urmărit și vânat de toți interlopii, dacă, bineînțeles, izbuteam să scap de Șoim. Crezusem că va fi mai simplu, că voi avea șanse... Am așteptat și spre seară au început să se miște împrejurimile, multe persoane veneau, pe jos ori cu mașini, apoi au venit și muzicanți astfel că, peste întinderea din fața depozitului, după o clădire roșie, între două ziduri intacte se adunase o mulțime colorată zgomotoasă și-mi părea că se desfășoară o nuntă, deși încă nu zărisem mireasa, dar aveam un socru pe care-l venera lumea, iar socrul a ținut un toast în cinstea Celui ce vine, adică, a... ginerelui. Muzica de cartier mă sâcâia, mai mult, bruia transmisia de mesaje cu restul grupului, o lovea în frecvențe... sau era altceva, îmi țiuia în creier... Aș fi smuls procesorul, i-am extras piciorușele din craniu, ori poate nici nu era fixat, dar se prinsese în gheare de piele, ce măgărie! Și, când mă străduiam să îndepărtez jucăria aceea, am auzit, urlat de o singură voce, imnul Haitei. Era neașteptat pentru că nu credeam să fie adunarea unei Haite. 

La fel mi-a părut că reacționează mulțimea nuntașilor, cu surpriză! Este o diversiune, am gândit imediat și am încercat să supraveghez toată zona... Muzica de petrecere s-a oprit și am auzit voci feminine care țipau strident. Știam că Haita este exclusivistă în privința membrilor, femeile nu sunt admise la Sfatul Haitei... Poate că era o disimulare... Sau era Sfatul capilor de Haite?... În mine a pătruns un scrâșnet ascuțit: Pregătește-te! mi-a sfredelit creierul, mi-a manipulat corpul, nu avea legătură cu voința mea, deschisesem cutia, strângeam ușor componentele armei și toată scena s-a apropiat de mine, am pătruns în centrul adunării, m-am insinuat nevăzut între oamenii care se modificau miraculos, erau transfigurați, am înțeles foarte greu că mișcarea lor se încetinise, îmi păreau zburliți la păr ca animalele, iar în momentul în care am văzut ținta, tocmai se dezvăluia ușor... eram gata și totul putea fi declanșat imediat. În spate s-a produs o lovitură cumplită, neașteptată și m-am întors... Zidul fusese izbit terifiant, părți din el zburau lent spre mine, îmi părea că mi-a rămas o eternitate să acționez, dar un sunet sau o simfonie de sunete s-a pornit subit, sfâșietor și tot zgomotul mi-a pocnit în cap, lucrurile s-au năpustit dintr-odată și am sărit din loc pentru a mă salva... Atunci s-a ridicat în fața mea o creatură fantastică zburătoare, formată din trei ființe cuplate, a crescut ușor, avea ochi și m-a privit, îmi păru că stă pe o bucată a zidului, m-a atacat, a înfipt ghearele în pieptul meu dar nu m-a sfâșiat, m-a împins doar și am căzut însă m-am ridicat, am recuperat arma apoi am tras asupra ei. Animalul fantastic era Trisfinxul și, evident nu am avut succes împotriva sa, era probabil o viziune și chiar mai mult de-atât creată de butonul care-mi manevra creierul, proiectilul a trecut prin el, s-a pierdut undeva dincolo de clădire, apoi, când Trisfinxul m-a atacat din nou am auzit un vaiet, un urlet cumplit ieșit din gâtlejurile oamenilor şi-atât... Am căzut printr-o gaură din acoperișul distrus al depozitului apoi mai jos... Mi-am revenit dintr-un leșin cauzat de șocul căderii dimineața, nu știu dacă era dimineața zilei următoare, într-o dimineață, stăteam în acel fost depozit...  Mă auziți? Domnule Cigarse, ați adormit? Mai e puțin până s-ajung aici... Am fost torturat de întrebări după noaptea aceea, ce făcusem, cine era, ce anume se întâmplase, mă urmăreau dușmanii? Îi vedeam în oricine se zgâia la mine... Pierdusem datele, încurcam locul, inversam lucrurile, parcă tot ce gândeam era înghițit, sorbit printr-o gaură din cap... Am tot umblat prin oraș dar nu știu ce-am făcut. Și, într-o zi de iarnă, m-am trezit. În fața mea stătea Petre Gibea, iar în buzunar se afla, ca în zilele bune, fetișul meu, Stan Păpușă. Eram din nou întreg. Ce s-a întâmplat nu știu dar mi-a revenit cheful de viață...