Metamorfoza

– Cine ești tu care mânuiești sabia precum

Moussa Agamestan?

Atunci și-a dezvăluit fața și mi-a zis:

– Eu sunt tu însuți.

 

Luna palidă, cu spectrul ei de roată, se-nvârte bezmetică-ntre nori și răsuflarea de gheață a iernii vuiește printre blocurile în care se adăpostesc locuitorii. Și cântă sinistru pe coridoarele orașului, izbește pereții ca un taur în arenă, se-ndeasă parșiv să pătrundă prin ziduri, ferestre, printre molecule. Se-ntoarce să lovească din nou, accelerează puțin peste șaizeci la oră și se aruncă spre o clădire prinsă ca umplutură între două mai mari, alege o fereastră, la întâmplare, una mică, luminată, la etajul patru și dă s-o smulgă din țâțâni.  Reușește numai să zdrăngăne geamul și să-și strecoare coada pentru a pătrunde pân’ la oase omul ce dormitează pe un scaun,  înfofolit într-o pătură, în fața mesei dintr-o cămăruța. Iată-l, deschide ochii, se întinde puțin și privește mirat locul unde se află. Brusc se luminează un ecran și o voce cunoscută pare să citească un text care rulează ușor...:

«La mine acasă nu-i nimeni acum

– chiar eu stau pierdut într-un colț pe un scaun –

iar mintea mi-e prinsă-ntr-un spațiu postum

și caut într-însa absent și chiaun...

Eu gata mi-s fraților să dau în primire.

Sătul până-n creștet de viața aceasta,

de spirit, dreptate ori de nemurire,

de dragoste, spaimă, speranță și... basta!

Cu toate la dracu’, mai bine s-o pun.

La mine, să vină, nu-i nimeni pe drum.

Doar singur și bleg...

 sunt o rufă murdară și veche-atârnată de-o sfoară

(S-o strâng dacă pot numai să nu mă doară)

și-mi spun: Pân’ la mine să vină nu-i nimeni,

să vină nu-i nimeni, îmi urlu, să știu,

nu-i nimeni, doar eu, într-un colț, pe un scaun,

pierdut, o mazetă, în lumea de-apoi...

Ce creatură tristă am fost și eu băiete!

Ce bun și ce netrebnic, ce prost, ce încrezut,

ce laș, ce nestatornic, ce fals și ce absurd!

Dar astăzi sunt prea singur și totu-i la trecut.

N-am înțeles nimica din viața asta goală

și cine-o înțelege să vină după mine să strige:

Bă Stănică, ce tare te-ai grăbit,

c-aveai un pic mă omule şi s-ar  fi lămurit!

Da’ azi e-o păcăleală și vreau să-i dau cu flit.

De-aceea zic: Nu-i nimeni să vină la mine.

Stau singur într-un colț de cameră și-i frig,

și frig va fi și mâine, și chiar a treia zi,

și o eternitate aș tremura, de-aș fi.»

–      Nu e vocea mea! murmură. De ce-aș citi eu...? „Stănică”...?

Se ridică să plece de-acolo. Vede în hol pictura mare cu bufonul cadrilat care-i zâmbește trist. «E mânjit!» Se uită-n oglindă și nu se recunoaște! «Ce caut aici? Când am ajuns aici? De ce nu-mi amintesc?»

Se-ntoarce la ordinator să vadă al cui este... «Mimi! Mimi?» Cunoaște o pipiță cu numele-ăsta. Are fața plină de pistrui... Dar nu e relația sa.

Brusc tubul de lumină spânzurat de centrul tavanului decedează, iar ecranul pâlpâie ușor și se întunecă. Un vaiet    se-aude de-afară semn că tot cartierul e-n beznă. Înăuntru se păstrează încă lumină de la ochiul plitei care se stinge încet. Căută ceva de luminat, zdrăngăne oalele. Pipăie o sticlă, miroase și o stoarce de alcool... „Gâl-gâl!” Orbecăie după haine,  și-apoi echipat de plimbare se lansează în aventura descinderii pe scări. Întunericul prin care umblă se risipește puțin, cam la etajul doi, cât să vadă urcând spre el o femeie cu o lanternă aprinsă. Iar femeia ridică puțin mâna să-i lumineze figura:

–      N-ai văzut-o pe Grigoreta?

Uh, femeia asta îl înspăimântă!

–      N-am văzut-o...

Dintr-odată, un țipăt bestial! Trece iute pe lângă aparatul care emite urlete în vreme ce la etaj se deschide o ușă de unde se strecoară vocea răgușită a unui bărbat:

–      Ți-am spus domne să stai înăuntru?

–      El e, e criminaluuuu’...!

–      Intră domne odată, n-auzi?

Holul de la intrare e puțin luminat dinafară. Poate distinge poștele aplicate tavanului de elevii școlii din apropiere. Vântul se năpustește asupra ușii. Luptă cu el să o poată stăpâni și pornește drept înainte pe stradă, urcă spre școală, apoi trece printre două mari blocuri de locuințe la comun puse față-n față. Depășește zona, se îndepărtează de ea cu mâinile înfundate în buzunare și se risipește agale în noapte.

Bulevardul e devastat cincizeci de metri de prăbușirea terenului, poate mai mult. Cei care circulă pe-acolo și-au făcut noi cărări, printre obstacole, fiare, betoane, lucruri de-astea. Peste drum a fost plantat un complex comercial. Deși e întuneric vezi acolo oameni cuminți la cozi.  Vânzătorii au aprins o luminiță și stau de vorbă, nu se agită.

Își continuă drumul, a renunțat să intre pe gaura neagră a străduței din stânga. Curentul rece îl pleznește peste față și-l deturnează. „Stradă alunecoasă, asfalt crăpat, canale murdare, iată drumul meu, iar ținta e raiul...”, he-he, cine nu știe care era ținta lui Verlaine? Bistroul... Este și el pe-acolo, întins pe partea stângă, la o sută de pași. Prin geamuri pot fi văzuți, la lumina lămpilor cu alcool, numeroși clienți. Ușa se deschide aruncând în stradă un grup de oameni zgomotoși, însoțiți de duhoarea unui amestec de tutun, alcool și acordeon. Unul dintre ei continua să le turuie celorlalți, nu se știe de ce insistă, povestea seculară a Nelei și a inelului de aur fals...

Intrarea la metrou pare dezafectată! De jos vine un suflu de aer călduț și fetid. Omul ezită la intersecție, nu prea știe încotro s-o ia. Departe, se profilează granița între lumea întunecată și aceea semi întunecată.

–      Parcă e luminat acolo jos! se încurajează privind cu atenție prin geamul spart al gării de metrou.

Coboară prudent, să vadă mai bine. Ar fi cel mai bun mijloc de transport spre zona rezidențială „Europa”, unde locuiește, sau măcar în Centru, de-acolo e mai ușor să se orienteze...

Nimic din memoria sa nu-i dezvăluie o legătură cu situația în care se află. Cum a fost atras să înnopteze în afara zonei rezidențiale? Cunoaște bine periferia însă nu ar locui aici... Trece prin ușă, este un spațiu de trecere și înaintează spre lumină, trece de scări... Acolo este cineva! Un bărbat... mormăie o fredoneală sau fredonează o mormăială: Trece trenu’ vieții... Trece și petreceeee... După ora zeceeee...

–      N-auzi că vine unu’?

–      Care vine fă?

Parcă ar fi două persoane în tunel!

–      Hau-hau-hau! aude un câine și privește împrejur să nu-l prindă vreo cotarlă de picior. Să-l alung?

–      Cine ieş’ bă?...

–      Sunt om bun!

–      Te mușc!

–      Stai fă cuminte... He! Ia te uită! Un scrob!

–      Mă cheamă Apopi!

Este în apropierea peronului. Acolo vede un zdrențuros singur și culcușul său improvizat în apropierea căruia pâlpâie o flacără...

–      Ai venit să cumperi cartea?

–      Cartea?

–      Eu sunt Petre Gibea, singurul care mai vinde cartea. E făcută din hârtie fină, acoperită cu piele veritabilă. Coperțile, așa le zice, e din piele moale, maro.

–      De cine-i scrisă?

–      Cartea? Nu știu. Da’ ce contează? O pui dă biblou în casă... Că tu ai o casă, dumneavoastră, acolo... Nu? Ți-o dau pă bani, nu am ce să fac io cu puncte d-alea dă credit! Noi, ăștia ca mine, mâncăm doar cu parai. Ai parai?

–      Eu nu am de gând să-ți cumpăr cartea. Vreau să merg cu metroul!

–      Nu? Ieșeai în câștig cu ceva. Așa... Poți să aștepți oricât. Metrou o fi fost cândva pă drumu’ ăsta, acu’ nu mai e dă mult. Io n-am văzut așa ceva, da’ am auzit.

–      Ce ai auzit?

–      Metrou’! S-aude, adică unii aude că trece p-aici. I să zice trenu-fantomă.

–      Mă iei peste picior?

–      Hă-hă! Pă unde vrei să treacă? Nu vezi că e căzută strada pă linii?

–      Aha! E și un câine aici?

–      Nu!

–      M-a lătrat.

–      E, nu! Era Leana! Nu... Mai latru io, să sperii pă ăia dă dincolo! Acu’ e plecați cu toții să fure, să îndeletnicește cu jafu’, hă-hă! da’ să-ntoarce şi te vede... Când porți asemenea haine, ăștia te dăzbracă! Ajungi acasă nud. Te-ai rătăcit aici... Vrei să te-ncălzeşti? Ia încearcă puțin dîn asta!

–      Ce-i acolo? întreabă Apopi când omul îl îmbie cu o sticlă.

–      Rachiu!

–      Nu...

–      E bun! Nu ți să ridică la cap. Hă-hă! Hâc! Moment artistic: „Trece trenu vieții, trece trenu, meo! A trecut pân gara asta-n care-am fos’ și io”...

–      Dă și mie un pic!

Gibea îi pasează sticla murdară ce sclipește în lumina slabă și Apopi soarbe apoi scoate un geamăt: „Ah!”, iar celălalt mugește: „Să n-o arunci!”

–      Ce-ai pus înăuntru? Petrol?

–      Genocid! E genocid tată! E lichidu’ vieții tată!

–      Ăsta? Genocid înseamnă asasinat în masă!

–      Ia lasă-mă! se relaxează Gibea după ce și-a recuperat sticla. Voi, ăștia înfoiați în stofe dă gabardină și cămăși dă batistă, care bea Dubonet sau alte fandoseli, nu știe ce trebuie pentru asta, pentru cap! Să vezi cum acționează! Încet-încet! O să-mi ceri dîn nou!

–      Ptiu! Are gust de scîrnă!

–      Ce?

–      Petre! Ăsta-i numele tău, nu? Ajută-mă te rog să plec de-aici, să ajung acasă și am să te răsplătesc. Sunt om serios.

Atunci intră prin gaura din ușă altcineva și strigă de la distanță: Gibeo, nu m-a căutat Strâmbeanu?

–      Nu te-a căutat bă! Ăștia s-a rătăcit unii dă alții! îi spune lui Apopi.

–      Ai pă cineva cu tine?

–      A venit să ia Cartea, bă! Ăsta chiar știe să citească.

–      Nu mai spune! Ai săpat și-ai dat dă proști?

–      Vezi, îi zice lui Apopi, șobolanii ăștia mă mușcă dă cur și-mi vine câteodată să-i pun la prăjit..., da’ e iarnă și e greu să te descurci, știi? Toate găurile vechi e afumate sau astupate, asta mai are scaune, culcușuri, nu pute prea rău... E! Ar mai fi și alte găuri mai bune...

Nu-l mai vede pe „șobolan”... Gibea îl interpelează din nou:

–      Cum ai zis că ajunseși la mine? Ai făcut ceva... nasol? Te-a alungat ăia dîn Centru? Dîn Europa? După cum ești gătit mă gândesc io că ești dezertor. Te-ai rătăcit bă Franţ?

Apopi întinse mâna după sticla lui Gibea care i-o dădu rânjind:

–      M-am rătăcit aici, îi zise, în mintea mea. Auuuăă!

–      Latri ca Leana!

–      Din ce-i făcută băutura asta?

–      Dîn plante. E pentru cap.

Lui Apopi îi pare binevoitor individul! Riscă să i se confeseze:

–      Pare ciudat însă m-am trezit singur în casa cuiva, e locuința unei femei dar nu știu, nu-mi amintesc cum am ajuns acolo. Sunt om cu familie, am o situație, o carieră...

–      Consumi d-alea... droguri?

–      Ce? Nu. De unde? E strict interzis, ne testează la intrarea în orice clădire oficială, și eu lucrez în jurnalistică, sunt reporter,... Am trecut pe domeniul interlopă și urmăream o pistă... Crezi că poate fi legat de asta? Ai auzit de unul... Şe.. Șerpișor...? Nu mai știu...

–      Șarpe? E un clan. Pă toți îi cheamă Șarpe, Șerpișor, Șerpaș, Aluşarpe, Reptilă, Balaure... Hâm! Io știu?

–      E grav...?

–      Pare grav, se strâmbă Gibea și înghite iar din sticlă, apoi o dă lui Apopi care-l privește neliniștit.

–      Ăștia, a lu’ Șarpe, nu locuiește aci, stă la Rovine, da’ e răspândiți, cu relații. Bă Franţ, lasă-i dracu’ dă bandiți, scutură-te dă ei ca dă gândacii negri, și întoarce-te la lumea ta! E Raiu’... 

–      Mi-e greu să renunț, e munca mea... M-am implicat într-o anchetă și am ajuns destul de aproape de un scandal politic... Nu, n-am să pot renunța!... Cu ce pot pleca spre Centru de-aici?

–      Este o mașină de la Casa dă Pensii Oha, da’ nu merge noaptea, și tranvaiu’ ... Ăsta n-ajunge chiar în centru, da’        p-aproape... Tranvaiu’ şaijnouă, hă... Da’ poate n-ai chef să cunoști găștile dă stradă. E forfotă mare noaptea, să-ncălzeşte la tomberoane! Că noaptea poate pică o pradă ca tine să greșească drumu’. Și ziua vine toți și să ascunde aicea, amorțește la canal. Poate ai noroc, ce știu, afară e viscol!

Se simte înăuntru vântul rece de-afară.

–      E curent pă tunel!

–      Parc-ar veni trenul!

–      Care, trenu’ fantomă, hă-hă!

Atunci se pornește să latre câinele. Apopi, se uită împrejur, totuși nu reușește să vadă cotarla. Deodată apare din capătul tunelului un tren de metrou, frânează scârțiitor și oprește la peronul care se luminează evidențiind două, poate chiar trei momâi uimite... Ușile se deschid încet...

–      Hai! îl poftește Apopi. Nu faci o plimbare?

–      Unde?

–      Păi se duce către Centru...

–      Știi tu?

–      Merge încolo...

Apopi încearcă să intre pentru a întreba, văzuse mai multe persoane înăuntru dar nu reușește să ajungă la ușă.

–      Ce-am?

Îi păru că Gibea îl reține: Dă-mi drumul!

–      Ce?

–      Dă-mi drumul, lasă-mă!

Ușile trenului se închid...

–      Lasă-mă... să... plec...

Apopi se smulge dintr-o încleștare... ceva, o inerție ciudată îl reține, chiar picioarele, nu le poate întinde și brusc, ceva trece prin el, de parcă-l traversează Gibea Petre și-l azvârle ca o praștie înăuntru, o clipă înainte să se-nchidă ușile... Se prăbușește pe mijlocul podelei și toți călătorii îl privesc dezgustați.

–      Mă scuzați, zice și dă să se scuture... Ce? Ce s-a-ntîmplat? A plecat Gibea în locul meu?

Dar cum să fie posibil? Magie...?

Apopi se grăbește spre capătul vagonului... Încă aude cântarea de canal: Trece trenu’ vieţii... Privește culoarul, șinele fugind înapoi, văgăuna schimbându-și înfățișarea, lumină-întuneric, lumină...Unde se duce trenul? E trist să nu vezi încotro mergi ! Nu poţi alege drumul ci el te alege pe tine. Drumul... Calea... Unde mă duci, trenule? Privești, urmărești, zâmbești, te întrebi sau chiar întrebi :

–      Cum s-a numit stația ? și uneori ești băgat în seamă...

–      Uite stația agățată dă par! zice un garoi. Aicea trebuia să ne dăm jos.

Îi spusese unei femei care locuiește în brațele sale. Oo! Femeia e mai beată ca el! Se ridică, se susțin și înaintează greu. Ea cade...

Trenul se îndepărtează... și-apoi se tot îndepărtează...  

–      Îl vezi pă omu-ăla!

–      Care?

–      Ăla dîn spate, dă la geam. Parcă l-aș ști d-o viață...

–      Îl bat. Dă-l în sângele mamii! Ce mai, îl bat!

–      Nu-nu. Parcă văz cum i să scurge timpu’...

–      Care timp?...

  

–      ...După abdicarea regelui Farud. Atunci s-a declanșat ultima suflare a Jihadului. Eram copil când s-au produs loviturile cumplite din Franța și-apoi din Rusia. Dar febra galbenă n-a fost transmisă de ei. A fost un pretext. Am văzut documentarul lui Fildeman. Și cred în continuare că evreii sunt de vină. Am văzut documentarul și nu-i deloc o disculpare cum se spunea. Asta și inscripțiile de pe Marte au lovit dreapta credință.

–      Eu am altă teorie. Am fost la spectacol cu cei trei mari filozofi naționali. Se mai adunaseră doi vestiți editorialiști de la Cosmovizion și Roata Vedică, cred că știi de Roman Stoianovschi și Costin Lazăr Tănăsoiu, cei mai buni. Fac turnee prin țară și vorbesc pe diverse teme. Cred că au făcut avere... Și i-am prins vorbind despre spiritualitate. Știi ce-a zis Corbu? Atenție! Atenție la gafa papei Coppola! De fapt au fost două gafe. Prima a fost acceptarea lui Mahomed ca profet. Acest lucru a cerut adăugarea Coranului, cu amendamentele-alea, peste noianul de cărți inspirate de... Dumnezeu știe cine? după scandalul evangheliilor efraimite... A doua a fost dezvăluirea, chiar dacă pioasă, a păcătoșeniei sale. Cum de s-a îngăduit să ajungă atât de departe...? Nici moartea lui n-a micșorat scandalul! Dom’le da’ să ții secret adevărul mi se pare o crimă uriașă. Un atentat la umanitate!

–      Da...

Doi moși, amândoi cu mustață, bine înțoliți, unul cu baston...

–      Ce vorbiți domnilor? Dumneavoastră din ce vremuri veniți? Nu papa Pius a introdus vrajba în Biserică...

–      Îl cunoașteți...?

–      Nu. Hai, lasă-ne te rog !...

Și scoase o monedă:

–      Poftim, te rog..., și dădu din degete să se îndepărteze. Cică au să se interzică banii, ai auzit ce idee stupidă? Numai carduri și puncte de credit...

–      Și ce vezi rău?

–      Păi cum mai poți scăpa de nespălați? He-he-he!

–      He-he-he!

Lui Apopi îi părură cunoscute persoanele din tren. Moșii aceștia par profesorii săi de la Universitate... de undeva-cândva...

–      Mă cunoști? îl întrebă unul uscățiv, înalt, cu mustăcioară. Desigur, mă cunoști. Sunt poetul genial Grumăzescu. Ei da! Numele meu nu-i nicidecum poetic dar creez poezie progresivă cu 7 niveluri de frază. Ce mai contează cum scârțiie numele meu? Așa-i? Pot schimba cuvintele de șapte ori și fraza are același sens. Fii atent: Şminsetliferti, sineptrimiadiradora, ardşbanandriebandur, coriapandielila, pa-randocrambiraiam, vuscşidirnobringera,... Nu sunt genial? Spune! Sunt? Șapte, cifra șapte, cifra perfectă, geniul perfect.

Văzând chipul perplex al lui Apopi, Grumăzescu se duce să-i spună altuia: Mă cunoașteți? Imposibil să nu mă știți. Sunt poetul genial Grumăzescu...

«Ce mai prostie, să schimbi de șapte ori fraza să aibă același sens, adică vacs!: Și-apoi... nu erau decât șase cuvinte ori fraze! Uh! Asta e manie!» Umblă încet prin vagon să vadă unde este Gibea, păstrează încă senzația că intraseră împreună. Dar nu observă, deși e destul de insistent în cercetările sale, un tip care să semene cât de cât noii sale cunoștințe. În tren sunt persoane foarte diferite, din aproape toate grupurile sociale. Acest drept al tuturor să circule gratuit explică popularitatea transportului subteran...

–      Și, închipuiți-vă distinsă doamnă, am fost convins că nu mai trece metroul pe această magistrală. Mi s-a spus că trec doar trenurile fantomă...

–      Unde mamă?

–      Spre Centru doamnă...

–      Nu-nţeleg... Am numaiştiucâţi ani și cinci copii și niciunu’ nu m-ajută mamă...

–      E plină lumea de nesimțiți mamaie, o consolează vecinul ei pârând să facă aluzie mai degrabă  la perechea așezată pe scaunul din față, doi tineri care se pipăie prin zone cam intime.

Apopi e foarte nefericit. Nu poate intra în conversație, e marginalizat voit, ori nu reușește să spună ce trebuie?

Îl vede pe-un orb care-și sprijină brațul într-un toiag și-l abordează cât poate el de calin: Fiți amabil, către Centru mergeți?

–      Ce miros dezagreabil intră pe aria lui Mario? De ce mă deranjezi nespălatule când... „O dolci baciii-ooo languideee carezzeee”? De ce mă deranjează puturosul ăsta?

–      Am plecat, am plecat! Ce...?

–      „E no o amma... to tan’ la viiitaaa” Ah-ah-ah-ahh!...

–      O batistă... Parc-aveam batistă! Ce zdrenţe am pe mine!

–      Spurcatule! Mi-ai compromis audiția!

–      N-am vrut! Cum puteam ști ce faceți? se dezvinovățește și se îndepărtează pentru a nu primi un toiag pe spinare.

–      Crezi că ăsta are boaşe?

–      După cum arată n-are...

–      Punem pariu?

Cei doi tineri care stau îmbrățișați pe un scaun vorbesc despre el. Îi pare că sunt de același sex și anume femei travestite.

–      Nu vă supărați bă golănia voastră! Tocmai s-a raportat cu mândrie încheierea recoltării la testicule și ovare de ticăloși ori ticăloase, vagabonzi, apatrizi,... ete ce-e... să spun... Dumneavoastră le mai deții?

Nerușinarea lesbienelor îl revoltă...

–      Le vreți trofeu frumoaselor?

–      Le are...

–      Ba nu le mai are. Face pe durul!

–      Dă-i câțiva bani s-o arate!

–      Dă-i tu!

–      Vă rugăm frumos, s-a băgat o doamnă mai gătită, cu cățel... Nu vrem să-i vedem podoaba. Aveţi puțină bună-cuviință!

Atmosfera se animă în jurul acestui subiect. O fi fost bună, n-o fi fost, această lege... golanii  sunt oameni sau nu, drepturile, numărul lor, ce viitor pot avea copiii acestor persoane compromise... ehei! cum va arăta Lumea fără ei... ce spun statisticele...

–      Opriți-vă, nu sunt vagabond!... Locuiesc în „Europa”. M-am deghizat, sunt travestit ca ele! Și-i... legea asta..., e antică, nu se respectă, chiar dacă n-a fost abrogată... E una din cele zece aberații judiciare. Cică se păstrează ca relicvă juridică... E anulată prin Constituție...

–      Aaa! Păi, pentru care motiv te acoperi cu putoarea unui nespălat de câțiva ani...

–      Sunt reporter pe interlopă doamnelor și domnilor. Și cum vreți să mă strecor printre ei decât deghizat?

E plauzibil. Deși puțin cam tras...

–      Să recunoaștem, zice orbul, mai lucid, omul se exprimă corect, în dialectul nostru.

Această constatare pare să-i liniștească pe ceilalți, deși... legea e cât se poate de actuală, desigur cam inoperabilă și oamenii îl ignoră foarte repede. Apopi își găsește un loc unde să se așeze și să aștepte. Privește pe geam și vede numai derularea tunelului, cât e luminat de tren. Inele de beton, alte inele de beton...

–      Hei!

–      Îm?

–      Observi că s-a oprit?

–      Ai dreptate, de-o vreme nu se mai urnește nimic.

–      Ești la capăt de linie, omule!

–      Așa?

Sala e ca un templu faraonic, cu picturi despre societatea oamenilor muncitori și succesele miraculoase, cu sfincși laterali care se odihnesc, după o eră de hoinăreală, pe labele uriașe de granit... Înăuntru stau panouri cu reclame și povețe: „Păstrați Lumea așa cum este! Alta nu mai există.” Un îndemn spus convingător de o gură feminină care se mișcă pe un panou colorat, apoi din gură se lățește figura unei tinere, tânăra întreagă, o mulțime deasă de oameni, clădiri, orașul, sole, marea, terra, terra și luna, sistemul planetar cu soarele lui, alți sori, galaxiile nebuloase, universul cunoscut, universul necunoscut..., „Pentru că aveți nevoie de un animal de casă, nu ocoliți agenția Căminul Nostru și al Vostru. Ajungeți pe strada... cu mijloace de transport, parcarea este... și la o sută douăzeci și trei de pași vedeți această inscripție. Puteți face și cadouri!”, „Televiziunea AstrulTV suntem noi. Vă prezentăm noutăți astrale, vă facem martorii destinelor celebre, vă facem celebri, vă schimbăm viața începând de mâine...”, „Veniți la teatrul de păpuși! Marchiza de Pompadour este azi celebra patinatoare Maria Vertenbourg, de trei ori campioană...”, „Rețeaua de știri este la îndemâna dumneavoastră. Apăsați Deschide!” ..., în fine, marele VES în auriu pe o panicardă purpurie, „Voluntariat-Echitate-Solidaritate”, podoaba cea mai de preț a omenirii de când este ea.

Nici o altă persoană vie nu umblă prin sala mare de metrou, chiar dacă numeroase voci răsună împrejur... Trece prin fața unor localuri, nimeni înăuntru, nici personalul, totuși, flamurile se unduiesc, fețele de masă flutură ușor, parcă sunt vii... Câteva dughene fără vânzători, cu toate produsele etalate pe mese, sunt înșirate de-a lungul pereților... «E ziua cu autoservire d-a moaca!...» Se lasă ridicat pe treptele din fibre plastice ale scării: Toc-toc, toc-toc... Ajunge sus, apoi iese din „gaura mare”, coboară treptele scării, privește borna luminată „Metrou” și constată : Am ajuns în Europa!

Un bulevard cu trotuare mari pe care se plimbă perechi de tineri... Au reluat vechea modă, e tare șic să fii văzut bătând trotuarul înlănțuit de o femeie sau două.  „Nu-i bine să umbli ilegal pe-aici” își zise gândind la costumația sa. Indivizii ăștia îl pot stâlci fără a fi inculpați deoarece vagabonzii sunt interziși, iar ei, chipurile, fac dreptate. De-asta probabil, miliţia e oarecum îngăduitoare. A trecut pe lângă agenți… «Nu cumva sunt statui! Păi nici nu se obosesc să mă privească! Fir-ar să fie! Să știi că…»

Apopi merge pe bulevard, bulevardul merge pe lângă Apopi, clădirile etajate cu pâlcuri de copaci, oaze de verdeață plantate pe terase, fiecare dintre ziguratele mândre au grădini minunate, palmieri dar și brazi sau stejari falnici. Iată Parcul Central în care orice persoană intră doar scanată, pe baza codului primit încă de la maternitate... Apopi se uită dinafară cum tinerele perechi se mișcă, parcă înoată prin lumină – acolo este un microclimat, fântânile arteziene funcționează, poftim, oamenii au o mină veselă, distrată... „La belle vie”, cum s-ar putea spune, așa... de fason, într-o limbă desuetă... Toți se îndreaptă spre parcul de distracții, învăluiți în lumina lăptoasă ascultând o muzică ambientală... Se impune construcția violetă a televiziunii Gloria cu pălăria ei uriașă care se rotește încet, orizontal în jurul unui ax al bazei și în plan înclinat în jurul centrului său. Lumina mov care o înconjoară ca o pâlnie își lasă parcă o coadă discretă să o prindă din urmă. Nu foarte departe, un alt centru media, TV Estuar își marchează publicitar existența printr-o roată mare orange, discret dar remarcabil. Roata Gloria TV arată foarte elegant și este o noutate. Se vede grija primăriei în promovarea arhitecturii futuriste, în anularea efectelor devastatoare ale poluării, în... în. Aici este Raiul, dincolo... Beah! Parcă venise din Infern! Îi e drag, l-a prins nostalgia să revadă locul de unde lipsise... (lipsise?) aproape... o zi și-o noapte. Oare ce vor spune obscenii săi amici de la redacție să-l vadă astfel îmbrăcat? Are să-i găsească, în mod sigur, la Viena unde-și „fac veacul”... A naibii surpriză!

Localul Viena e aproape de parc, trebuie doar să intre pe câteva străduțe cu construcții mai vechi, dar cochete. Firma verde, luminată, este singulară pe stradă, puțin mai sus, pentru că strada este în pantă... În capăt, se zăresc panourile și firmele colorate pe alt bulevard...

Îl vede pe ușierul înzorzonat ca un general, burtos și mândru, netezindu-și mustața cu mânușa.

Se așază în fața lui și-l salută cu mâna.

–      Bună seara. Ce faci? S-a strâns lumea?

–      Ai? Ce vrei? Hai circulă, pleacă d-aici că-mi îngrețoșezi membrii clubului!

–      Păi sunt ai dumitale, nea Biță?

–      De unde mă știi tu pă mine vagabondule? Hai, pleacă  d-aici să nu să iște vrun scandal!

–      Nu vreau.

–      De ce m-ai găsit tu tocmai pă mine mă golane? Ți-am făcut eu ție ceva?

Și nea Biță execută o mișcare amenințătoare caraghioasă făcându-l pe Apopi să se strâmbe de râs.

–      Ce-ai cu mine mă... mă...? Vrei să mă dea ăștia afară d-aici, să-mi rămână copiii pă drumuri, să mă nenorocești...? Nu țin bani la mine că aici nu să folosește banii.

–      E, nu! Hai nea Biță, toată lumea știe că locuiești dincolo de gard. Acolo mai circulă banii...

–      Și... și...? Hai lasă-mă te rog! Du-te încolo!   

–      Hei! se aude vocea altei persoane. Ce se întâmplă acolo nea Biță?

–      Golanu’ ăsta nu vrea să se ducă... și, și n-am voie să plec din post, să trăiți dom’ Scarlat...

–      Îmm!

Un tip cu pălărie, îmbrăcat la costum, cu pardesiul desfăcut astfel încât să se vadă eșarfa de mătase, se apropie bălăbănind o servietă în mână...

–      Îmm! Tu ce umbli prin orașul ăsta, arătare? Te-ai rătăcit de turmă? Nu ai aflat ce pedeapsă poți primi dacă sari gardul? Și cum dracu’ ai sărit gardul că este electrificat?!

–      „Ziarul de seară” cu renumitul Val Scarlat în rolul principal! Îl vedeți plimbându-se mai mult ca președintele, însă vă înșală. El stă bine mersi într-un studio, doar imaginea îi este inserată în peisaje exotice, în metropole cu magazine superbe și în mijlocul celor mai acerbe conflicte, alături de personalități remarcabile,... Valeriu Scarlat este iluzie fraților!... Bă Scarlat, pe nea Biță îl înțeleg să nu mă recunoască, el s-a contaminat de boemă, dar de la tine nu mă așteptam!

–      Eu nu sunt boem, ha-ha? Dar cine ești mă? Să fiu...! Stănică...? Stănică Apopi! M-ai ucis, să mor! De unde-ai apărut, așa...? O să fie șoc la bandă...! A-a-a... ce poveste...!

–      Domnu’ Apopi!?! se miră și generalul.

–      Hai-hai, intră, îl pofti Scarlat! Vai de mine cum poți mirosi!

–      Nu, nu, n-aveți voie să intrați... Cine...? strigă o domnișoară de la garderobă. Nea Biță...! Domnul Scarlat?

–      E Apopi!

–      Nu se poate! Domnul Apopi? Ce vi s-a întâmplat domnule? 

–      M-am deghizat.

–      Dar unde-ați stat...? Nu. Nu intrați cu... aia... fără cravată! Da-ți-o jos, domnule! Ați uitat de etichetă?

Apopi se uită într-o oglindă și are o reacție de repulsie văzându-se. Nu putea fi el, cum de-l recunoscuse Scarlat? Și barba! Parcă abia acum simte cât de tare îl mănâncă barba și se pornește să o scarpine: Am păduchi... «Petre Gibea e magician! Există oameni dotați cu asemenea puteri? Ce magician? Golanul ăla!»

–      Despre cine vorbești? îl întreabă Val Scarlat.

–      Înfățișarea mea...

–      Mergi să te aranjezi, puțin sau mai mult, ai ceva de schimbat, că eu mă duc să-ți fac intrarea triumfală.

Apopi se duce la toaletă, se spală pe față, își udă părul, se scutură pe haine... 

–      Cravata, cravata domnule, îl strigă din hol garderobiera, oferindu-i o cravată înainte să se înfățișeze colegilor săi ...

«Eeee...!» aude strigătul... «Eeee! S-a întors din bătălie! Moroiul s-a întors! Mortul a-nviat! Aaaa! Apopi și o mostră de drac...!»

–      Stănică, îl ia amical Haichiu, șeful, nu prea se face să lipsești o, și-i ridică degetul arătător, o lună, și să nu anunți, familia, rudele, cunoștințele și șeful de serviciu.

Stă sprijinit în umăr de tocul ușii, picior peste picior, suflă agale fumul din pipă și-l fixează cu ochii aceia albicioși.

–      Care lună, domnule?

–      Luna trecută...

–      He-he! Încercați să mă duceți...! Hai, domnule! Astea-s glume?

–      Apopi! Vrei să zici că nu știi ce-ai făcut o lună cât ne-am simțit, din sentimente colegiale, să dăm anunțuri la TV, pe toate rețelele disponibile, s-o consolăm pe nevastă-ta, convinși că ai murit?

–      Parol d’hon...! De ce mă las tâmpit de voi?

–      O-ho-ho-ho-ho! E-he-he-he...! A-ha-ha...!

–      Sunteți dezgustători... Am fost în misiune pe teritoriul inamic.

–      Nu mai spune! Și cine te-a trimis acolo pentru că pe mine nu m-ai întrebat?

–      Am... Am... Voi face un raport detaliat... Am fost implicat într-o anchetă criminalistică...

–      Ce spui Apopi? Nu mai există comunicare fără fir?

–      Da.

Se îndepărtează pentru a se așeza pe scaun.

–      Luigi, se adresează chelnerului, adu-mi te rog ceva tare și un aperitiv că sunt înfometat!

   Ceilalți, sătui de râs, se întorc spre Mitu, care-și întrerupsese povestea: 

–      Tocmai ajunsesem în apropierea liniei de tren din Poarta de Fier. Un marfar, aga-a-le, făcea manevre, așa, ţaca, ţaca,... Mă gândeam: Ia uite-i  p-ăștia ce lene au în ei, până traversează strada trece ora... Se opresc, se odihnesc: Ia să văd, parcă pă centimetru ăsta n-am stat, cum o fi? ia să dau puțin înapoi... Mai dorm un pic... Hă-hă-hă! Ce să facă și ei? Ce ăla-i hal dă muncă?  Când să pun piciorul pă una dântre șine, aud în spatele meu zdrăngăneală de tomberoane și un urlet să înțepenesc: Libe-e-er! Și văd o schimonositură, o... aschimodie, o mizerie de om, un... ăla...  N-ai fi zis că poate ieși din el asemenea răcnet. Hă-hă-hă-hă! Cred că se trezise dîn beție în gunoaiele-alea pă stradă, se trezise deodată, năuc: Parcă vine trenu’ ăla peste mine, parcă nu... Ia să-i trag o strigare să văd dacă mai exist! Dă el atârna o jachetă de lucrător la Calea Ferată, avea și un ciocan cu coada lungă, d-ăla dă lovit la gioale trenul: Bang! Auu!, Bang! Auu!... Și, dă  parcă așteptaseră doar atât, să mă asurzească pitecantropu-ăla, de pe marfar au pornit să să miște luminițe. Stăteau pă puțin zece inși în vagoanele alea a căror treabă istovitoare e să agite niște lanterne. Pentru ce sunt plătiți oamenii ăștia? Hă-hă-hă-hă-hă! Îm?   

«Mitu? Un bou.»

Luigi îi umple jumătate de pahar cu whisky și Apopi îl toarnă repede pe gâtlej. Se simte toropit, dintr-odată... «Ce băutură e asta?» Se vede-n oglinda mare montată în perete... Hm! Da’ amețit mai sunt! Este îmbrăcat în costumul său cafeniu, poartă papillon... Doar localul... Localul este... sau nu este...?

–      Cum ai ajuns Franţ aici? îl întreabă un zdrențuros. Cum dreacu’ te-ai rătăcit în Fenta lu’ Marcu?

–      Care?...

–      Care-ți trage-n cur cu arcu’! O! Și ești deja beat pulbere.

Omul se-așază alături fără să ceară permisiunea. Se uită prin ochelarii murdari la oamenii care-i înconjoară și par ocupați doar cu problemele lor pe care le spun cu glas tare pentru a spori vacarmul...

–      Băieții te-au văzut și te-au evaluat, spune ochelaristul... Nu ajungi acasă îmbrăcat. Crezi că poți supraviețui gol pușcaș pă geru’ d-afară?

–      Nu. Doar Cel... de sus... poate, răspunde modest Apopi.

–      E! Și-acu’, fiindcă ne știm deja, fă cinste cu un rachiu?

–      E botezat.

–      E botezat? Hă-hă! Ce noutate-mi spui? Hă-hă!

Apopi încearcă să-i vadă bine figura celui care se bagă în viața lui cu sila, îl cunoaște... sau nu?

O sticlă se răsucește prin aer și fum, mărindu-se parcă sau apropiindu-se de capul său... Omul din apropiere îl trage de pe scaun iar sticla își continuă traseul și se zdrobește de perete.

–      Hei Franţ, crez că ți-ai făcut admiratori!

Brusc se deschide accesul sonor și urletele bestiilor se prăbușesc peste timpanele sale, amestecate cu zdrăngănituri distorsionate de sticle, scârțâieli, și instrumente muzicale.

–      Eram totuși altundeva..., murmură.

–      Unde?

–      În Viena!

–      Hă-hă-hă-hă!

Și toată sala vuiește de riște, parcă fusese auzit de toți, și de toate – pentru că sunt destule femei în local.

–      În „Fenta lu’ Marcu”...

–      Cum am ajuns aici?

–      Ai plecat ferm să iei tranvaiu’ către Centru și ai cotit-o așa!

–      Cu metroul...

–      Ce metrou?

Masa roșie, din material plastic, murdară, scârboasă, cu o spărtură pe mijloc, este așezată lateral, nu departe de ușa principală și clopoțelul zdrăngăne în creierii lui de fiecare dată când cineva intră sau iese, dar ceea ce îl uimește este sticla și paharul său cu băutură.

–      Cine a comandat asta, că eu n-am bani?

–      Putem afla. Luigi! Cine a adus băutura?

–      A comandat-o domnul.

–      Ce-i aici?

–      Whisky.

–      Hai mă!

–      Să mor io!

–      Mai bine cumpărai o carte, Franţ!

–      Nu-mi mai spune așa! Mă cheamă Apopi, Stan Apopi.

–      Cum vrei...

–      Cine sunt ăștia? întrebă arătând spre ceata dezlănțuită din fundul văgăunii.

–      Te atrage societatea lor? Ți-i prezint bă Franţ... Stănele...

–      Stănică...

–      Luigi, mai adu o sticlă d-asta! Pune-o în contu’ domnului!

–      Pă’ sigur!

–      Cu sticla plină pă masă priveliștea e mai stimu... la.. toare! Te introduc bă Franţ, ăștia n-are... secrete. Dă Moţu din claun’ Satrapii, nu pot spune că n-ar fi bulangiu și un trișor nenorocit. Are pă con..., conștiință? ptiu! ăsta n-are conștiință, opt vieți. Asemenea fiară lipsită de inimă, pa care-l atrage mirosu’ dă sânge, poate fi asemănată doar cu... Rîcă, Faraonu, Gherţu, Momîie, Marica, Ţepelu, Barosu..., ia uite câți! unu, doi, ... opt, nouă,... vreo unşpe dântre toți ăștia. E cutră și nu își ține cuvântul. Te taie pentru nimic. Și-a omorât tatăl și unchiul, e drept după ce l-a dat pă țeavă unchiul... Eu știu și unde are să moară ăsta, la pârnaie de azi în cel mult un an jumate. Și nu oricum, ci ars de viu. Fin’că e-n Iad! Uite, Faraonu! Pe numele său Gheorghe Otreapă, staroste și tată a patruzeci de urmași pă lumea asta, e omu’ care comandă nenorocirile. Omu’ care le vrea să știe tot și omul căruia i se închină cei mai mulți. Nu are milă... deși a avut o slăbiciune... un tânăr frumos și plin de ambiție. Nu a fost fiul său, nu a fost ruda ăstora, a fost slăbiciunea lu’ Faraonu și a trebuit să treacă în lumea celor tăcuți deoarece Faraonu e neiertător cu slăbiciunile altora şi nu le poate ierta nici pe ale sale. Zbirul ăsta are să moară otrăvit în două-trei zile. Şi-ţi spun că să ferește însă nu să poate salva. Momîie, e o unealtă. Aproape că nu poate fi acuzat de ceva. Deși e ucigașul cel mai vestit, știu că are prea puțin discernământ. Asemenea existență lipsită de tot, fără a cunoaște frumosul, fericirea de orice fel, nu e decât o nonexistență. E unealta Morții, nu a celor de-aici. Știu deja doi dintre cei prezenți care o să fie victimele lui. Iar cel care comandă nu se află aici. Momâie tu ești nemuritor... Aia, baba,... mama Froza, mamă dă patrusprezece copii, din care trei au pierit dă mici iar șase la diferite vârste, ultimul acum două luni jumate. Cel mai mare e Ţepelu, cel care se spune că trage în țeapă curvele, și nu-i țeapa de care ar avea nevoie la o adică ci este o țeapă metalică Dar nu despre acest sadic criminal în serie care o să fie devorat d-o fiară mai mare ca el vreau să vă spun ci dă mama lui, care le e mamă și lu’ Gherţu și lu’ Barosu. A pus-o să cerșească, nenorociții, și are să moară pe stradă fără s-o știe, muhaiele dă nimic... Serena, zisă curva cu eșarfa roz. Purtată pe brațele bețivilor din taverna Fenta lu’ Marcu ori dă la stabilimentul cloanței Burca dă dincolo de Barieră e plină dă bube sifilitice dă câțiva ani și ceva. E-n floarea vârstei de douăşcinci deși pare de treişase sau mai bine datorită bolii debile care a știrbit-o, i-a tulburat sângele și are s-o răpună după ce va împlini o sumă rotundă, șapte mii dă infestați pentru binele comun... fiin’că, nu-i așa? dacă e să murim, mai bine să fim uciși lent de o curvă cu eșarfă roz... Și-apoi nefericitul așezat la masa aceea... Ăla are să le pună foc la toți! 

E liniște. Toți garoii tac și ascultă prevestirile cumplite. Și în liniștea aceea un glas rostește foarte distinct: Domnu’ Apopi, este afară doamna Ruxandra, a venit să vă conducă acasă, domnule!

Un zvon, o rumoare, un sentiment, ceva... Ceva...

«... Ceva în mine urcă! Sunt vise de mărire, o altă demnitate...! Subit, metamorfoza mi-a răscolit gândirea: Ce caut în localul acesta rău famat și ce vrea de la mine omul acesta beat? M-am ridicat grăbit, am deschis ușa larg și am trântit-o: Și duși sunt cârciuma și cârciumarul, și-i alt om cel pe care-l vezi că vine... În ziua-aceea dulce-odor te-am moștenit pe tine-e-e...»

–      E! Ei! Trezește-te! Ei, n-auzi? Trezește-te!

–      Ești prea delicat cu el, Luigi. Aruncă-l în stradă pe bețivul ăsta!

–      Ar fi trebuit să-l alunge și pe individul care și-a permis să aducă nespălații în club!

–      Ce cauți aici vierme? Ieși! șuieră garsonul și-l trage de cămașă pe individul îmbrăcat cu haine zdrențuite rupându-i un nasture.

Ajuns pe covor, acesta se retrage în patru  labe. Asistenta  e-n fierbere. Ospătarul are încuviințarea membrilor de club. Omul nu pricepe ce anume i-a stârnit dar nu stă pe gânduri, iese în hol, își recuperează haina, probabil este a sa, și iese în stradă. Afară nu-i decât ușierul care nici măcar nu-l ia în seamă.

–      Suspect, stai pe loc, nu face nici o mișcare până nu ești cercetat de organele de ordine!

Două lanterne își proptesc lumina în ochii lui. În spate sunt ascunși doi agenți îmbrăcați în negru…

Se-aruncă disperat pe străzi. Niște coridoare lungi, întunecate și pustii. Ciudată această liniște și nefirească pentru unul deja obișnuit cu jungla urbană, cu focurile aprinse noaptea în tomberoane de tablă, găștile adunate pe teritoriile lor gata de bătaie, înarmate cu arme albe sau chiar de foc, indivizi puși pe jaf, amatori de distracții nocturne într-un spațiu pe care nu-l mai controlează autoritățile statului, sau ale cui or fi. Uneori se mai amestecă poliția militară, în raiduri asemănătoare celor întreprinse de gangsteri. Și-apoi câinii... Hăpăitori nemâncați, stăpânii maidanelor pe timpul nopții, sălbăticiți, deja spurcați la carne de om... Aleargă pe stradă gâfâind, simte cum i se taie picioarele, aude doar tropăiala pantofilor săi... Se oprește după un colț de clădire și îndrăznește să privească înapoi. Îi pierduseră urma...

Nici o mișcare pe străzi. O lumină roșie e stăpână pe cartier. Vitrinele magazinelor au becuri înroșite. Un astfel de magazin își etalează colecția de bijuterii în vitrină. Nu vede nici un sistem de alarmă...  Ciudat. Strada pe care se află abia fusese udată. Parcă plouase... Din asfalt ies încet aburii. Aburi roșcați...

„Cine e? L-ai simțit pe-aici?”

„Un răufăcător. Nu înțeleg de unde a venit...”

„Este doar o stafie... Eu am mai simțit trecând stafiile pe lângă mine.”

„Poate-i o mumie... M-a atins. E aici. Îmi privește giuvaerele. „

„Vai! Îndepărtează mumia!”

„N-am cum. Nefiresc, dar este compactă și se poate mișcă.”

„Brr! Ce să fie?»

O pală de vânt îi ia ceva din mână. Ce anume? O hârtie. Zboară ciudat prin aer, se îndepărtează ca și cum ar alerga, săltând.

–      Heei! Este cineva pe-aici? Heeei!  

« N-am luat nimic din local! Nu cred...» Își privește mâinile. Sunt într-atât de mizerabile că le distinge murdăria și în întuneric. «Batista! Ceva mi-a smuls batista. Fără să simt... »

„O stafie!...”

Înaintează pe stradă. Rumoarea care-i însoțește pașii îl înspăimântă. Se simte urmărit, cercetat de ființe necunoscute. În colțul străzii, peste drum, se află un zid de cărămidă. Deasupra zidului, pe dosul unei clădiri este un mare afiș publicitar. Prezintă un atlet sărind gardul, cu piciorul stâng ridicat deasupra, celălalt în urmă, flexionat... Parcă s-ar afla într-un oraș din afara timpului. O reconstituire. Toate construcțiile dimprejur îi par afumate, fumegânde, imediat după pârjol...

–      Haide, vino…!

O ușă vorbitoare!

–      Hai, continuă să scârțiie ușa, hai odată...!

Cum trece dincolo, ușa se trântește zgomotos. Nu vede chiar nimic. De ce intrase acolo? De ce crezuse că ușile pot vorbi? Holul întunecos n-are nici o sursă de lumină și trebuie să bâjbâie orbește.

–      Pe-aici, hai! Suie, aude un glas ca o trâmbiță. 

Și deodată, se deschide o ușă către cer. O scară...

–      Ah! Este un ascensor, își spune cu glas tare.

Nu era un ascensor ci doar altă intrare într-altă încăpere, și-apoi alta, și alta, și-alta... În fundul cavernei, în fundul galeriei, în fundul scorburii, în spatele paravanelor, paleţilor, bolovanilor, pietrelor, neînțeles, nevăzut, neauzit, neștiut, ascuns de tot și de toate, stă Spiritul, iar Spiritul este un bătrân pe care nu-l poți duce, peste el au trecut toate încercările și a rămas drept, puternic, ager, e numai energie. Nu este om, este altceva.

–      Nu-i nimic de furat aici? Ce-i asta?

–      Hârtie.

–      Ştiu-ştiu! Treaba e că se destramă când o ating.

–      Ce-ai atins? Nu atinge nimic! Nu pune mâinile tale murdare!

–      Ce păstrezi în depozitu’ ăsta, moşule?

–      Indicii, indicii...

Nu-i pasă că nu-l poate zări pe bătrân, că îi vede numai umbra ușor fremătătoare, doar că tot ce atinge se transforma în praf...

–      Cenușă? De ce m-ai adus aici, moşule?

–      Ascultă și alege! îi spune vocea și imediat se aud vocile distincte ale unor copii.

–      Înțelepciunea începe când înveți să cedezi.

–      Viața este trecătoare. Moartea este eternă.

–      Eu îți dezvălui Lumea.

–      Astrele, sunt ființe superioare.

–      Plecasem la drum cu doi copii. Vorbeam despre intuiții.

–      Să nu vă fie teamă...

–      Lumea este aceasta suprafață numită Pământ și această cupolă numită Cer. Existența este o experiență a vieții. Viața ești chiar tu; o scânteie de viață ești, iar numele ți-e Om.

–      Mă simt uzat și în afara Lumii...

–      Ce sunt astea? Ghicitori?

Încearcă să îndepărteze resturile ce nu-i îngăduie să se apropie de bătrânul care-i vorbise și de copii.

–      Sunt simple expresii ale Voinței. Îl așteptam pe Apopi. Va trebui să alegi pentru el.

–      Apopi sunt eu...

–      Tu ești Petre Gibea, doar nu ți-ai uitat identitatea!

–      Sunt Petre Gibea?

–      Desigur...

–      Înțelepciunea începe când înveți să cedezi...

–      L-ai ales pe Stan Păpușă, mai zice vocea.

În fine, Petre Gibea îndepărtează ultimul obstacol. Înaintea lui se află o păpușă din cauciuc, râzând șmecherește, cu păr roșu, sculat, și un șort verde, iar umbra ei se întinde pe tot peretele și chiar pe tavan, și chiar mai departe, prin ușă, dincolo, și, tot așa, parcă se multiplică și se mărește amenințător...

–      Am crezut că tu ai cheia, zice Petre Gibea.

–      Hi-hi-hi-hi-hi!

Cum dreacu’ mai ieșim d-aci?