Zboară, zboară, zboară...

„Mi-a fost mereu teamă să călătoresc într-o navă aeriană”, gândi Trandafir, văzându-se deodată sus, în apropierea unei navete cu viteză medie. Pasagerii... he-he! foștii săi colegi de redacție, îi văzu pe toți... Totuși... colegii se minunau privind superomul care sărise ca o rachetă și părea mai grăbit decât ei... „Veniți! Priviți-l! E Apopi!”, spuneau și uimirea lor era mare. Cât de mare? Fără limite... 

„N-am zburat niciodată cu avionul, reformulă Trandafir. Mi-a fost teamă. Te trage mămoasa asta de Geea la pieptul său cu orice preț. Pun pariu că puțin îi pasă în ce condiție. Viu sau mort, pentru ea tot Pământ te chemi... Chiar zbor? Doar în vis am zburat. Și-apoi am aflat că era un vis erotic!”

Se văzu plutind  deasupra zidului ce îngrădea Lacul de Foc. Era susținut de aer! Se temea grozav să nu cadă de-acolo, de unde se afla. „Praful se-alege de mine! Sau nici atât...” Ținea mâinile întinse lateral și-i păru că mantaua pe care-o păstrase pe el avea proprietăți magice și era ca aripile unui planor. Se rotea și se rotea împrejur, privind zidul. Ceva îi spunea să se-ndepărteze de locul acela, „Pleacă de-acolo! Îndepărtează-te! Sari peste graniță!”. Văzu niște copii care alergau o minge. Și deodată unul îi trase un șut, și văzu că urca, învârtindu-se, drept către el... Oricum, destul de aproape. Se întinse dar nu reuși s-o prindă. Și-atunci zvâcni către ea. O luă între mâini și se prăbuși, se rostogoli grăbit spre pământ, să se zdrobească, să-și împrăștie dovleacul și măruntaiele pe zece metri pătrați... Ee! Brusc îi ocupă mintea un panseu adamic: 

Zi de zi, cum trec pragul, mă prăbușesc în Lume uitând cu totul de mine, ajung de nedefinit. Aud știrile de dimineață, îmi satisfac tabieturile, apoi cad și mă pierd... în Lume. Nu încetez să mă prăbușesc în Ea, în viața Ei, problemele Ei, necesitățile Ei... Trec prin rețelele Sale, porțile Sale, pe culoarele Sale, mereu, de când am  deschis ochii  să trăiesc o continuă cădere în... Lume.  Și-atunci când doresc să mă înalț, cineva îmi ordonă: „Păstrează căderea!”...

„Întinde mâinile!” își auzi... sfătuitorul. Stan Păpușă revenise în viața lui...? Întinse mâinile și se opri din cădere. Ba chiar ateriză lin într-un pom înalt și viguros. I se deschise pofta. Se gândi să încerce un salt până pe creanga unui copac apropiat. Se descurcă bine. Își aruncă pantofii. Încercă invers... Nici nu se mai sprijini cu mâinile... Se simțea ca o veritabilă pasăre. „Ce s-o fi schimbat în structura mea internă?” Sări în aer, dădu ușor din brațe... Imediat se înălță. Un sentiment incredibil de bucurie, o fericire a libertății și puterii se instaură în capul său. Le făcu din mână copiilor care strigau spre el, alergau și săreau, «ce caută pe-aici?» apoi se îndepărtă și se ridică în aer mai, și mai... sus. Era seară, încă nu se instalase noaptea, admiră crepusculul... 

Trecu peste două coline apoi se deschise o vale imensă. Își căută un loc să privească liniștit spectacolul acelei văi în care se găsea o localitate și ascultă zgomotele pe care le fac oamenii și animalele de curte. Nu era deloc obosit, doar flămând și foarte însetat. Să se-apropie? Cum să-și procure alimente? Omul face comerț. El dă ceva pentru a primi altceva... Orice dă, așteaptă o recompensă. Și pentru sentimente... „Este o comunitate de creștini”, observă. „Biserica e închisă, acasă oamenii nu primesc străini. Cârciuma...” Și iată-l aterizând, în faptul serii, în apropierea unui asemenea local plin de clienții care se întorceau seara de la muncă pe drumul beției. Parcau la „grădină“, în față, să vadă mișcarea pe strada principală.

–      Tu de un’e-ai apă‘ut, căci... nu te cunosc! Du’nea’oastră..., cine-oi fi... Ieş’ din locu-ăsta? C-că nu te știu. A’ cui ieş’?

–      A’ popii.

–      A’ popii? A-a! Lu’ preotu'! Bă-e-a.. e-a auziți aişi! E... băiatu’ lu’ preotu’!

–      Bă-hăi Tentelică...! Pă' preotu' i mai tânăr ca iel bă. Și are și-o fată... nu băiat.

–      Ieş’ m-mai băt’n cc-a preotu'...

–      A’ popii ăl bătrân.

–      Care? A lu' taica Geantă...?

Trandafir încuviință zâmbind...

–      A lu’ taica Geantă? sări altul. E-auzi acolo...! Vino acilea, moşule! De când te așteptam... Hai, ia o gură dă şnaps! Ia să vedem!... Știi ce datorii avea boşorogu’ dreacu’ în satu’ ăsta?

–      Oameni buni, pe mine nu mă privesc datoriile lui...

 „Oameni buni”, ce expresie scosese dintr-însul! Nu există om „bun”. Se poate respinge din toate direcțiile acest adjectiv asociat omului. Să fi zis: înțelegători, binevoitori, amabili,... ceva pe-acolo. Este, oricum, o laudă.

Lui nea Ilie îi venise pe chelie să-și scoată datoria de la A’ popii. Și se grăbi să-și pună lopata, mâna adică, pe umărul lui. Trandafir sări de pe scaun lăsându-și mantaua în mâna adversarului său. Și deodată se înălță, cu spatele, pe un gard, înaintea oamenilor.

Uimirea nu are egal în a schimonosi conștiința. Parcă te pleznește ceva peste față, parcă se limpezește brusc un geam opac, parcă..., mulți „parcă“, fiindcă nu ești convins, nu-ti crezi ochilor... 

–      E Dracu’! spuse încet Ilie.

Un înger nu-i putea fi dator.

–      Nu mi-e teamă de tine, mai strigă Ilie. Nu ne  e teamă de tine pentru căci toți suntem creștinați și suntem... Noi credem în Domnul... Pieri necuratule!...

E, nu le era frică! Se lăsaseră în genunchi privind către cerul înstelat, așteptând o altă minune, mai mare.

Trandafir se coborî pe pământ.

–      Nu vreau să vă fac vreun rău. N-am venit aici decât cu un gând. Să cer ceva de mâncat și de băut. Dacă nu-mi dați am să merg în altă parte.

–      Ce-ce... Adică să dăm dă pomană Dracului? Pă-hă-i ne mai primește preotu-n biserică dacă aude?

–      Aveți un preot tare aspru. Numai că eu nu sunt drac. Sunt tot un om, doar ceva mai special...

–      Minte! Nu-l ascultați pe Dracu’! Nu-l priviți în față pe Dracu’ că orbiți! Cine-o să ne mai crească copiii dacă orbim?

–      De unde-ai  învățat omule tâmpeniile-astea?

–      Fugiți d-aicea! strigă alt gospodar.  Locu-ăsta-i blestemat! Fugiți căci ne ia mințile!

–      Ce să fac cu ele? Asta mi-ar mai lipsi, să gândesc ca o cireadă de boi!

Oamenii  o rupseră la fugă urlând și rugându-se: Doamne iartă-ne că suntem păcătoși! Așezarea noastră e blestemată!... și tot felul de elucubrații pe care, în mod cinic, tocmai credința în vorbele unui preot încuiat le induce. Cârciumăreasa zăvorise ușa cârciumii, iar Trandafir rămase cu nea Tentelică, un om care n-apucase să înțeleagă ce se-ntâmplă. Oricum n-ar fi putut alerga. Și-a recuperat pelerina și a așezat-o la locul ei, peste umeri. Se auzea cum bate toaca și sună clopotele...

–      Ce-he i-a l-lovit pă to... pă to... pă tonții ăia? Un’e s-a... Ce vine? Vine potopu'’lu' Noe? He!

–      Nu vine nimic. Auzi? Mata’ nu ai nimic de-ale gurii? Mi-e tare foame. Femeia asta a-nchis. Nici n-am  bani...  ia! He-he!

Își întoarse buzunarul...

Tentelică era cam beat, și-l privi într-o parte, părându-i-se că vorbește cu buzunarul, acuma...

–      C-cu cine vorbești? C-cu mine?

–      Păi... vorbesc cu dumneata însă nu te-am auzit să-mi răspunzi.

–      Ce-ce să-ți spui? 

–      De mâncare...

–      De mâncare n-am. N-n-am de mâncare nimic la mine. Tutun, dacă vrei..., ’ți dau.

Trandafir acceptă, bău puțină apă dintr-o sticlă părăsită pe masă, apoi împrumută pipa lui Tentelică și servi țuică dintr-altă sticluță părăsită de oamenii care se împrăștiaseră. «Și-acum, ce-i de făcut? Unde trebuie să merg?»

–      Io n-nu știu d-de ce mă-ntrebi... Da. Că şi io azi am fos’ la depoz’t cu tractoru’ lu Grosu, am trec’t pă la Bir ş-am scos o dublă dă por’mb. Că-s băt’n da' nu mă dau p-un’ t’năr, ştii? N-n.. L-lumea e a dracu’, asc’tă-mă p’ min’! Chă-chă-chă! N-n.. s’ b’lnav dă pl’muni, nu ma’ s’t. Am fos'. Şi-am fo’ la sanator...

Tentelică era fericit că-și găsise un ascultător liniștit. Putea el să fie chiar Dracu, dacă-l asculta, era băiat bun. Și-n vreme ce-i turuia, neinteligibil, despre experiența lui din sanatoriul de ofticoși, un zgomot, o rumoare porni să crească în stradă și Trandafir văzu apropiindu-se o masă de oameni înarmați cu uneltele lor de muncă, și cu preotul în frunte. Iar preotul era dotat cu Cartea Sfântă, și porni imediat să îngaime un psalm de afurisenie menit să-l turtească, să-l lățească, să-l înșurubeze în pământ... Ce zgomot se produsese în localitate! Nu exista nici o îndoială că-i „drac” deși avea picioare omenești și era așezat civilizat la o masă, fumând și strâmbându-se când sorbea băutura acră. 

–      Pleacă de-aici! Pleacă din casa noastră! Piei drace!

De-aici vine expresia, „piele de drac”.

–      Gata-gata! Nu era nevoie să vă ambalați cu toții! Că sunteți ospitalieri, he-he! v-am văzut de la-nceput. Liniștiți-vă!

–      Uo-o! Uo-o!

Oamenii  porniră să arunce cu pietre și-l loviră pe sărmanul Tentelică-n cap lăsându-l fără suflare. Un strigăt de izbândă ieși din piepturile războinice...

Trandafir simțea deja efectul alcoolului. Îl cuprinse temerea că-și pierduse aptitudinea. Când văzură că este neliniștit și-apoi că e atins de pietre, oamenii săriră voioși la bătaie. Toate animalele sunt curajoase când se-adună. Cred că celelalte vor fi victime. Trandafir fugi de sub acoperișul „grădinii” și se săltă apoi pe el. Nu uitase nimic. Îl cuprinse dorința de a se juca puțin. Performanta lui îi uimi pe aceia care nu-l  văzuseră mai devreme. Femeile porniră să țipe și să se tânguie, preotul ceru cu mai multă putere ajutorul Domnului său, iar bărbații înlemniră. Starea asta de perplexitate n-a durat prea mult.  S-au gândit să devasteze „grădina”, să-i dărâme parii. Trandafir se îndepărtă și ajunse pe acoperișul cârciumii. Îi sparseră geamurile și-i puseră foc. Declanșase delirul. Oamenii prinseseră torțele în mână. Se ridică deasupra localității și-i văzu alergând în toate părțile, aprinzând șirele de paie, apoi încăierându-se...

Îl cuprinse regretul pe Trandafir și se răzvrăti împotriva demonului său... 

«Stai la sânul meu, în mine, ești obișnuința mea, tu îmi faci agenda, îmi tocmești călăii și-i înveți care sunt punctele mele slabe. Datorită ție mă cunosc mai bine decât mă cunosc eu... adversarii mei... De ce trebuie să ascult de cineva ca tine, de ce-ar trebui să te urmez?... Nu pot fi rațional, de ce mă comport astfel...? Să stau în  umbra ta, să depind de tine, sunt pierdut, iar dacă mă gândesc la tine, sunt distrus... De ce să te-ascult, cum s-ascult de unul ca tine...? De ce? Dar de ce-e-e, de ce, de ce...? Când tu mă anulezi, când mă dai de pământ, mă strivești ca pe-un nimic. Încontinuu mă umilești, e singura ta satisfacție...»

Se-ndepărtase... A tot fugit să-și uite vina, mai sus, mai departe... Pe cer, roiul de stele-i revela Drumul Robilor...  

 

*

 

Aerul... Îl simți trecând prin nări, umflând pieptul și-l sufli afară... Ce se petrece înăuntru, în ce se implică, beah! poți ignora...

 „Zboară spre graniță“ era îndemnul, dar ce era acea graniță? Pământul alerga înapoi, relieful se stricase precum vremea, iar frigu-l rebegise... Păsările nu cunosc cerul fiindcă trăiesc în el. Privirea lor este în jos, către pământ, spre hrană și vrășmași. Cum pot fi simțurile acvilei imperiale ce stăpânește înălțimile? Privirea ei ucigașă de-o excepțională profunzime, orgoliul ei de stăpân al hăurilor montane, singurătatea ei rece, curajul, cruzimea... 

Pe stânca muntelui, puțin mai jos de locul unde lovesc toate trăsnetele e grota minusculă a nebunului care l-a atins pe Domnul-Tată. Arareori coboară să-și aducă provizii, nu-i așa nebun să ignore funcționarea aparatului, și-atunci îl văd oamenii. Aceștia-i zic Mutu fiindcă nu vorbește, scoate numai sunete guturale. Din ziua când ajunsese la schit, Iftimie cel mut devenise curier. Făcea serviciul de aprovizionare dar și slujbe, pe mutește, slujbe gestice, care-i aduseseră faimă. Pentru unii e un sfânt, pentru cei mai mulți însă, nu-i decât un dement care s-a rătăcit într-o iluzie... El trăiește sub semnul aerului, aproape de cer. Dimineața, înainte să se lumineze, își face respirația rituală,  așezat pe piatra cea mai de sus a muntelui. „Sfinte Isuse Cristoase, miluiește-mă pe mine, păcătosul!” De fapt nu fusese chiar călugăr, Iftimie, intrase ca neofit dar părăsise mânăstirea, renunțase la renunțare, pentru că viața monahală, nu-i așa? este o renunțare la cele lumești. Neofitul Iftimie avusese o experiență nefericită cu starețul mânăstirii, adept al religiei din Sodoma și fugise de-acolo unde-a văzut cu ochii, de rușine, ori indignare, ajungând într-un schit montan, izolat, în care trăiau patru bătrâni călugări, foarte bătrâni, pe care i-a slujit până ce-au murit. Acești bătrâni, foarte, foarte bătrâni călugări, practicau o mistică veche, îi spuneau ei creștină pentru că invoca Trinitatea formată din Tatăl, Fiul și Sfântul Duh... Și, ca orice mistică, de când e lumea există misterele, experimentau o practică de unire a Vieții din om cu Domnul-Tată, prin intermedierea Domnului-Fiu. Și cum vorba magică asociată de credință în Isus a fost „iubire”, depășind gândirea, trecând dincolo de minte, Spiritul omului, ar trebui să coboare cumva în inimă, acolo unde locuiește iubirea, și să-l înduplece pe Isus, utilizând o cheie, rugăciunea, să intermedieze această apropiere, a Vieții nemuritoare de sursa ei, Domnul-Tată.

 

*

 

Trandafir ajunse pe munte chiar în noaptea aceea. Nu era ținta lui, nu știa nimic despre Iftimie și nu-l  căuta pe pustnic. L-a atras strălucirea înălțimii. A ajuns astfel chiar la intrarea în grotă, o gaură spartă-n stâncă, lărgită, blocată c-o ușă confecționată din butuci de lemn prinși între ei cu sfoară grosolană. Cum intră vizionă interiorul la lumina focului ce ardea într-o scobitură din ceea ce putea să fie pardoseala, pentru că partea de jos era netezită bine. Îi păru că vede într-o firidă săpată-n stâncă fresca unei forme feminine care tine ceva în brațe. În apropiere un loc de odihnă, patul... cu două blănuri de oaie, alături o masă din lemn, deasupra, rafturi și cărți, lucruri de piele și hârtie, fâșii de hârtie, unelte pentru scris așezate într-o cană de lut ars, jos, sticle mai mari sau mai mici, unele cu lichid colorat, acolo, în apropierea ușii, doi butuci de lemn care serveau drept scaune, dincolo niște pături de lână sau altceva..., deasupra țoale... Mirosul era într-atât de puternic încât ar fi întors nasul oricărei ființe, nu doar al unui individ civilizat... Însă nu era Trandafir omul care să se teamă de vreo putoare. După ce a cercetat întreaga vizuină și a constatat că locatarul era lipsă, a descoperit un opaiț pe care l-a aprins de la focul ce ardea continuu, fără un combustibil evident, lucru foarte dubios, desigur, și a intrat nepermis în intimitatea unei persoane pe care n-o cunoștea... Ceva îi atrase atenția, o anumită modificare a picturii... Parcă se înverzea, devenea fosforescentă, se lumina dinăuntru... Ei! Era din cauza iluminării de la ambele surse de lumină, focul din pardoseală și opaițul. Vedea mai clar imaginea unei tinere mame, dar și că pictura fusese bine afumată în jumătatea de jos, astfel că din prunc – trebuie să fi fost un prunc! – apărea doar scufia... Trandafir mută puțin lampa. Expresia de tristețe și pocăință se modifică într-una de mândrie și seninătate... Era poza naturală a unei tinere mame...  

Își permise să umble prin lucruri. Răsfoi o carte deschisă pe masă. Era scrisă cu caractere grecești, habar n-avea. Apoi alta... numeroase foi, strânse cu ață... era lizibilă... deși scrisă de mână... „Jurnal!?...” Da. Nu avea o numerotație obișnuită a zilelor și a anilor. Erau date religioase, spre exemplu:  a Cinşpea zi de la Rusaliile Sfântului Duh ori, Sfânta zi a Ridicării Crucii, ori... Duminica Înfricoșatei Judecăți (Lăsatul secului de carne), Anul IX-lea, și mai jos: Dar io am renunțat la carne... Erau însemnări întinse pe mai mulți ani. Poate zece... Iată una dintre ele: Azi l-am întâlnit pe sfântul Anastasie. Era mai slab decât data trecută și l-am întrebat: Pre Cucernice, fie-mi iertată întrebarea, cum de-ți schimbi fizionomia Tu, un Sfânt din Lumea Sfinților? Iar el mi-o zis: Eu nu-mi schimb fizionomia Fiule, tu îți schimbi credința... Când am revenit și mi-am amintit vorbele aistea, m-am speriat cum nu se poate spune. Temerea mea o fost confirmată. Am simțit cum Diavolul care mă-ndepărtează de Dreapta Credință are să intre  în adăpostul meu dacă n-a pătruns deja, m-am simțit amenințat și neajutorat. Persoana Sf Duh  mi-a sugerat  o triadă de simțire de viață, să pot sesiza deviația, dincolo de rațiune cum ar veni  în ilațiune și recunosc sfatul lui Isus de a părăsi acest loc până nu fi-va prea târziu...

 „Oare schimnicul ăsta nu s-o fi  grăbit să plece când m-a simțit, părăsindu-și lucrurile, crezând că-s necuratul?” Dar pe unde să iasă, că nu-l văzuse. „Să mai aștept. Sunt foarte curios să-l întâlnesc pe acest om... Dacă este un om. Dacă nu-i un spirit al muntelui.” 

În munți trăiesc spirite puternice.  Puterile? Halt! Teren periculos!    

Puse mâna pe... carte și continuă să citească:

Fiule-ai alunecat nepregătit în Duhul Icoanei. Sari îndărăt! Fii cumpătat! Fiul Risipitor și Desfrânat se întoarce Acasă. Corpul tău care se intitulează pe sine Chip de Dzeu și voiește un Rai propriu să se încoroneze propriul Dzeu trebuie să revină la Viață. Asceza, fiul meu, denumită și Iubirea de Frumusețe este în particular o mistică a cunoașterii interioare a lui Dzeu.

 „Care vorbești? Ești careva... ?”, se-ntoarse. Nu. Pe foile caietului odihnea expus paradoxul Trinității divine constituit din trei persoane distincte care de fapt sunt una singură. Această situație, a Dumnezeului unic format din trei Persoane, se aplică, prin Modele, tuturor ființelor, modele triadice care, la rându-le, se transpun în modele triadice. „Acesta e  limbajul Persoanei Absolute Tatăl”... – urmau 19 grupuri a câte trei cuvinte de ex: Vedere-Împărtășanie-Frumos, sau, Esență-Entitate-Conștiință, etc.           

 „Ia, ce i s-a șoptit lui Iftimie! Cum o fi aflat? Zeul său folosește un vocabular personal, vorbește codat...”

Citi cu glas tare câteva dintre frazele imposibile...: Deci Unu este totalitate de Multiplu, care Multiplu e transpunere de Deplinuri de unu, prin urmare Eu înseamnă Toți dar care sunt focalizați în propria Conștiință ca Eu. Viața se aseamănă lui Dzeu (ca model) însă Corpul nu. Corpul e chipul de Creație și amândouă sunt perfecte în ele însele. Datorită Căderii a apărut o dublură a Vieții, un așa-zis suflet,  sufletul decăzut care-l contestă pe Dzeu. Numele său este Anti-Iubire de Dumnezeu.

Icoana din perete făcu o mișcare, o privi iute... „Mi s-a părut...!  De ce am venit aici?”

Sfinții Apostoli Petru și Pavel. Mare Zi! Dar ce loc au ei în existenta mea umană? Sf. Petru. Chelarul Raiului care rânduiește la  neprihăniți. Vai mie! Vai mie! Vai mie! Vai mie!...

Oho, s-a văitat o pagină și jumătate!

Chipul Perfect e dat uitării și noi, oamenii adică, ne  luăm ca bază Chipul imperfect, polarizat bine-rău. Ce groaznic amestec de chipuri, Chip Real și Chip Stafie! Iar Chipul Stafie se crede... Ce se mai crede el? „Chip de Creație” se crede.

–      Chiar se mișcă, zise convins Trandafir și ajunse într-o clipă lângă Icoană. Chipul Madonei se îmbufnase... 

 „Chipul...?” Vântul de-afară înteți curentul de aer care pătrundea înăuntru și stinse opaițul, iar Maica Domnului se ridică puțin, se lasă iară greoi, icnind datorită efortului, pe scaunul scârțiitor și-l privi drept în ochi. «Ai-i-i!»  Caietul se răsfoi...

Se spune că Isus a fost ispitit în „pustie”. „Pustie” poate fi orice loc izolat. Stai singur cu demonii tăi. Iar aceștia îți deturnează gândurile. Vrei să te dedici Dzeului și monștrii te trag în cotloane întunecoase, unde se pitesc refulările. Cum de mai stau aceste gânduri pe care le-am renegat? Cum de mai stați în mine? Și le văz cum se reformulează! Minune! Și vin când n-aș vrea... când  nu se cade,... cele mai scârboase, infame, urâte... Mă cuprind, ca fantasmele, în falduri de negură... de... Fantasme, ori sunt aievea, persoane vii care mă ating și mă prind în brațe, mă lovesc și mă zgârie...

Am văzut sfinții mergând pe aer, i-am văzut umblând pe apă, am văzut diavolul, aici, lângă mine... aici în mine... Ca o femeie...

Azi m-am trezit că sunt îndrăgostit de diavol! Doamne Isuse Cristoase miluiește-mă pe mine! Azi m-am trezit ISUSE ! că sunt îndrăgostit de Diavol!!

Mari probleme îl bântuiau pe Iftimie. Dar nici lui Trandafir nu-i era tocmai bine. Vântul plezni ușa, aprinse candela și-i păru că Madona se-ncruntă, îl scutură puțin pe micuț și s-a ițit din perete un cap de... „Ne-e, sunt obosit! Să plec...”, își zise. „Mă ia și pe mine dacă mai rămân.”

Chiar Diavolul păstrează Fondul-Esența nu-l poate distruge dar și-a adăugat mental un Chip Diavolesc cu care se asociază până la identificare. Oare nu suntem toți diavoli?

Azi, în ziua a treia de la Înălțarea Sfintei Cruci.

Am păcătuit iară, neîngăduit și m-am uitat într-o oglindă de vale. Vai mie! Și ce-am văzut? Era tocmai Satirul pe care-l visez noapte și zi. Chipul Diavolesc s-a așezat pe Chipul meu. Nu mă lăsa Isuse, Nu mă lăsa Mamă a lui Isus, Nu mă lăsa Dzeu al meu... Am citit Sfânta Carte și-acolo zicea: Dzeu ar ierta Diavolul dacă acesta s-ar pocăi, pentru că Diavolul suferă cel mai mult.

«Astfel o fi înțelepciunea, înțelegerea nemuririi?»

Diavolul intervine în propria Realitate încercând să  elimine orice amintește de Chipul Dzeiesc. El este un Înger Căzut și va acționa pentru a inversa Chipul său Îngeresc într-un Antichip Îngeresc altfel zis în Chip de Demon.

Îngerii Căzuți au făcut prima idolatrizare și astfel au făcut prima degradare a Realității.

„Diavolul... A făcut obsesie Iftimie...? Este și el o Creație a lui Dzeu sau nu? O ființă redutabilă aruncată-n Infern, astupată de straturile pământului, ținută captivă că s-a răzvrătit împotriva Domnului din gelozie pe Creație... Ciudat, din poveștile oficiale s-ar zice că Dzeu nu anticipează caracterul creațiilor sale, iar acestea obișnuiesc să-l cam dezamăgească.”

Îi păru că aude stânca mugind. Stânca... Stânca aceasta văzută din depărtare avea forma unei ființe... Madona porni să plângă. Picături de apă se prelingeau pe figura ei, și se scurgeau peste pruncul Isus.

Cristos Dzeu se implică în Creația căzută. El însuși se face Creație pentru a se încredința că aceasta se poate întoarce la Chipul ei Perfect. El, Cristos poate s-o facă singur, în timp ce noi care suntem căzuți, tot ce vrem să facem este incomplet și parțial. Pentru a reuși trebuie să-l faci părtaș pe Cristos la opera ta.

Acesta-i un îndemn religios general, să încredințezi zeului uzufructul strădaniei tale pentru a fi absolvit de păcate și alte chestii. Liber-arbitru? Iluzie, păcatele mele!

Sfinte-al meu, ce ai cu mine? Pentru ce mă chinui? Ajută-mă căci te-am cinstit. Ajută-mă și fă-mă să-nţeleg! Că nu pot în mintea mea nătângă să văd ce vrea Domnul de la mine! Că am văzut cum să ridică Maica Domnului ca o Ispită și mă-mbie la orgie în numele păgânului Eros. Vai mie! Vai mie! Căci nu-s Doamne decât un om slab și n-am cum să mă apăr_________

Aici penița de oțel sfâșiase hârtia dintr-un capăt într-altul. „Nu prea e făcut pentru pustnicie omul ăsta”, își mai zise Trandafir. „Dar cu ce să-ți ocupi mintea, singur, aici?”

Vântul mătură iară praful și lucrurile din interior și caietul se răsfoi ajungând la sfârșit. Îl redeschise la mijloc:

Aceasta este credința în miracolul Icoanei... și în existența Duhului. Corpul este prelungirea Vieții în Lumea simțurilor, este un viu energetic.

Continuă să răsfoiască paginile caietului... Găsi metoda însă nu prea înțelese cum se aplică.

Prefacerea minții și inimii în icoană prin intermediul lui Cristos

Mintea intră în inimă, este chemată de inimă. Apoi rostind rugăciunea „Doamne Isuse Cristoase” înfigi Mintea în inimă pentru ca Domnul Isus să  trezească Viața ascunsă și amorțită. 

După ce se trezește Viața poate recunoaște corpul „Isuse, împacă viața cu corpul!”

Icoana lui Isus, împacă viața cu corpul

Rugăciunea ASTA ajută Viața CA să iasă. iubirea care mijește va trezi Conștiința de sine. Ce-am făcut Doamne? Atunci se deșteaptă Duhul vieții care trezește Spiritul vieții Și-atunci în unire cu Isus îl simte pe Dzeu... Și Viața va rosti rugăciunea Sfinte Isuse Cristoase miluiește-mă pe mine păcătosul

Asta este trăireA mistică       

Și MOARTEA

În dreptul acestor ciudate formule mistice era scris de jos în sus:

 Coboară în Inimă Pumnalul și cheamă pe Satan să ia Viața. Soare Sursă Soarbe Spirit...

Iar mai jos, pe aceeași pagină cu litere majuscule:

AM IZBÎNDIT ÎN FINE SĂ ZBOR! DOAMNE PEDEPSEŞTE-MĂ CĂCI PREAMERIT!

Mutul Iftimie: Doamne! Mă aud vorbind! Pot vorbi! Îmi aud vocea! Articulez vorbe ca orice fiu al lui Dzeu! O-o! Oare am murit?

«Ce caut eu aici?» se întrebă Trandafir! «Cum de-am ajuns și ce anume m-a condus încoace? Sunt oare liber să plec?»

În Realitate nu există Libertate. Doar în Rațiune. Libertatea e Neantul iar Neantul e o abstracție a Căderii și a Sinuciderii. Nici Suferința nu-i reală.  Suferința e o deviație a Libertății, o anvelopă de Iad Veșnic așezată pe Creație. Și totul e numai în Rațiune? 

«Cum este traiul marcat de toate regulile astea? Ce întorsătură...! Îmi pare un asasin omul ăsta! Dar nu înțeleg pe cine a ucis!» Și deodată simți cum se scutură stânca aceea și-l aruncă din interiorul ei ca pe-un scuipat.

«Câtă nebunie a strâns și acest singuratic? Creația... adică Omul, eu, într-un final, perfect cum sunt – Din Dzeu Cel Perfect nu poate ieși ceva imperfect –  habar n-am de ce exist! Nu-i important?... Ce este important?... »

Focul din stâncă se prinsese de el ca un halo...

 

*

 

Și a fost aruncat în gol. Simțea acel Ceva dinăuntru care-l deosebea de lumea materială, Ceva care-l scotea din mulțime și-i dădea starea de siguranță că el este nu doar „nemuritor”, mai mult, că acest cuvânt nu are semnificație decât pentru lumea asta, Ceva care-l vindeca de teamă.

«Acest Ceva sunt eu, Spiritul. Mă simt oare ca spirit? Eu vorbesc, mă mișc..., iar vorbirea e constituită din transpuneri ale mele, adică din Eu. Conștiința e vorbire, Eu-Duh-Spirit, vorbirea din mine... Este Mintea chiar Corpul? Este o formă înlăuntrul și înafara Corpului? Mintea se mișcă în gânduri sau idei. Uneori îmi văd gândurile și simt Mintea ca o vibrație dincolo de mine. Ce sunt eu, vibrație? Sau vorbire? Mintea scoate înafară vorbirea Vieții și o face Corp. Gândurile ies în vibrații, ca niște murmure din mine, Eu-Duh-Spirit... Inima preia vibrațiile și transmite gândurile prin sânge în întreg Corpul... »

Vedea Luna, razele reflectate ale Soarelui luminau Pământul doar până-n buza hăurilor sale dar îi era de ajuns fiindcă-i părea așa de clar... Era un clar de Lună...  Inspirația este divină. Îți arată într-un mod intraductibil... Adevărul...

Părea un albatros, o pasăre neobosită ce străbate distanțele. Dedesubt... marea, marea sau poate Oceanul. O întindere nesfârșită de ape. «Către ce mă-ndrept? Unde este acea „graniță”?»  Și se ținea deasupra apelor ce scânteiau argintate de lumina selenară, vedea sfera cum se rotea, și se rotea, și se rotește de vreo patru miliarde de ani pentru cine-i pasă... Calmul dinaintea furtunii. O stare de grație și frumusețe, de pace și de nemurire. Puțini sunt cei ce presimt haosul când armonia este regina lumii. Aceasta e fericirea omului, ca viața împlinită ce-i defilează prin minte, ca o lucrare minunată la care-a trudit neîncetat, pe care-a sperat-o și care i-a adus aprecierea... 

Trandafir îl văzu pe Neptun ridicându-se din adâncuri, plin de furie, îl văzu apropiindu-se, un zid de apă înalt de vreo douăzeci de kilometri, urcat până-n stratosferă și-apoi se simți agățat în tridentul fiorosului stăpân al apelor, bulversat dinăuntru spre înafară și aruncat din nor în nor, din nor în Ocean, din Ocean în Cer, din Cer în Pământ, din Pământ... Străbătea distanțele cu viteza luminii, însoțit de-o coadă de foc și urla de frică, iar urletul său răsuna mai înfiorător ca răgetul leului. Ființele Pământului se strângeau unele într-altele înspăimântate. Oare ce poate fi mai redutabil decât această dezlănțuire de energii naturale, asocierea turmentată între apă și aer? Poate tresăririle tectonice... «Geea este vie. Ea e Zeița, Stăpâna. Suntem ai Geei, suntem Geea...»