Subpamântul

S-a ridicat puțin să vadă și-i păru că ușa e puțin crăpată, sări pragul înalt și se zgâi puțin dincolo, era ceva lumină iar lumina venea de sus, eh, scăpase de-o pacoste, ce-ar mai fi putut să se întâmple... Intră și apoi zări scara. Nu putea decât să fie drumul spre Libertate. Urcă și iar urcă, lumina se amplifica la fiecare pas, alături însă canalul colector se spărsese, ori lichidele se vărsau de la înălțime în conductă, deci alături curgea o mizerie puturoasă, în fine ajunse la buza gropii, o escaladă cu genunchiul, se ridică deasupra și porni repede încolo, nu era decât un sens, un culoar foarte strâmt care se cam umpluse de murdărie, probabil adusă de apă... se îngustase și se târî spre lumina puternică, se afla practic afară, chiar acolo înainte să iasă din canal... Atunci zări cerul și o parte din zid... Urcă voinicește pe o scară de fier dar... zidul părea să se clatine și chiar se prăbuși peste gura de canal...! 

Trandafir își dădu drumul, să cadă el decât să-i cadă betonul în cap, iar zidul izbi masiv gura de canal și pământul cedă, se prăbuși înăuntru, tuburile canalului s-au spart, au fost împinse în jos... S-a produs o surpare, toată murdăria s-a dus în jos cu el și a căzut cumva pe moale... După miros... după miros era într-o spărtură de canal plină de mizerie umană. Încercă să vadă ceva mai departe, unde-i fundătura, dacă poate degaja. O bară de fier ieșea din beton. Imposibil de scos, de nefolosit. A găsit niște treptele de fier și a coborât, era puțin luminat, văzu canalul orizontal plin de mâl și materiale textile, organice, viermi și scârnă. Intră cu picioarele înăuntru și se cufundă până la brâu. Dacă voia să plece de-acolo, și asta intenționa, ar fi trebuit să se lase mai jos pentru că nenorocirea de tub se îngusta. Se lovi cu genunchiul de margine, apoi urcă prin tubul îngust și înaintă în patru labe prin mocirlă. Dar n-ajunse departe. Tubul era plin de pietre, ba și de table, chiar sticle... ah, mâna lui dreaptă aproape se deșurubase! Se dădu îndărăt și reveni în locul pe care-l părăsise. Încercă să găsească altă cale de acces. 

Lovi cu piciorul în pereți. Când partea de deasupra începu să scârțiie se temu să nu-i cadă-n cap și se îndesă într-o parte a gropii. Și deodată căzu. Greutatea aceea căzu, locul pe care ședea el cedă și se prăbuși în gol și beznă laolaltă cu zidul exterior care-l blocase. Auzi clipoceala și intră în apă.  Se zbătu să se îndepărteze pentru a nu-i veni în cap o dală de beton și atinse cu picioarele fundul bălții. 

Aproape se sufocase... Ce noroc să  pice-n apă – dacă noroc se cheamă să supraviețuiești în asemenea condiții! Îi păru că lumina lunii se reflectă în apă, deși... era ziuă... Ieșise din baltă și din locul unde era n-avea cum să vadă cerul. Ascultă. Apa clipocea, curgea de undeva, din când în când ceva cădea cu zgomot, apoi o liniște relativă,... Omul, are cinci simțuri, ba chiar șase, dacă mintea poate fi numită simț, cum este ea desconsiderată de alții, și-atunci când unul dintre primele cinci te lasă dintr-odată,... aoleu! te lasă și mintea. Și strigi: „Ajutor!... Ajutor!... Nimic. Clipoceală... Ajuto-or!”... Nu departe, solul pe care se afla porni să miște... Dar nu era apa... Era ceva viu, ceva care scotea chiar sunete distincte, sunete acute... Zeci... Sute... O invazie... de... șo-... de șo-... de  șo-bolani...!  „Ha-a-a-a-...! A-a-a-a!...” 

Strigătul gutural străbătu în mod spectaculos interiorul subteran. Înlemnise simțind că animalele  se aflau deja pe el, că i se prinseseră în haine, le simțea prin păr... „A-a-a!” Nu scârba urla din el ci frica. Șobolanii se îndepărtară chițăind, porniră să urce pe pereții grotei, să sară în toate părțile... Ajunsese în lumea șobolanilor! «Într-acolo...», văzu chiar o scobitură... și plecă, se târî, se-mpiedică, se lovi, se îndepărtă de mulțimea șobolanilor care aveau treaba lor în zona aceea și nu păreau interesați de hoitul ambulant care-i părăsea. Gândi că ajunsese în catacombele orașului dar, căutând în memorie vreun indiciu privind existența unor catacombe, nu găsi nimic...    

Tunelul, săpat cândva, nu era zidit, nici susținut de piloni și pe alocuri se surpase. Îi păru că vede o femeie în depărtare, o femeie care-l privea și dansa cu mișcări foarte lente, auzi sunete rezonând ușor într-un instrument oriental, era ca și cum liniștea are o armonie sacră pe care unii  privilegiați o aud. Femeia părea o statuie care se mișcă, o zeiță cu expresia neschimbată de mâhnire sau poate dezgust... mișcarea și timpul... Timpul... Ce este Timpul? Voi știți fraților ce este Timpul? O dimensiune a Materiei... Iar Materia-asta, o grămadă de ceva care ne înglobează... 

–      Ia spune țopîrlane, răzbi către el vocea rugoasă de scorpie, cine crezi că sunt eu?

–      Timpul...? Nu... Materia?... Durerea, suferința?... Memoria?...

Dar, ce putea fi? O femeie cu figura familiară într-o poziție mai degrabă erotică... Ha! Avea un echilibru desăvârșit iar spectacolul pe care-l producea era de o frumusețe pe care abia de o înțelegea – oare frumusețea se simte? – și clinchetul cristalin îl convinse că încontinuu mișcarea femeii fusese acompaniată de acea melodie care l-a emoționat întotdeauna... Memoria... Dincolo de noțiunea în sine, reprezintă ceea ce n-are moarte, dinafara mișcării, din trecutul îngropat – în lumea neuronilor sau a spiritului?... Femeia își îndreptase indexurile mâinilor către sol și tavan... „Înțelegi, cretine, ce-ți sugerez? Ei?”

–      Asta-i o stupidă ghicitoare a unor tipi  care se visau dezlegătorii tainelor universale. Aici trebuie să spui așa (iar Trandafir-și îngroșă vocea): „Ce-he-ea ce e sus, în ceruri... este și jos, la pământ, cum ar veni, ma-ha-crocosmosul este identic mi-hi-crocosmosului... Dar nu-i adevărat, vă spun! Lumea este multiplă, știți, are legi diferite pentru fiecare stare sau parte...”

–      Este adevărul. Adevărul! Ah, cât regret că trebuie să-ți permit intrarea în lumea tainică. Dar nu mă pot opune Ordinului... 

Trandafir se poziționă în fine, era în public, parte dintr-un spectacol interactiv, un Oedip special invitat de Sfinx la o parolă, Trisfinxul arăta mai uman cu unul dintre capete, doar publicul era cumva diferit... spectatorii, cum ar veni...  

–      Este spion! zise vecina lui din dreapta.

–      Un spion! strigă altă femeie.

–      Cum au pătruns spionii aici?

–      A lăsat cineva ușa de la intrare deschisă...

Ceva, o izbitură puternică a cutremurat caverna.

–      Au revenit dragonii! spusese o voce...

–      Dragonii? a întrebat Trandafir. Care...?

–      Se vede că nu ești de-aici! Cavaleria aeriană bombardează orașul. Un război nesfârșit, inuman, deși este dus de oameni împotriva lor înșiși. Războiul total!

Tenebrele Istoriei... 

–      În ce Timp te poți tu întoarce? Este, oricum, destul de ciudat ce ni se întâmplă, nu?

–      Pentru mine totul are un sens.

–      Îm? Are sens? Păpușa dracului, dau cu tine de pământ și te calc în picioare până mori, dacă-mi vorbești astfel...!

«Stan Păpușă?»

Subsolul se cutremură de explozia altei bombe, iar catacomba unde se afla își vărsă bucăți de beton și praf peste mulțimea de spectatori. 

A fost împins sub grindă.

–      Cine ești dumneata?

–      Sunt martorul, ce zici, martorul! Da-da, desigur. Am fost în zeci de războaie, de revoluții, de conflicte armate, he-he, ce zici, sute, mii de lupte... în bătălii colosale. Sunt martorul tuturor bătăliilor! Și-și... un modest scriitor de de-asta... beletristică, sunt memoria eroului... dacă-mi permiți, zise moșul scofâlcit, dacă-mi... permiți să mă citez... din-din memorie...

„În dimineața ultimei bătălii, Moartea luase forma unui falnic general de armată care fusese investit cu puterea supremă pentru a conduce campania. Era un om de-o inteligență remarcabilă, de-o pedanterie aparte, cu mari favoriți și mustață largă, blond și puțin peltic, dar puțin, cât să fie foarte simpatic. Avea lornion și nu uita să-l fixeze-n ochi cum era solicitat de vreo damă. Un tipicar în viața sa obișnuită, cu tabieturi la care nu renunța nici când situația părea de necontrolat. El întocmise ofensiva noastră. Aveam să  izbim cumplit întregul front dușman cu obuze de mare calibru ce urmau să măture obstacolele, tranșeele, întăriturile și oamenii ascunși acolo. Mii și mii de tone de oțel trebuiau să sfârtece întreg pământul, să incendieze, să aducă infernul, micuții drăcușori să șuiere prin fum și aer, să se înfigă adânc în carne, să zdrobească organele vitale!

Iar Moartea ordonă: „La ataaac!” și pământul se mișcă din nou. Un zgomot nesuferit se ridică din mocirlă, un șarpe uriaș, cenușiu, care într-un limbaj amestecat invocă: „La moarte!” 

Ah! Sacrificiu masculin pentru a câștiga o femeie! O fiară cu șapte coarne, fiara apocaliptică doboară rândurile, bărbații tineri, floarea și speranța neamurilor, se destramă într-un hohot de oroare, iar spiritele lor înfricoșate o văd deasupra movilelor  și o contemplă, îi admiră întreaga splendoare: „Groaza...”! Chipul său cadaveric, uscat, aproape scheletic, trăgând peste câmpie hlamida-i de cranii și oase abia descărnate într-o duhoare a tuturor simțurilor. Să vezi Groaza ca pe o muză a supraviețuirii, nimic nu este atât de magnific! Câmpul de luptă, după bătălie este o adevărată Operă macabră – o mare de stârvuri. Au fost cândva oameni! Oameni și cai, pe alocuri.

Generalul n-a câștigat Marea Bătălie. Armata lui a fost decimată. El însă, generalul, a fost avansat. A fost numit mareșal. Asemenea ofensivă nu fusese până atunci gândită. Era o bijuterie strategică...

Ehei! Marile cortegii funerare și marșurile funebre! Ce spectacole marțiale, cutremurătoare, ce cheltuială să epatezi prostimea... Accese, puseuri de grandomanie care adunau la o petrecere mondenă lumea bună și toți căscații lumii. A dispărut un ales al Fortunei dar cei care-l moștenesc păstrează încă dotarea...”

Trandafir, sau... ? Trandafir își gândise bine cei câțiva pași printre oameni, totuși îi păru că se află pe o punte mișcătoare... Un țipăt izbucni foarte aproape...

–      Cine țipă?

–      Ești pe „Puntea Spaimei”.

–      Eu?

Și-atunci podul prinse să se clatine.

–      Țipă! Țipă!

–      Dați-mi pace! Nu am făcut nimic, sunt nevinovat..., urlă și se lăți pe... „puntea” aceea.

Puntea se desprinse, oamenii erau trași de hăul aflat dedesubt, Trandafir se agăță de... funie... ce funie? Funia spânzuratului!... Urlă: „Stan Păpușă-ă-ă...!”, iar strigătul său deveni o tornadă, izbi pereții și văzu oameni, ființe, ceva..., alergând, desfășurându-se, ocupând spațiile... și-apoi a fost înghițit de întuneric și de adânc.

După ce a încetat să strige a reușit să simtă iar că există, s-a redresat miraculos, s-a minunat că nu i se întâmplase nimic după asemenea cădere însă, după ce-și reveni nu mai găsi urme dintr-o lume pe care să o fi cunoscut vreodată. Nu fusese o simplă cădere, ci s-a strecurat prin cotloanele pământului, în grabă, „doar moartea, dacă vreau”, însă nu era autorizat să se distrugă... Jos, apoi urcă, și iar jos, și sus,... Cât…?

Galeria s-a îngustat în timp ce urca. I se păru că vede gărgăunii de pământ, gândaci mari pe pereți. Cum să treacă?... Sâsâi, șopti, rosti ceva, îi lipsea aptitudinea vorbirii articulate, totuși rosti cuvintele magice... «Si-si-sinep-trimia-diradora... Sineptrimiadiradora...». Repetă, își modelă șuieratul: «Șminsetliferti... Șminsetliferti, sineptrimiadiradora... ».

Se strânse în el, se crispă și se încordă și cu strigăt de luptă trecu repede printre gărgăuni. Nu-i simțea, erau poate alături, galeria se îngusta, mai apoi se strecură înaintea sa un șarpe... Deja se învățase cu întunericul. Vedea atât cât avea nevoie, la o distanță acceptabilă, însă ceea ce vedea, ciudat, în loc să-l înspăimânte îi provoca foame. Șerpi, numeroși șerpi se încolăceau, urcau pe pereți și cădeau, sâsâiau, căscau gurile să-și arate dinții și scoteau limba. Trăia în altă... realitate. Simțurile sale se schimbaseră. Vedea prin întuneric, aveau un miros foarte puternic dar mai ales pofte pe care nu și le putea stăpâni. Prinse un șarpe de coadă și îl sorbi aproape, fără să-l mestece... Nefiresc! Reuși chiar să-și vadă corpul. Avea o piele solzoasă... Fu traversat de-o nepăsare cu privire la tot și mișcările-i deveniră sacadate, iar ochii foarte mobili, îi permiteau să vadă fără a-și mai întoarce capul. Se strecură printre reptilele adunate snop în drumul său ori în nișe săpate prin pereții coridorului. Era puternic și stabil, respira pe gură și-l încerca nevoia să-și umezească buzele cu limba... Parcă ar fi fost o șopârlă... O șopârlă mare, iute și rece, propulsată de instincte. Tunelul devenise foarte strâmt și umed, mai mult, devenise viu, se mișca împrejur, era ca o masă de ființe care traversau pasta cleioasă prin  care-și făcea, din ce în ce mai dificil, drum. Aluneca înapoi, era tras de gravitație, deoarece urca, urca neîncetat, își înfipse ghearele în clisa lunecoasă și nu reuși să le mai desprindă. Rămase astfel uimit și privi cum peste labele sale se prelingeau viermi negri, consumatori de sânge... Rămase în loc strigând continuu și parcă spunea ceva…:  «Parandocrambiraiam - vuscșidirnobringera»  niște vocabule, s-ar putea zice, oribile, deodată simți că alunecă dar ghearele-i rămân pe loc. Niște scrâșneli îi ieșeau din gură, mârâieli, un lătrat. Totuși, ceva se petrecea...  Pur și simplu năpârlea, își pierdea pielea, fața, și ochii... nu mai vedea. Însă auzea tot și poseda un miros amețitor.   

Simțea o diversitate uluitoare de mirosuri, de la distanțe apreciabile. Și mai poseda o abilitate excepțională, scotea sunete ascuțite și simțea distanța până la orice obiect care i se afla în drum. Reluă urcușul. Era mai ușor astfel că trecu de strâmtoarea aceea lunecoasă și ajunse într-un loc mai larg în care curgeau trei izvoare. Unul dintre ele avea un miros ușor sulfuros, altul puțea a excremente, celălalt însă era curat și trecu prin el să se curețe cumva, n-avea timp de stat… Părea să se fi umplut de păr, ba nici măcar nu se mai putea ridica pe picioare, se simțea foarte bine în patru labe. Viziona foarte iute spațiul în care se afla, utilizând noua abilitate pe care-o deprinsese, aceea cu chiuiturile și înțelese că se afla într-o sală de unde ar fi trebuit să coboare. Apa curgea în cascadă și auzea bine locul unde ajungea și de unde continua să se strecoare prin găurile pământului. Identifică cele trei căi pe care ar fi putut să le urmeze și se văzu nevoit să aleagă una dintre ele care,  cel puțin la început, era mai accesibilă. Sări din  piatră în piatră pentru a ajunge la intrarea altei galerii. Țipă spre celelalte ieșiri, una era zăbrelită, cealaltă era pe un perete, mai sus, iar drumul până acolo îi păru destul de dificil. Încercă să înțeleagă dacă aceasta era calea. Urcase pe un mic obstacol când simți că se lasă-n jos, iar de sus ceva se prăbușea peste el. Sări de-acolo și se refugie în afară tocmai la timp, înainte să fie strivit de un pietroi uriaș care blocă intrarea. Dar nu prea avea de ce să staționeze în cloaca împuțită din care tocmai plecase. Încercă să vadă cum poate trece de ieșirea care avea un grătar metalic, prins cu niște lanțuri. Deși grătarul fusese ros, pe alocuri, de apă, n-avea cum  trece. Încercă să desfacă lanțurile dar nu putea trece. Se-ntoarse către cea de-a treia ieșire. Că n-o putea confunda cu gaura de unde venise era sigur pentru că-și simțea mirosul. Urcă anevoie către acel orificiu. De două ori căzu în apă dar reluă urcușul mult mai vioi și mai hotărât, scuturându-se din tot corpul și dând din coadă... Ajunse înaintea văgăunii. Țipă de câteva ori pentru a simți distanța până la un eventual obstacol. Nimic nu-i păru dubios, de aceea se și grăbi să intre și să alerge către capătul celălalt al galeriei. Nu departe însă, o duhoare de hoit îl atenționă că locul nu era nicidecum sigur precum îl bănuia. Se opri să cerceteze cu grijă incinta. Ce-ar fi putut întâlni acolo? Galeria era oricum, destul de încăpătoare pentru ca hoitul de animal mare, să stea ridicat pe perete. Îl atinse și, neașteptat, animalul aflat în putrefacție se prăbuși. Cum sări îndărăt, ceva se ridică împreună cu el, îl strânse și se simți atârnând și pendulând într-o plasă construită din fâșii subțiri de piele. Auzi zgomote nu foarte departe, parcă numeroși indivizi fuseseră deranjați și veneau într-acolo pentru a captura vânatul. Roase sforile și sări din plasa ruptă, apoi alergă înapoi dar nu se-ndepărtă prea mult din curiozitate, spre a înțelege ce se-ntâmplă. O gloată de animale mari, zgomotoase, năvăliră spre locul pe care-l părăsise. Neașteptată descoperire, o comunitate omenească în caverne sub oraș. Nu mai știa nimic despre foștii lui semeni. Oamenii strigară, se învârtiră pe-acolo, trecură chiar prin apropierea sa, în fine, se retraseră și-apoi doar de departe mai răzbătură zgomote care să le trădeze prezența. Acum auzea și femei și, probabil, copii. Trecu de leșul animalului și coborî printre pietre. Însă nu ajunsese prea departe când se simți înșfăcat de ceafă și ridicat deasupra pietrelor, în mâna unui individ. Se produsese mare zgomot, toți indivizii aceia vorbind de-a valma după ce unul dintre ei strigase gutural o expresie care suna astfel: „cahțelu pahmântului”.       

Uriașul care-l prinsese l-a azvârlit cu putere spre un bolovan. «Hâc!» Nu așteptă nici măcar o clipă. Se strecură iute printre picioarele care tropoteau, scheunând, a fost iute, a trecut imediat dincolo, în interiorul unei săli mari, uriașă sală! deși nu avea nici o chemare spre contemplație, urcat pe un obstacol, îi păru o văgăună fără margini. E drept că nu vedea însă știa foarte bine să se poziționeze în spațiu, creierul său crea o imagine care-l ajuta să simtă obstacolele, să le cunoască forma...

Auzea cum îl huiduie dușmanii săi declarați, simțea cum lovesc blestemele aproape de el și căuta să se îndepărteze ocolind pietroaiele care se găseau acolo în număr foarte mare, parcă-ar fi fost adunate de vreun cataclism  tectonic, ceva... „Uite cahțeluuu'!”, strigă o femeie tânără pentru ca mai apoi să verse către el o oală de mizerie umană, pe care-o ducea pe umăr însoțită de îngrozitoarele descântece menite să-l îndepărteze, volatilizeze, aneantizeze...  Se agita cocoțat pe piatra lui, amenințând femeile care se strânseseră să-l izgonească și prinseseră să-l țintească dar pietrele nu ajungeau așa departe încât să-l atingă. Porni să latre „văzându-le” înverșunarea, iar lătratul îi era pițigăiat și agasant. Femeile îl recunoscuseră ca pe un duh rău și părea sarcina lor să-l alunge, bărbații nu se amestecau, ei păreau meseriași, loveau niște fiare, poate prelucrau metalele, întețeau focul, vocile lor răsunau ca un vaiet, un plânset, o jale. A fost înhățat, întins pe băț și pus pe rug... Atunci au fost rostite cuvintele năstrușnice:  «ardșbanandriebandur coriapandiella»… și a sărit în picioare. I-a căzut voalul de pe ochi iar caverna a prins contur în mintea lui.  

I-a văzut la lumina focului. Demoni ai nopții, veninoși, cu fețe de porci, care trăiesc departe de orice credință, guvernați de legi dictate doar de întuneric? „Sunt morți... morți...! Arși de vii, cenușă sunt! Cum pot crede că focul meu va fi stins de mizeriile lor?...”   

–      Ha, ha, ha, ha! Ah-ha-ha-ha-ha! Pehticu’ focului!

–      În lături, demoni ai nopții cu fețe de porci și șerpi veninoși! Cum oare vă imaginați că voi fi dat în mâinile voastre nespălate? Vă hrăniți cu căcați, șobolani și roadeți oase putrede.  Înapoi demone! N-ai cum să distrugi forța vie din pieptul meu. Tu ești mort demult!... Nu mai exiști în mintea nimănui.

Așa strigase, iar din el ieșeau flăcări și arse rochiile femeilor care porniseră să urle tot mai agresiv.

–      Pleacă de-aici, demon cu tigva deschisă, de fapt nu pe mine mă vrei, căci eu nu te pot ajuta, înapoi oribil demon fără cap, eu n-am fost implicat în masacrele odioase de-acum câțiva ani...  Pe tine te cunosc, te cunosc...! Cară-te demone, nu mă ataca! Nu te apropia, eu nu te-am invocat, încă mă pot ține la adăpost de ghearele tale... Înapoi, căci îți voi arde ghearele. Te pot învinge numai cu suflul gurii mele... Nu sunt eu victima voastră! Voi care subzistați din violență și vă hrăniți cu mizerii și dejecții, eu sunt pur ca focul! Alții sunt cei ce v-au supărat, nu pe mine trebuie să mă detestați!

Însă era doar teama lui aceea care striga astfel. A sărit din foc, s-a repezit spre demonii-aceia și apoi spre una dintre găurile întunecate ascunsă luminii pâlpâitoare ce dezvăluia uriașa sală de subpământ. „Fugi, fugi, cât mai repede!”, astfel îi striga cineva dinafara  lui, și parcă-i vorbea însăși Caverna, o simțea mișcându-se ca o gură imensă care-l înghițise iar pietroaiele porniră să se urnească, chiar să sară prin spațiul acela ca niște măsele plictisite să mai servească-n gura vreunui bătrân. „Fu-u-u-gi!” Și fugea atât cât putea de iute, se-mpiedica și se ridica, alerga pentru că i se spunea, alerga din spirit de conservare și alerga spre lumina zilei pe care-și dorea s-o revadă. Ajunse într-altă galerie și fugi mai departe iar alături de el alergau demonii, ori poate spiritele morților din cartierul fantomă denumit Rovine, însă aceștia se mișcau mai ușor, parcă pluteau, parcă erau suflați ori absorbiți de o forță pe care el n-o simțea. Și avea senzația că drumul pe care alerga era astupat în spatele său astfel încât să nu mai poată reveni vreodată acolo. Și toată vânzoleala, tot zgomotul, goana nebună se sfârșiră brusc deîndată ce pătrunse într-altă sală, iar coridorul prin care intrase a dispărut... Hei, ce mai cursă! „Piticul focului”, astfel fusese numit, lumina puțin galeria și reuși să observe locul în care se găsea. 

Îi păru că sus, foarte sus, un horn sau un canal vertical, îi arăta cerul înstelat, iar jos, dincolo de pietre, era un loc neted ca un vechi tunel de canalizare, construit din cărămizi roase, acoperite, pe alocuri, de mușchi. Ajunsese parcă în tunelul metroului... într-o stație demult dezafectată. Pășea pe o pardoseală de mozaic, printre coloane prăbușite, chiar statui neterminate, iar sub picioarele sale se rotea... zodiacul. „Sunt într-un spațiu metafizic” își spusese, gândea iară, înțelegea lucrurile ca un om, ca... Trandafir, încet statuile prinseră să miște, lumina se intensifică descoperindu-i un interior mult mai regulat, cu uși culisante, prin care ieșeau toate acele apariții.     Avu senzația că tocmai încheiase un schimb de replici din care se putea înțelege că era luat drept copil iar el se știa un om de-aproape cincizeci... Înaintă către alt coridor mai întunecat. Înăuntru, parcă cineva suda, țâșneau scântei, însă era doar el în cotlonul acela. Simți fiorii unui eveniment  îngrozitor, iminent, ceva porni să urce încet, se derula asemenea unui sul și o umbră imensă s-a ridicat, acolo, înaintea lui: «Diavol! »

Cel puțin astfel resimți creatura care-l privea dintr-o parte, înclinată precum turnul din Pisa. Înfricoșat de ideea că se află în puterea acelei forțe malefice nu reuși decât să-l roage:     «Vreau să rămân uman...» și întinse mâna într-un gest de conjurare...

–      Ha-ha-ha-ha-ha! râse Diavol arătându-i gingiile, ha-ha-ha-ha...! Învață că nu poți fi libe-e-er niciodată...! Eu sunt secretul tă-ă-u...

Toate creaturile astea râd, s-ar zice că știu despre noi... ceva ce ne scapă, au un ascendent, poate le amuză teama noastră de final, sau...?

–      Ha! Ha! Ha! Ha...! era ceva nervos în vocea lui gravă. Mi se spune și Focul ce curăță. Te aștept să vii!

Îndrăzni să-l privească în ochi și-i pătrunse în minte bătrânul de vârstă milenară care-și petrecea singurătatea printre alambicuri și retorte, resturi menajere, cărți, unelte, fiare, lemne, cutii, stive de cărți, rafturi, scaune, un câine (altul, precum și trei pisici, erau tolăniți într-un  pat), și un corb negru, vorbitor, așezat pe umăr, cu ochii scânteind din întunericul infernului, iar croncăneala sa avea o stranie legătură cu realitatea: „Ardel-arrr fffocuuu'”!

–      Deabolitio, citea boșorogul încovoiat deasupra Cărții, Despre suprimare, chi-chi-pîrț-pîrț, cu asta se ocupă  mititelul, Anihilatorul, Desființatorul, eu îi zic și Demonel, chi-chi-pîrț, cu anihilarea. Te-a prins că trișezi... te demolează de nu-ți mai revii, chi-chi...! Am vrut să-ți ofer Cartea și ai respins-o... ți-am trimis un ghid, copilul meu, și l-ai rătăcit! Chi-chi-chi! Mna! Bă-bă-bă-trînețea, e-e-e, chi-chi-pîrț de-de f-f-f... Spune tu!

–      Crrr! De forrrrrmol...?

–      Formală... Îmi place să mă prezint ca un moș înțelept...! Pleacă de-aici Ghinion! Mama mea este chiar Înțelepciunea, știi? Mna! E-e-e, minunată mama... Da. Când îi aud vocea... mi se deschide inima!... Cacialma! Eu sunt lipsit de inimă! 

Bătrânul se întoarse ușor, neglijent, cu spatele, doar pasărea care-i stătea pe umăr a rămas cu ochii pe el... și câinii...

 „Ia s-o șterg de-aci, dacă întârzii prea mult risc să mă șubrezesc la minte, dacă nu m-am...! Ce vedenii mă vizitează!” Nu așteptă să fie luat în plisc de cumplita zburătoare ori între colți de javrele blegi pe care le găzduia „moșul” astfel încât o rupse la fugă spre locul din care venise. Era într-o clădire gigantică de piatră, escalada cu eforturi deosebite treptele pentru uriași. Primprejur, torțele aprinse îi sugerau că aceste cotloane erau bântuite în mod curent de persoane care aveau nevoie de lumină și... extenuat de efortul considerabil depus, nu-și putu menține echilibrul astfel că se rostogoli din treaptă-n treaptă până ajunse într-un salon gigantic. În depărtare se înălța o stâncă netedă ca o masă, iar de partea cealaltă a mesei, două huidume cu fațadele năpădite de păr, devorau ciolane proaspete de..., ce putea fi?..., și râgâiau. Privi în toate părțile pentru a găsi un loc unde se poate ascunde însă înainte să vizioneze toate cotloanele încăperii fu zărit de unul dintre meseni care-și manifestă surpriza dar și bucuria că o sursă de distracție apăruse-naintea lor. Și aruncă într-atât de precis un os către oaspetele neașteptat încât îl doborî la pământ. Acesta se sculă năucit, fusese pocnit de-a dreptul peste cap, era pe jos, apoi văzu cum altă ciostvârtă tocmai zbura către el și izbuti s-o evite în ultimul moment. Ce-i doi monștri erau înnebuniți de plăcere, se ridicaseră  în picioare și, după cum gesticulau înțelese că deja puseseră rămășag privind talentul lor de-a-l pocni la mir, astfel încât nu mai zăbovi și o luă  iar la goană prin încăpere dar nicăieri nu se ivi vreo deschidere, o ieșire, exceptând scările acelea imense  pe care nu le-ar fi putut  escalada înainte să fie capturat. Când se deschise ușa de zid aflată în spate fugi cu disperare încolo, iar lovitura pe care-o recepționă îl trimise în lumea...