Scutul singurătății

Trandafir adormi. Dar nu uită toate întâmplările sale, gemu și vorbi în somn, se zbătu și se trezi în toiul nopții pentru a face un inventar al situației în care se afla și al perspectivelor acesteia. Să devină pensionarul sanatoriului era aproape imposibil. Știa de existenta lui de zeci de ani, era subiect de glume pentru orășeni dar și de proteste că infesta orașul. Fusese construit la marginea orașului, era legat de Rovine, prin faima comună și vecinătate. Părea un castel în mijlocul prăpădului. Nu avea turnuri la colțuri, totuși numai șobolanii veritabili reușeau să treacă dincolo de zidurile presărate cu cioburi, și înconjurate cu trei straturi de sârmă ghimpată. Era, oricum, o închisoare... «Am să plec de-aici!», își spunea, «Am să plec, am să plec... Plec, plec, plec...»

–      Pleacă domnule, pleacă și lasă-mă să dorm! Teroroso!  Pavoroso!... Oaaah! Am și eu dreptul la o noapte întreagă de somn...

Trandafir ieși din salon, ajunse pe coridor și apoi, troşăind agale papucii, se trezi în afara clădirii.

Își strânse până la gât nasturii mantalei dar și așa frigul îl cuprinse astfel că simți o fierbere de mațe și-l trecu o dorință nestăvilită să îngrașe pământul la baza movilei care i se desluși privirii undeva spre... nord-est. „Ce lună mare! Nu te poți ascunde într-o astfel de noapte!” Aflase că în nopțile cu lună plină un grup de divinatori se roagă puterilor nevăzute să aducă binele pe Pământ, să oprească ofensiva răului și să apropie, cât se poate, mileniul de pace așteptat cu sufletul la gură de muritori: Eeeee! Aicea aşeazăteeee... și crește-l mareeee... Eee!

Parcă auzea predica Perfectului despre urletul la luna plină, adusă de curentul rece de aer care foșnea crengile înghețate ale pomilor. Sau poate copacii preafericiți cântau: Eee...

Și se așeză, ca omul, exact acolo unde-i era lui bine, dar... îi păru că peisajul se animă:

–      Petre Gibea, tu ești?

Îi răspunse o lătrătură prelungă din care se putea înțelege următoarea frază:

–      Dacă eu sunt Petre Gibea, atunci tu ești Stan Păpușă...

–      Bine mă, se scremu Trandafir, se poate să o ștergi și să mă lași în mijlocul nebunilor?

–      Ha-ha-hao! râse Petre, ești la fel de bou ca Gibea, dacă nu îl și întreci.

Vocea lui suna ca dintr-un butoi într-atât se schimbase. Expresia: „Ești la fel de bou ca Gibea” trecu neobservată în fața acestei constatări.

–      Dar de ce ai vocea asta?

–      Ca să pot vorbi cu tine...

–      He-he!  Tu ești nebun și nu eu.

–      Nu crezi că Petre te-a adus la adăpost, a vrut să te salveze să nu mori înghețat, fraiere?

–      Vorbești la persoana a treia precum marii coioși!... Ai făcut-o din dragoste Petre? Iată că acum dau naștere fructului iubirii noastre secrete...

–      Spurcatule, nesimţitule!

Și, dintr-odată, fără nici un avertisment se regăsi de-a dreptul în apropierea vestitului kinoholograf Galaxia, în centrul pietros al orașului, retras într-un colț, pe trotuar, să-și desăvârșească opera, când îl văzură doi cunoscuți, un tânăr cu concubina și se opriră să-l întrebe dacă nu are bilet la spectacol fiindcă era o coadă nesuferit de lungă, dublă, de o sută de persoane

«Cât de ușor se poate evada din pușcăria aia cu nebuni!...»

–      Salut, nu știi bătrâne cum se poate face rost de un bilet în plus? Nu? Ai mai fost pe la Tromboneanu?

«Tromboneanu»?

–      Am și uitat de ăsta! Mai trăiește? Parcă nu mai trăiește...

–      Ha-ha-ha! râseră în duet. Ce simpatic! Nu ți-am zis că e haios? Dar ce faci acolo, ghemuit?

–      Eh! Ce să fac? O nevoie de-asta... cam fiziologică... Ce să fac!

–      Ha-ha-ha! se distrară copios oamenii. Ce mai glumă scabroasă!

„Vezi, draga mea, ridică din sprânceană tipul! Asta ne caracterizează, nebunia juvenilă, lipsa prejudecăților. Nu-i așa că am prieteni trăsniți?”

 „Ești de toată admirația, păpușa mea masculină!”

–       Bă, ce faceți aci? M-ați lăsat acolo ca p-un prost? Ia te uită! Ăsta nu-i Stănică Apopi? Ce stai bă acolo, pă vine? Te caci?

–      Hari Codamă! Ce tâmpenie de vis mai e și ăsta? Voi nu îmbătrâniți tembelilor?

–      Îmbătrânim și murim în fiecare zi. Uite că ziua e pe sfârșite și mergem la film, să vedem „Agonia Răului” de... de tine, împuţitule!

Chiar atunci, într-un zgomot ca de trăsnet, însoțit de ceva aer stricat, veni pe lume un falnic excrement.

–      Pfu! făcură amicii săi scârbiți și se îndepărtară pe dată.

–      Nesimţitul! zise și femeia când plecau fără măcar să privească înapoi.    

«Aah! Lumea e mai bună când te ușurezi de mizeria ce se-adună în tine!» își zise Trandafir și se ridică. «Mi-au amorțit picioarele!» Era un loc acoperit de hârtii și resturi de tot felul, văzu chiar un șobolan roșu, fără păr, mare cât o pisică și se grăbi să iasă în stradă. În apropierea ghișeului rotund din mijlocul pieței o coadă de oameni se mișca neliniștită, încolo-încoace, după cum se zbăteau cei dinainte care luptau ca într-o grămadă la rugby. Cu cât se apropia de ei cu atât era mai mare agitația și când ajunse, în fine, chiar în față văzu că încercau să se poziționeze înaintea ferestrei minuscule de la ghișeul rotund care semăna cu o ciupercă – evident nu voi spune ce simbolizează ciupercile, umbrelele, cuțitele și alte năzbâtii în toate visele omenești –, până ce umbrela, sau ciuperca, se înclină și se prăbuși peste câțiva nefericiți care căscau gura asemenea lui Trandafir. Și locul se umplu de bilețele albe care băteau spre roz în lumina lămpilor cu halogen ce înroșeau piața pietruită din apropierea kinoholografului Galaxia.    

Spectacolul se ținea la „Grădină”, spațiu mare, cumplit de mare, Trandafir ajunse hoinărind pe coridoare în față, un loc în care se îmbulzeau copiii și acolo văzu casa lui Tromboneanu, deschise poarta și intră în curte. Așteptă liniștit să apară Bobi, să-l latre, să-l miroasă, dar câinele nu se ivi, astfel că presentimentul unei nenorociri îi încolți în minte și intră cu teamă pe ușă, apoi urcă la etaj pe scara de marmură care, în mod obișnuit, era inaccesibilă indivizilor de rangul său.

–      Pilă, chemă, dar se abținu să strige, de jenă, să nu fie auzit de bătrâni. Pilă..., și într-un moment de luciditate se întrebă: Ce caut eu aici? N-am mai fost de zeci de ani...!

Casa era într-o dezordine pe care n-o mai văzuse, parcă se pregătea o curățenie generală, covoarele erau strânse și ridicate pe mese, însă bucăți de lemn din dușumea fuseseră smulse din cuie și aruncate peste covoare apoi văzu în altă cameră un corp învelit în covor și se înfioră. Un strigăt de groază ieși din pieptul spectatorilor și Trandafir alergă să scape din vila veche și cenușie unde locuia prietenul său căruia îi spuneau cu toții Tromboneanu. Îl recunoscuse pe frate-său mai tânăr strâns de covor, îi văzuse ochii cenușii deschiși, câinele însângerat la picioarele sale și nu se îndoia că amicul său era asasinul pentru că exista un conflict vechi între frați, mijlocit de o femeie...

–      ... Și am alergat terifiat în dimineața aceea de duminică, iar casa devenise, nu știu cum, plină de holuri și camere din care nu mai știam să ies. Da, a fost ziua când prietenul meu Tromboneanu s-a gândit să-și pună capăt zilelor luându-și fratele pe lumea cealaltă. Se spânzurase-n pod, imbecilul! Iar gașca noastră de lunatici s-a destrămat. Eram o adunătură de rockeri pletoși, nesimțiți, anarhiști,... rebeli, într-o singură vorbă. Ascultam împreună marele hard rock, cunoșteam și ne credeam reîncarnații formațiilor defuncte, plimbam sistemele audio puternice după noi, iar locul unde nu eram deranjați de oameni era casa lui Tromboneanu. Ne puteam destrăbăla în voie, înghițeam alcool și ne manifestam ca dracii a căror domnie pe Pământ urma să înceapă alături de domnia noastră. Și, poc! s-au schimbat condițiile, s-au adaptat oamenii. Am continuat rebeliunea împotriva mea și a celorlalți, dar în altă zonă și cu alte arme. Într-un târziu am realizat primul reportaj televizat:  „Norul radioactiv. Incredibilul reportaj tv: Despre infestarea atmosferei citadine, despre ceața radioactivă... Contaminarea apei, contaminarea alimentelor, anunțurile: Nu ieșiți din case,  Filtrați aerul, Limitați exodul... Cum să supraviețuim, Cum izolăm clădirea, Cum să împrăștiem ceața, Cum să... Orașul muribund... Moartea radioactivă...!” A fost un șoc formidabil: „Ce nor radioactiv? Cum să nu fie anunțată din timp apropierea lui? Ce guvern e ăsta?” Un bum! Era o situație previzibilă, se mai întâmplase, alte orașe aveau experiență... Da. Se supăraseră autoritățile că am lansat acel avertisment, eu n-am înțeles de ce... Între timp mă însurasem... aveam familie... eram... un tip echilibrat... Eram?... Azi cred că omul acela n-a fost... eu... Care e povestea ta?

 

*

 

Povestea mea? Știu doar că am ceva amintiri în memorie de atunci când am ajuns în ograda domnului Ionescu, dar încă nu cunoșteam „lumea mare”. Eram prea mic, nici nu vedeam bine. Curtea era înconjurată de un gard etanș din plăci de beton. Nu puteai zări nimic în afara ei. Astfel că această curte a devenit lumea mea. Cunoșteam fără greș toate ființele din curte. Am învățat că tot ce pătrundea în curte fără aprobarea stăpânului trebuie hărțuit, ba chiar mușcat. Mai întâi lătram, mai apoi mă zbăteam să-l înhaț. Astfel plăceam stăpânului care mă lăuda.

În timpul zilei eram prins cu zgardă și lanț de pomul gros din fundul curții, în apropierea căruia aveam un adăpost de forma casei stăpânului. Lanțul îmi permitea să ajung în apropierea gardului prin care auzeam zgomotele ciudate dinafară și simțeam mirosurile amețitoare. Am început să sap pământul de sub zid, pentru a simți cumva lumea dinafară.

Auzisem câinii lătrând, știam că alții, asemenea mie, umblau liber prin zonă, îi auzeam când într-o parte, când în cealaltă a curții. După mai multe zile de scurmat am văzut lumina pe sub gard. Mă apropiasem de „lumea mare”. Hm-hm-hm-hm! Scosesem nasul afară. Simțeam lumea cu nasul! Poți simți distanța la care se află un trecător, poți comunica îndeaproape cu indivizii propriei specii... „nu mai sunt singur, sunt și eu alături de voi...!”

Gor cel Mare a venit primul și a trântit un jet de urină direct în groapa mea. Uh, ce bădăran! A trecut greu mirosul. Apoi s-au apropiat și alți câini.

Noaptea, aveam libertatea să mă mișc liber prin curte. Asta până când stăpânul m-a descoperit sus pe magazie lătrând la lună... El nu înțelege ritualul... Luna este zeul câinilor... Îi spunem Hauo. Zeul care-i sfătuiește și-i ajută pe toți câinii de pe Pământ. În cunoașterea aceasta am fost inițiat, de fapt inițiată, eu sunt femelă, o existență nefericită... așa, va să zică, de... de Hom. Hom era un tip mărunt și negru, cu urechi lăsate, o corcitură nostimă dar foarte serioasă, chiar tristă.

Am fost legat de pom pe vecie pentru a înțelege care-i spațiul destinat mie, în viața aceasta, de stăpânul Ionescu. N-am înțeles pentru ce mă pedepsește, încercasem să-i fac pe plac stăpânului, îmi pronunțam destul de corect numele pe care mi-l pusese: „Lea-na, Lea-na”... dar el nu-mi cunoștea eforturile și nu putea accepta că un câine vorbește în limbajul omenesc. Dar vorbesc... desigur nu prea corect... am limba cam lungă și botul... Totuși, din punctul meu de vedere puteam comunica. Uneori oamenii sunt cam reduși mintal datorită infatuării. Nu doar oamenii suferă de boala aceasta ci și câinii de casă. Am cunoscut câțiva dintre ei. Nu uitau să-mi picteze cu urină partea de zid, sub care-mi făcusem gaura de observație, ori de câte ori erau scoși pe stradă de stăpânii lor. Un fel de-a zice: Nimicule! Ratatule!

Nu-i corect. Dar oameni, sau câini, sau alte animale, suntem marcați de caracter. Într-o zi, stăpânul a venit cu alt câine, un pui, pe care l-a numit Rex. Cățelușul acela drăguț și foarte jucăuș stătea mai mult în casă, alături de stăpân și familia lui, dar mai ales alături de puiul, copilul stăpânului Ionescu. Mă agasa puiul de om, mă trăgea de urechi, mă ridica de picioarele din spate și mă îmbrâncea. Într-o zi am mârâit la el și s-a speriat. De-atunci s-a apropiat cu teamă de mine.

Apoi m-am maturizat și am înțeles ce înseamnă atracția sexuală. Masculii din zonă veniseră în apropiere și se așezaseră tăcuți în afara zidului, iar eu aveam un comportament instinctiv destul de excentric... După o vreme a urmat altă perioadă... Stăpânul zicea: Trebuie să o castrez, dar își pierde răutatea, se prostește... Despre mine vorbea. Și iată că într-o zi a văzut groapa pe care o săpasem sub zid... A fost o zi neagră. M-a bătut bestial cu o curea. Am suferit groaznic aproape cinci zile poate șase. A fost doar începutul... Așa fuseseră rânduite lucrurile, ca viața mea în familia Ionescu să se modifice radical.

Într-o noapte de toamnă am văzut un bărbat gras, cu mustață, intrând neanunțat în curte, strigând din poartă, apoi pătrunzând pe alee. După miros părea cunoscut deși emana câteva alte duhori neobișnuite... Nu prea încurc mirosurile dar acesta-mi păruse că miroase asemenea stăpânului. A venit spre mine, parcă să mă mângâie pe cap și am dat din coadă... Deodată îmi păru că intenționează să mă lovească... L-am prins cu colții de labă. Și-apoi l-am strâns... Nu sunt amator de carne umană, n-aș spune că nu suport ori îmi face rău dar pot trăi fără să consum asemenea delicatesă... L-am strâns pentru a înțelege că n-are ce căuta în curte, că e străin și m-a înșelat dându-se drept stăpânul... Un răcnet a scos masculul uman. Un asemenea urlet că m-a făcut să-i dau drumul din strânsoare. Apoi a pus mâna pe un par și m-a trosnit pe spate... Atunci am înțeles dubla confuzie. Stăpânul își schimbase nu doar înfățișarea, dar își modificase și mirosul. Vai mie! Am fost maltratat neîncetat de-atunci! N-am mai primit de mâncare două-trei zile. Doar apă. Apoi mi-a dat un fel de terci... „Mănâncă!” urla. „Numai carne de om îți place!” I-am vorbit: „Stăpâne eu... Leana... eu...”

Dar nu-mi reușea, era dificil, îmi curgeau balele... Nici nu mă asculta. Am lătrat... Și m-a lovit din nou. Am încercat să mă eliberez de zgardă și de lanț. A venit noaptea și mi-am trecut labele pe sub zgardă, să-i rup cuiul de prindere... Toată ziua și noaptea următoare am tras de zgardă până s-a rupt. Am ieșit de-acolo, am sărit pe butuc și-apoi pe magazie. Priveam strada de sus și totul îmi părea feeric. Asociam vorba asta cu strălucirea, cu lucruri uimitoare, de poveste. Marile spații pe care se plimbau potăile cu cozile ridicate,  lumea de noapte, lătrând pe străzi și alei. L-am recunoscut pe Hom. L-am strigat:

–      Hom, Hom! Ce faci potaie?

–      Vino jos!

–      Cum să vin? Eu am stăpân. Stăpânul mă hrănește.

–      Nu fii prost! Lasă-l! Afară e mai bine, m-a ademenit.

Mi-am zis că stăpânul n-are să-mi ierte nesupunerea. Scăpasem de lanț, trebuia să scap definitiv. Și am coborât cu teamă să nu-mi frâng picioarele. Invidiez talentul pisicii în asemenea escapade.

Deodată am ajuns în stradă, în lumea liberă! Câtă sete de libertate aveam! Am alergat dintr-o parte într-alta a străzii... dar am fost atacat de alte potăi...  Agresivitatea lor m-a descumpănit. Hom mă avertizase să păstrez niște limite în deplasare. Cum așa? Doar văzusem de sus! Lumea era nesfârșită. De ce să n-am dreptul să văd, să aud, să miros, să cunosc lumea?

–      Clanurile nu-ți permit să intri în zona din care-și procură hrana. Și așa sunt mulți. Aici, cu noi, poți fi în siguranță.

Am cunoscut membrii clanului. Bătrânul și tânărul Gor, Mîr, Vil, Org, cinci masculi și o femelă cu doi pui. Masculii nu prea stăteau în prejmă, ei se aventurează, „în căutare de femele” mi-a zis glumeț Hom. Unii se duceau destul de departe. Masculii sunt curajoși.

–      Ce poți mânca pe aici?

–      Trebuie să cauți, găsești singur.

Toți caută hrană. Eu am rămas flămând. Potăile mănâncă orice, până și căcat. Eu...? M-am săturat iute de aventură. Am așteptat în afara porții să apară stăpânul. Aș fi acceptat fără a crâcni bătaia, numai să mă reprimească. Bătaie am luat, cu reteveiul și piciorul, dar nu am putut intra în curte. Omul m-a alungat și nu am mai putut vreodată ajunge înăuntru. Nu pot înțelege sentimentele omului. Am greșit. Pentru ce se înrăise atât de mult arătându-și ura și mânia la vederea mea? Visez și acum viața aceea când aveam hrana asigurată, trăiam liniștit gândind cum să mulțumesc o singură persoană, când lumea era mică dar plină de armonie... Îl ascultasem pe Hom cel negru! Pe atunci nu eram violat de toate potăile masculi nenorociți care împânzeau maidanele...

Clanul lui Gor m-a alungat după ce s-a împreunat cu mine. Potăile m-au mușcat, mi-au făcut răni adânci... Am fugit mereu pentru a găsi un loc al meu. Necontenit... Până am ajuns la o așezare de oameni tare guralivi, al căror limbaj îmi era necunoscut. Doar din când în când parcă vorbeau asemenea celorlalți... Avusesem până atunci două rânduri de pui și nici măcar unul n-a rămas cu mine. Aș fi putut avea clanul meu dar am fost mereu alungat, de potăi sau de oameni. Oamenii aceia mi-au aruncat un os de cal. Aveau cai, niște animale mari și proaste cu picioare lungi și măciulie-n capăt. M-au luat cu ei, aveau de umblat pe un drum și m-au prins în spatele unui vehicul tras de cai. De-acolo am învățat să blestem. Am trăit destul de bine cu ei până într-un final tragic, noaptea, pe ploaie. Vehiculul a fost izbit de o dihanie uriașă care făcea un zgomot înspăimântător. Mașinile sunt cele mai mari și mai nesuferite animale. Însă, chiar și ele îi recunosc pe oameni de stăpâni!

Am fost aruncat în marginea drumului și am supraviețuit printr-o minune. Sau poate am murit și eu... Calul era cu picioarele chircite în sus, stăpânii erau fărâmați pe jos, vehiculul lor fusese prins sub mașina uriașă care continua să sufle și să privească spre mine cu ochii ei galbeni. Parcă pe mine m-ar fi vânat, dar nu reușea să se ridice iar, să mă împrăștie pe drum. S-au strâns oamenii și am plecat de-acolo. Am ajuns în apropierea unei așezări de unde am fost alungat de potăi și am tot alergat, m-am hrănit din gunoaie, și am fugit peste câmpuri, apoi peste străzi... Până ce am ajuns aici, în acest mare oraș. N-aș putea să mă întorc în orașul de unde venisem. Într-un oraș sunt strânși oamenii care locuiesc în tot felul de turnuri de pământ. Turnurile acestea se năruie când tremură Pământul. Am cunoscut oameni care stau în văgăuni și n-au avut de suferit în urma tremuratului. Am tot rătăcit până când am ajuns în curtea unui om turc Orgun Ozal, care m-a luat să latru la oameni, după ce căzuse zidul pe câinii pe care-i ținuse el legați în timpul tremuratului de acum mai multe zile și nopți. Tocmai la timp fiindcă nu mai aveam putere. Acolo l-am întâlnit pe omul ăsta, pe Pete. Nu l-am plăcut de cum l-am văzut și l-am mușcat de l-a luat dracu’! De-atunci, cum mă vedea, Pete mă afurisea. Asta până am priceput că e singurul om care înțelege că îi vorbesc. Pricepea ce-i strigam! N-am reușit să stau liniștit de vorbă cu el, Pete mă crede întruparea unui drac. Mai mult ne hârjonim, ne înțepăm verbal, eu îl mai înțep și de glezne, dar nu prea tare... Nu vrea să accepte evidenta! Sunt un câine! Mulți câini pricep limbajul omenesc dar nu reușesc să pronunțe cuvintele. Eu am reușit...

 

Trandafir privi spre stânga și văzu luna plină ridicându-se mai sus pe cer. O vedea în întregime, atât de mare, parcă se apropia agale de Pământ.

«Ce zice tâmpitul ăsta de Petre se crede cățea? Leano, i-ai cotropit mintea răvășită?»

Ceva foșni pe-aproape, o umbră se îndepărtă de el și-apoi se săltă pe colina de pământ din fundul curții, iar umbra se profilă în lună ca un strigoi cu corp de animal și porni să urle:

–      Hauo! Hauoooo! Hauoooo!

«Trebuie să merg la culcare, își zise Trandafir. L-luna plină e malefică. Din ea se împrăștie pe Pământ vârcolacii și strigoii...»

–      Gibea! Băi Petre Gibea, mai ești pe-aici? Unde te-ai dus? Ăsta a plecat... Hă! Doar nu m-am confesat strigoiului!

    Un tip ciudat, îmbrăcat totalmente deplasat pe frigul acela, se apropiase.

–      Ce faci bă? Îți faci nevoile?

–      Eu? întrebă Trandafir. Nu..., mai zise și își trase pantalonii.

    «Cred că sunt somnambul...»

–      Tu ce faci p-aici?

–      Eu sunt cavalerul Martin von Löventhal și sunt plecat în căutarea Scutului singurătății. Obiectul acesta-i revelat doar de lumina lunii perfecte. E vorba de o... foarte... exactă măsurare a momentului și razei de lumină ce penetrează un anumit orificiu... greu de găsit.

–      Și la ce-ți folosește, nobile cavale-her, acest scut? întrebă abia reținându-și râsul, în momentul când rostise rangul închipuit al omului îmbrăcat în șpilhozen, asemenea unui copil.

–      Este Scutul Puterii, îi spuse-acela. Nu crezi? Privește acest răvaș. Aici e scris despre Scutul magic.

Trandafir privi răvașul la lumina lunii și văzu niște semne indescifrabile.

–      Ține-o astfel și...

Semănau cu runele gotice semnele acelea.

«Nu înțeleg mai nimic, își zise Trandafir, deși...»

–      Ei, întrebă cavalerul, acum înțelegi?

–      Mai dă puțin foaia! Cred că n-am privit bine.

Trandafir întoarse pergamentul în fel și chip, îi controlă marginile, îi cercetă vechimea, îi simți grosimea, frântura de sigiliu, arsura, chenarul... Îi păru totul foarte limpede... Și, în momentul acela auzi apropiindu-se un tropot ca de... Un cal? Ce să caute un cal prin locurile acelea? Trecu printre ei sau poate chiar prin ei. Călărețul îi fură din mână pergamentul.

–      Malavent, urlă von Löventhal!

Era un vârtej alb, vântul rău desigur îi luase foaia pe care-o văzură urcând spre luna galbenă, iar cavalerul porni săltând în urmărirea ei. Era foarte caraghios, Trandafir ar fi râs din toată inima dacă n-ar fi văzut că omul o lua în serios. Curând foaia „sări” peste zid și trecu dincolo. Omul s-a ghemuit și a pornit să plângă-n hohote.

–      Nu plânge! Nu plânge, fii bărbat, rosti o replică pe care-o ținea pentru persoane cultivate.

–      Cum să nu plâng? Era singurul lucru care-mi lipsea pentru a atinge desăvârșirea în această viață. Cât să mai caut ?

–      Treci dincolo de zid!

–      Nu. Este o limită pe care nu sunt autorizat s-o depășesc.

–      Am să mă duc eu pentru tine.

–      Vei face acest lucru?

–      Nu mi-e greu.

–      Ești îngerul meu protector!

–      Hm! Nu prea cred.

Trandafir s-a desprins din îmbrățișarea lui arătându-și fățiș dezgustul și a plecat spre poarta mare de metal, cu scopul de a ieși din curte. Poarta semi eliptică era frumos croită din bare răsucite și avea câte un blazon metalic sudat identic în fața fiecăreia dintre cele două jumătăți care se deschideau scârțiind. Desenul aleilor îi devenise cunoscut. Reținuse întocmai harta imprimată în pergament...

Mergea pe drumul care avea să-l ducă exact în locul pe care intenționa să-l descopere.

–     Uite, de-aici, de la bifurcație, trebuie să merg spre stânga! Spre dreapta drumul duce în Pădurea babelor. S-ar fi pierdut acolo. Ar fi fost ispitit, fiert... Babele sunt canibale... Stânga prin urmare, apoi în jos, exact la stâlp – stâlpul Mirenei (o simplă credincioasă). Însă nu anonimă fiindcă-și gravase numele: MIRENA. Căuta alt indiciu. Alt stâlp și alt indiciu.

–      Gibea, te rog să ieși imediat de-acolo! Mă exasperează modul tău pueril de a te furișa!

Își simțise prietenul după miros. Dar acesta nu se arătă.

–      Oricum, știu că ești pe-aici.

–      Ce cauți de nebun?

–      Scutul miraculos care l-a apărat pe Siegfried în contra Brunhildei...

–      Ai?

–     Nu știu. E ceva legat de teutoni sau de strămoșii lor. Am văzut pe un pergament din piele însemnat cu caractere gotice. Am memorat harta. Și totul pleacă de-aici, de la stâlpul Mirenei. Apoi, mergând spre stânga ar trebui să întâlnesc un stâlp cu numeroase inscripții, un stâlp totemic.

Îl găsi ușor, avea lampă-n vârf și se distingea că de jos până sus fusese tapetat cu semne: LOaNa      NAe, Geana proasta care linge... , Boul de VASi...

–      ... Vasi ... ori Pasi? Că mai degrabă pare „P”... „Boul de PASi! Boul APis? Are un sens? Are. Hei, ce zici?

–      Nu zic nimic. 

–      Ha, l-am prins! Este boul sacru de pe afiș. De fapt e „afiș”, nu „apis”. Vezi? Că nu e nici „V” nici „P”, ci „f” și pe deasupra e anagramat. Mai știi boul de pe afiș cu târgul de vite? Într-o localitate suburbană... Panta... Panta... rea? Trebuie să fie o pantă. Ce lucrătură!

–      Unde?

–      Raționament. Trebuie să urcăm panta. Acolo. Vezi? Să urcăm degrabă scările acelea.

–      Vrei să intri-n casă?

–      E un templu... Are coloane, portal,... E templu. 

Câinele negru i se strecură printre picioare, îi puse piedică și se-mpletici gata să intre-n contact direct cu asfaltul: ... zeii mă-tii de strigoi!

Se auzi strigat din capul scărilor: Hai odată!

–      Ai și ajuns? întrebă și îngustă ochii pentru a distinge umbra amicului său. 

Cu toții suntem miopi noaptea!

Trecu dincolo de scări și se găsi în fața ușii mari. Trase minerul metalic și auzi un clopoțel interior.

–      Ei! făcu surprins.

Apoi pentru a se autoliniști zise:

–      Nu te teme! Dacă harta e corectă, aici ar trebui să fie templul părăsit al unei zeități gotice.

–      Gotice?

–      Aș îndrăzni chiar să deschid poarta...

Învârti butucul și ușa s-a deschis mare. S-a desfășurat spectaculos în prag, cu pelerina lui largă și fesul caraghios peste chelie. Un vrăjitor părea. Și dinapoia sa o umbră alunecoasă se insinuă în interiorul casei. Nimic nu-i apăru suspect în marea sală care se dezvăluia misterios în lumina palidă a lunii.

–      Uimitor!

Frumusețea sălii, forma ei, scările care duceau spre etaj, căminul în care încă ardea focul, nișele, coloanele... Nu-și amintea să mai fi văzut asemenea loc. Doar zeii pot locui aceste spații.

–      Am auzit o teorie interesantă privitoare la energiile subtile care ne animă corpul... Tehnica acumulării energiilor...

–      Nu acu’! auzi șuieratul unui obiect metalic...

„Nu acu-şşş”, apoi un strigăt întrerupt, subțire, precum schelălăitul vârcolacului... Un lucru metalic se lovi zgomotos de mozaicul pardoselii. Ceva se mișcase dinspre peretele stâng. Văzu o nișă încadrată de coloane, cu arcadă, apoi, dintr-odată, locul se lumină parcă de la sine, ori lumina lunii revenise brusc prin geamurile mari de sus, și-i apăru înainte imaginea unui bărbos măreț, cu o aură prinprejurul capului, care-i scotea în evidență ochii încercănați și privirea hipnotizantă... Era asemenea unui milites medieval, cu armură, cu o mantie purpurie prinsă-n spate și lancea înfiptă în „Fiara” contorsionată astfel încât să rânjească-n sus, către... Trandafir. Un animal negru, fiara aceea, asemănător unui câine.

«Sfântul Gheorghe!» se extazie, lipsit de orice dubiu, Trandafir. 

–      Ce cauți aici? vorbi sfântul cu voce cavernoasă.

–      Caut scutul singurătății. De fapt, doar un indiciu, recunoscu Trandafir.

–      Ești infractor.

Îi zisese sfântul...

–      Nicidecum. Sunt inocent. Nu vreau să mi-l însușesc. El aparține de drept lui von Löventhal, cel care a primit răvașul. Însă Malavent mi-a smuls pergamentul din mână și am socotit că-i datoria mea să caut omului acest vestigiu. Aici, în biserica sfinției tale este unul dintre indicii. Iartă-mă că-ți tulbur liniștea, preafericitule!

Sfântul Gheorghe, iubiți enoriași, nu este iertător, el este drept. Iertător e numai Cristos. Astfel că ridică lancea cu victima înfiptă-n ea, ca pe un baros, cu ambele mâini, și rămase, o clipă, suspendat în timp cu această poză amenințătoare. Era asemenea războinicului Thör... și doar o clipă, lui Trandafir i se năzări că toți acești sfinți ori zei sunt unici, și sunt numiți diferit de națiile omenești. O clipă...  

–      Ieși!

–      Îți mulțumesc, prefericitule! murmură Trandafir și se grăbi să iasă pe altă ușă-n afara clădirii. 

Imediat simți aerul rece care-l plezni peste fața îmbujorată de emoție. Și înainte, iluminat ca ziua, un obiect foarte mare, probabil o fântână arteziană, care nu funcționa iarna, de forma unui...

Înaintă câțiva pași apoi se-ntoarse către templu. Și-atunci văzu frontonul pe care se afla friza, îi păru că-l distinge pe sfânt, ori zeu, în lupta cu Răul, înlănțuit de Rău, iar Răul era o femeie cu coarne, și între capetele lor care se atingeau, o fantă scobită anume, lăsa lumina Lunii să pătrundă atât cât să lumineze exact marele obiect. Iar lumina era amplificată de un sistem de lentile. Lui Trandafir îi păru evident, nu se gândi că ar putea fi un proiector. Nu trebuia să fie un proiector. Lumina Lunii, astfel amplificată, dezvăluia o lucrare uimitoare, o pavăză uriașă confecționată ca în vechime, cu ținte și benzi metalice care strângeau puternic scândurile din lemn tare ca piatra. Nu întârzie prea mult acolo, coborî cele câteva trepte pentru a ajunge în vecinătatea marii sale descoperiri. Trebuia să fie o schemă de utilizare, nici un obiect făurit de oameni sau zei n-a fost vreodată inutil. «Ia-ia...! Poate numai... He-he, este aici ceva de scormonit! Ce anume a făcut omul fără un scop în sine?» Scutul Puterii! Cu siguranță poate fi apucat într-un fel. Însă era colosal, avea peste douăzeci de metri pătrați. Ce om ar trebui să fie acela...? Cu cât se apropia senzația pe care-o avusese devenea tulbure, se estompa și se pierdu pe                de-a-ntregul când se găsi chiar lângă acel presupus obiect magic. Era o fântână arteziană cam nespălată, iar apa băltită înghețase și scânteia în lumina proiectorului a cărui menire părea să fie iluminarea curții în timpul nopții. Totuși ceva se afla pe mijlocul bazinului, deasupra unui soclu era ceva ca un om.

–      Hei! făcu. Cine ești?

Dar nu... Era ceva inert și lătăreț, ca o butie... Se apropie, alunecă și chiar căzu, însă... „O cutie de contrabas!” Găsise o cutie goală de contrabas. «Scutul s-a prefăcut în cutie de contrabas!»

«Crezi?»

«Altceva, ce ar putea fi?» A privit împrejur. Crezuse că i-a vorbit Petre dar n-avea timbrul acela...

–      Ptiu! Fir-ai să fii! zise vădit surprins și căută prin buzunarul mantalei, pentru că-i vorbea glasul subțiratic al lui Stan Păpușă. N-ai zis o vorbă până acum!

«N-aveai nevoie de mine.»

–      Să-l iau?

«Ia-l! Te-ai putea ascunde în interior și nimeni nu ți-ar simți prezența. E ca un scut.»

Hm! Suna a prostie dar luă cutia care avea toartă. Clipsurile nu se prindeau bine și se desfăcu de două-trei ori până-i puse o cârpă găsită-n drum, să se strângă sub presiune. Apoi plecă spre poarta care se vedea nu prea departe. Însă poarta era bine închisă astfel că după ce o scutură puțin, hotărî să meargă de-a lungul gardului pe care-l escaladă exact acolo unde se îmbina cu alt gard. Astfel a ieșit Trandafir în stradă. Se lăsase ceața și se pornise o burniță. Înainta încet pe strada pustie, târând după el cutia ca pe un sarcofag ce zdrăngănea macabru.