Sanatoriu

Era o iarnă afurisită, nesimțită s-ar putea spune, care înghețase inima orașului și inimile  burghezilor.  Oamenii care treceau pe străzi, îmbrăcați în țoale groase mergeau în grabă pentru ca dinăuntru corpul să le mai dea puțină căldură, fiindcă pământul n-avea îndurare. Strada era alunecoasă, vântul uscat îi trăgea de urechi și-i pișca de obraji și parcă nici o căciulă ori fular nu-i proteja îndeajuns. Privind în jos, de la etaj spre colțul de vizavi al străzii, aveai în vizor un local, un magazin, alt magazin,... o clădire și ceva din cealaltă... un chioșc, oameni, câini,... oameni..., mașini... Oamenii treceau, intrau, ieșeau, ori se opreau puțin să privească în vitrine sau dincolo de vitrine... Oameni de toate felurile, grași, slabi, bogați, lefteri, bărbați, femei, tineri,... Îi vezi venind, îi vezi trecând,... spectre... Povestea lor, soarta... O soartă pe care n-ai vrea s-o împărtășești, indivizi la care n-ai vrea să gândești. Bogați? E...! Nu dintr-aceia cu mașini care zboară și dive-nţolite în vizoane, bogați de quartier avec burți și guși, prosti și câinoși. Dar, cine-i ca ei? Iar săracii... Umbre care umplu de scârboșenii orașul... ORAŞUL. Ce huidumă nespălată! Toți văd cum a urcat mizeria pe el dar nu văd că mizeria orașului le-a pătruns în suflete, iar frigul le-a înghețat... (stă scris mai sus ce le-a înghețat). Vântul se insinua șmecher săltând fulgii rari care nu se hotărau parcă să se maculeze în bălăceala cenușie a urbei. Alături de fulgi zbura și praful scuturat din preșuri, de la balconul unei clădiri. Cum să ucizi o bătrână inocentă cu privirea blajină? Alt amărât abia îmbrăcat c-o haină scurtă, jerpelită, căciula cu urechi lăsate, cu fularul lung, atârnat deasupra, privea în localul pe a cărui ușă era scris: Intrarea permisă doar în ținută decentă. Părea că știe să citească și are discernământ dacă ezita să intre, fie și pentru a se încălzi puțin, că-l strângea zdravăn gerul de-afară după cum se ținea cu mâinile prin buzunarele găurite. Avea ochelari însă nu vedea nici așa pentru că-și micșora ochii spre a pătrunde prin geamuri până la indivizii care fumau, citeau, discutau... și beau. Într-o cămăruță văzu câțiva câini de rasă care se lăfăiau fericiți... Îi trecu ceva prin minte, dar nu era o idee prea agreată fiindcă se răzvrăti:

–      Păi da. Și ce să fac aici? Să o belesc la câini?

Apoi agasă o persoană:

–      Unde e...? Fiți amabil, unde-i Salvarea Aramii...  Salvarea nene...! Nu știi? Mamă ce căcaţi dă oameni, să mor eo! Mamaie...! Opa!

O deranjase pe Leana nebuna.

–      Uo! Luate-ar moartea, garoi împuțit! Uooo! Uooo!

Omul s-a îndepărtat cu o grimasă de scârbă, bombănind: ‘r-ar a dreacu’! Nu scap dă ea nici p-aici! Piaza rea-piaza rea! Ptiu-ptiu-ptiu!

–      Ete cum merge, de parc-ar trage o băşină! De cine te fofilezi panaramă?

–      Hă-hă..!

Omul ridică din umeri arătând înapoi cu degetul: Nu știu... Nu știu... De unde mă cunoaște...? Nu mă cunoaște...

Și, se transformase nebuna, un câine l-a lătrat apoi l-a înhățat cu colții de gleznă. 

–      Te-am prins! Hoții, hoții! Mi-a furat chiloții! Uite, na!

Grămada oamenilor care așteptau pâine la brutărie își schimbă atenția către omul jegos, cu ochelari, care se rotea hilar cu jigodia agățată-n dinți de picior și constată, de-a valma, că viața localnicilor e nefericită datorită cerșetorilor și vagabonzilor.

–      Pleacă, du-te dreacu’ fă! Lasă-mă-n durerea mea, târfă! Hă-hă! Ce-he te-ai prins dă picioru’ meu? Îți trag acu’ un șut în cur! Hă-hă!

Cotarla se lăsă-ntr-o parte să-și scarpine puricii, privind apoi veselă spre adunătura umană căreia-i făcuse ochi dulci până adineauri. Aștepta laude însă primi câteva pietre și        se-ndepărtă speriată.

Omul simți brusc invitația să țină un discurs.

–      N-am avut io mare noroc în viață, că dac-aveam..., zise amenințător către lumea strânsă acolo, dac-aveam... Io puteam ca să ajung cineva, că am fost martor... Io, Petre Gibea! Am fost... Da’  n-am prea avut noroc...

Gibea privi către cer. Pe cer umbla un nor alb ca un cal. Alerga peste toți norii. El era mai iute. Un cal...: Hă! Ia... Ia, hai d-aci! să mergem. Unde să mergem?

Și privi calul. Calul încolo merge. Și se-ntoarse pentru a urma semnul. Iar cățeaua se luă după el.

Omul trecu strada bombănind: De ce mi-o fi dat-o   Ălmare-n grijă, că d-abia am grijă de mine! și se-ndepărtă lăsând o urmă de odoare ce înspăimânta simțurile muritorilor.

Se apropie de patiserie. Îi privi pe vânzători în ochi. Erau trei. Dinăuntru ieșeau căldura cuptorului și mirosuri înnebunitoare pentru orice înfometat...

«Ce dreacu’ o fi aia Salvarea Aramii? Ce mi-a zis bou’ ăla? Că doară nu să salvează armata, Salvarea Armatii, hă-hă!»

–      Pleacă d-aci, foame! Haide că fuge clienții dă tine și ne fute patronu’!

–      Dă-mi și mie o plăcintă d-aia sleită! N-o mai cumpără nimeni.

–      Ai bani?

–      Voi nu dați dă pomană?

–      Mamă! Dac-ar fi să dăm la toți pomanagii am da faliment! Hai, plimbă ursu’ până nu ne zburlim la tine!

–      Ce să...?

Se îndepărtă agale... dumnezei... mame...

–      Ce faci mă? Ne-njuri?

–      Io, mă tată? Mie mi să-ncleştează dinții dă frig. Poate burta îmi ghiorţăie dă foame... Auzi? Da’ nu știi unde vine Salvarea Aramii?

Oamenii porniră să râdă. Boschetarul e idiot, vas’zică agreabil...!

–      Armata Salvării, hi-hi-hi! îl corectă o femeie. Ce, te-a trimes de la primărie aci să te salveze?

–      Nu m-a trimis de la primărie. Am auzit și eu că se dă mâncare și un colț să poți sta noaptea.

–      Dacă n-ai bilet dă la primărie nu iei nimica. Uite, e-acolo, în clădirea dă colo!

–      Peste drum?

Nu era nici un semn care să arate existența vreunei fundații caritabile. Omul traversă după ce trecu tramvaiul, așteptă să treacă și mașinile din același sens apoi ajunse dincolo. Intră în clădire și văzu într-adevăr o placardă cu inscripția mică, roșie, ARMATA SALVĂRII, Depozit de haine. Asta era pe hol, la intrare. La parter, pe ușa unui apartament mai exista o inscripție mică: «Acțiunea creștina as comisia de o-mor... de a-mor ... ăsta e „c”... de coman... coman-dă?» Împinse. Ușa nu se deschidea... „ Bă bivole, trage de ușă, n-o împinge!”

–      Hă-hă! De unde să știu tată că să trage? Toate ușile    să-mpinge.

Un salon cam cât o sufragerie mai răsărită, câteva mese, zdrențuroși, mai ales boşorogi. Se uită împrejur, văzu două femei care se ocupau de necăjiți și se duse la ele.

–      De unde să ia tacâmuri?

–      D-acolo. Ai biletu’? Dă biletu’ să te semnăm.

–      Ce bilet?

–      De la primărie, omule! Că ești în evidență la primărie.

–      N-am niciun bilet.

–      Păi mergi să te ia în evidență!

–      La primărie?!

–      La primărie.

–      Să bat juma’ dă oraș pă frigu’ ăsta! D-abia am putut să viu pân-aici.

–      E dispoziție. Nu se poate altfel.

–      Hai nene, lasă-ne că suntem destul de plictisite! Nu ne mai toca la cap!

–      Dați-mi și mie o supă să mă-ncălzesc! Nu sărăcesc pă nimeni. Doar un polonic dă supă, vă rog.

–      Dă-i fă o farfurie dă supă că nu le numără nimeni.

–      Dacă vine căpitanu’, să face control?

–      E, să face! Nu să face.

–      Aoleo da’ ce pute ăsta! Ieși!

–      Soro Mariio, fii fă omenoasă, lasă-l că-i dau să-ncalţe rupturile-alea, d-a rămas... știi...!

Omul se așeză la o masă după ce-și potrivise noile ghete, cu farfuria aburindă înainte și un codru de pâine alături. Se repezi să muște și să înghită dar se fripse și se stăpâni. După câteva înghițituri își încetini mișcările. N-avea interes să se grăbească. Înăuntru era cald, mirosea bine, a supă...

–      Cine comandă aci? își aminti ce citise mai devreme.

–      Isus...

Dar femeile n-aveau de gând să converseze cu el. Deodată îl lovi tusea. Ah! ce draci îi făcea! De câte ori ajungea într-un loc mai cald îl apuca din coșul pieptului o tuse...

„Ai o tuse pernicioasă”, îi spusese unul care se dădea cam doctor. „Câte țigări fumezi pe zi?”

  „Treij-dă chiștoace...”

  „E..., asta e! Mai lasă-le!“

Îi cercetă pe ceilalți pomanagii. Aproape toți erau înfofoliți, un moș nici nu-și scosese mânușile, niște rupturi de altfel... I se păru că-l cunoaște. «Nu, nu se poate!»

Își luă supa și se așeză alături de omul bărbos îmbrăcat  într-un hanorac, cu gluga pe cap și pe deasupra un fular legat sub bărbie. Avea în mâini mânuși tricotate cu vârfurile rupte că i se vedeau unghiile.

–      Ești cumva... ? Tu ești...?

Deși avea ochii deschiși, omul nu se uita nicăieri.

–      Ha-ha! îl auzi râzând. Iară s-a sustras.

–      Cine?

Fără să-l privească, omul îi răspunse:

–      Ideea. Ha! Să mor dacă... Ha-ha-ha! Mi s-a sustras toată gândirea.

Pă’ chiar că era de râs!

–      Ce zici că ți s-a retras mă sonatule?

–      Gândirea...

Cel cu hanoracul ridică ușor capul și parcă-l privi. Parcă ceva sclipi în ochii lui stinși.

–      Unde dracu’ ai fost atâta vreme? îl întrebă ochelaristul cu o emoție greu stăpânită. Credeam c-ai murit, nenorocitule!

Celălalt începu să se bâțâie ușor înainte-înapoi.

–      Am fost... plecat.

–      Unde? Unde-ai fost plecat mă? De ce nu mi-ai spus că pleci? Te-am  căutat peste tot, am scormonit prin toate gunoaiele, am întrebat la morgă de tine... Îm? Ai fost la mormolocii ăia?

–      Nu știu.

–      Da’ ce dreacu’  știi tu? Ce, tu ai suflet mă?

–      N-am.

–      Poți s-o mai zici o dată...

–      N-am.

–      ... că altfel îmi săreai într-ajutor în noaptea aia de când nu ne-am mai văzut.

–      De când?

–      De când cutremuru’ la Rovine. Ţi-aminteş’, nu?

–      Nu.

–      Mă, tu vorbești cu mine sau cu cine?

Dar nu primi răspuns. Își scoase căciula pentru că se încălzise foarte tare și își zburli puțin părul rar să i se mai aerisească pielea capului, apoi își aminti de supă și sorbi zgomotos de câteva ori. Înăuntru era o somnolență generală, rămăsese o singură femeie responsabilă cu polonicul, iar băşinoşii de boschetari se lipiseră de scaune și probabil erau dați afară când se oprea activitatea peste zi. Mulți dintre oamenii aceia n-aveau unde merge și trăgeau de timp cât se poate de mult. Bătrânețea... Dincolo de modificările fizice, deasupra gândirii confuze, departe, mai departe chiar de memorie, e lăsat voalul inexistenței. Îl simțiți? Dacă nu-l simțiți, bătrânețea este doar subiect de batjocură. Dacă-l simțiți... omul se trece prea iute... 

Dintr-odată încăperea se animă. Cinci nespălați zgomotoși intrară împreună. Erau ceva mai tineri și, pare-se cunoscuți pentru că femeia din salon o strigă pe cealaltă din camera alăturată și se răsti către amorțiții aflați la masă:

–      Hai odată...! Mai eliberați mesele! Aci nu să doarme. Să mănâncă și gata!

Ieșiră în stradă. Toată căldura pe care o acumulaseră s-a dus într-o clipă iar frigul li s-a strecurat pân-la măduva osișoarelor. De-abia ieșiseră că amărâtul legat la cap s-a pus pe tremurat...

–      Nu te-ai lăsat de băut, Trandafire?

–      Nu vreau să trec strada.

–      De ce?

–      Am văzut ieri un om tăiat de tramvai.

–      Unde?

–      Nu știu.

–      Da’ ce dreacu’ știi tu? Ce nu te ducea mintea ‘nainte, acu’ că ți s-a retras, nici atâta. Unde dormi?

–      Nu dorm.

–      Cum adică? Ai insomnii?

–      Da.

–      Bă tată, da’ rău te-ai tâmpit! Vorbești ca un cretin...

Au trecut strada fără să se întâmple vreo tamponare sau altceva care să mai bucure lumea plictisită și au ajuns în fața plăcintăriei.

–      Ți-ai adus ajutoare, tataie? Așa e că nu ți-a dat?

–      Nu mi-a mai dat, frumoasa tatii. Nu-mi dai tu?

–      Hi-hi-hi! Nelu, ia vino dragă să vezi că a venit iară scîrbosu-ăla bătrînu’! Hai dă-i fă vânt că-mi vine greața când îl văd pă el și pă pocitania aialaltă! Îmi face ochi dulci libidinosu’ dracu’!

–      Ți-aș face ochii vineți scorpie! Și ți i-aș scoate..., zise Gibea din ce în ce mai tare cu cât se îndepărta de coșmelie, înainte să fie ajuns de plăcintari și împins în fața tramvaiului.

–      Am văzut ieri cum te-a sfîr.. te... tocat, hî! tramvaiul...

Niște vechituri sinistre vagoanele de transport. Au poate cincizeci de ani. N-a mai rămas nici o părticică neruginită, iar vopseaua galbenă, trasă peste rugină, s-a scorojit și atârnă ca pielea jupuită.  Geamurile sparte, nespălate, scaunele mutilate, linoleul...  Grotesc!

–      Ce zici? Mai păstrezi păpușa?

Celălalt se scotoci în buzunarul pantalonului și scoase mândru troll-ul cu păr roșu.

–      Stan Păpușă. El e viața mea.

–      E pă dreacu’! Eu am scăpat dă pacoste-aia...

–      Leana.

–      Dă Leana? Nu... Numai... Mai rar, zise privind cu fereală împrejur. La câte șocuri am avut...  Acu’... văd că s-a dus! observă ușurat. M-a lăsat... Da’ ce faci noaptea dacă nu dormi?

–      Nu știu.

–      He-he! Cum adică...?  Bă, ești căzut în cap? Ce-ai? Ce ți s-a-ntâmplat? Unde-ai fost dă când nu ne-am mai văzut?

–      Am... am... călătorit. Am fost... Am fost în... lumea cealaltă.

–      Ai fost mort? Asta vrei tu să zici?

–      Sunt mort.

–      Bă tâmpitule! Bă... cretinule! Mamă ce rău a ajuns ăsta! Cum să fii mort dacă vorbești cu mine?

–      Ești o vedenie.

Trandafir își întoarse foarte anevoie capul spre Gibea...

–      De câte ori întâlnești un dobitoc mai mare trebuie să-i mulțumești Creatorului că nu ești tu cel mai mare dintre dobitoci.

–      Și-adică de ce-aș fi eo mai mare dobitoc ca tine?

–      E, ăsta-i un mister pe care numai Creatoru-l știe...

–      Creatoru’? Care... ce... Creator?

Se apropiau de o piață sau bazar, din ce în ce mai multă lume trecea pe stradă și curând locul de înaintat se îngustase, canalele erau obturate. Toți oamenii de nimic din localitate își găsiseră un loc de promenadă pe care să înjure din toți bojocii și să-i oprească din drumul lor pe ceilalți neisprăviți. Uite, să le stea în drum!

–      Ce mă-ta vrei mă haimana? Ce, n-ai loc dă mine, șarlă?

–      Zece ciorapi la o parală! Zece... Zece d-odată! Haide  mâncaţi-aş sufletu’, că  ți-i dau pă gratis. Pă un para, da’ dân argint mort!

–      Vino la mine că-ți dao io unşpe!

Era un loc mare, plin de mese ori cabine improvizate, cu mărfuri felurite de calitate proastă, ceva care te arunca în orientul puturos și în negura trecutului. Atâta doar că se vorbea într-o limbă încă europeană. Vulgară, cu un accent dezagreabil. Era o comunicare cel puțin ciudată. La fiecare pas toți indivizii îți violau, e drept, verbal, nu doar familia, neamul dar și morții și zeii, nu contează la câți te-ai fi închinat. 

–      Le-aș smulge limba acestor nefericiți! zise Trandafir. Ți-i poți imagina pe toți fără limbă?

–      Păi și cum să vorbească?

–      Ăștia n-ar trebui să  vorbească.

–      Da’ dă ce? Oi fi și tu vrun sfânt pântre ei!

Se vindeau haine, ceasuri, șireturi, conserve, biscuiți, robinete, telepatomobile, cuie, table, ferestre, uși, paturi, fotolii, încălțăminte, unelte..., tot felul  de ruginituri, cârnați și cărnuri, ceva legume, păsări, vinuri, borșuri, oameni,... 

Târgul: stare de agitație, mulțime colcăind, cărări printre mărfurile etalate jos, sus, tapetând panouri, marfă de vânzare, figuri de cumpărători și vânzători, cumpărători, vânzători...

Comercianții au port-bonheur-ii lor, cerșetorii lor, pomanagiii pe care-i hrănesc. Cu toții suntem marcați de superstiții. O mâncare neconsumată, un ban coclit, o țoală veche și murdară... Câtă liniște să știi că ai scăpat de ele în numele strigoilor tăi!

–      Aajutaaţi-mă și pă mine! izbucni Trandafir cu o voce de om bolnav, hârâit și tânguitor. Aajutaaţi-mă și pă mine!

–      Pleacă dracu’, boală, că ne zgorneşti clienții! Marș! N-auzi?

–      Aajutaaţi-mă și pă mine! Am fost operat...

O privi fix pe femeie și cu fereală pe acoliți.

Devenise agasant. Femeia a luat de jos o nuia și a lovit marfa în apropiere, ridicând praful.

Trandafir s-a îndepărtat puțin și a privit împrejur, către ceilalți comercianți...

–      Să benoclează...! zisese femeia unui garoi cu uitătura cruntă, deranjat să-și rotească fațada zece grade, în timp ce consuma semințe de dovleac.

–      Pflu! Ai?... Cum s-a dus! În două-trei ore a fos’ gata. L-a băga-ntre patru scânduri. Acu’, gata, e la el acasă! Hm!...

–      Să mai zici că nu e unu’ Dumnezeu! Da’ cu ajutoru’ îla socialu’...? Ai... ?

–      Da fă! Da’ ha trebui’ să iau toate cozile-alea. Patru ore dă stat în picioare...

–      Aajutaţi-mă și pă mine! Am fost operat... Uite! Aajutaţi-mă și...

Unul dintre bărbați afișase o expresie agresivă:

–      Pflu! Dacă nu dispari în mă-ta, te-am tocat!

O societate de gorile. La început oamenii au intervenit întru salvarea și emanciparea lor, apoi gorilele s-au înmulțit... Cunoașteți povestea cu planeta maimuțelor? O poveste adevărată. Oamenii nu-și înțeleg adevărații profeți.

–      A-ajutaţi-mă...!

–      Fă, da’ hăsta-i  d-a dreptu’ belea!

Trandafir era epuizat. Unde se afla Gibea?

 

Până și amărâții se cadorisesc între ei. Mulți se strâng la Canal – e un canal în mijlocul intersecției, în apropierea statuii. Acolo au adăpost câțiva îngălați dar vin mai mulți să se vadă. E loc de întâlnire. Șef e Marochinu. Marochinu ăsta e un tip la vreo patruzeci, fără câțiva dinți din față, dar tocmai asta îi dă credibilitate, și vorbește șuierat, cam pițigăiat, însă hotărât, ca un șef care le știe pe toate.

–      Bă futu-ți pata mă-tii! Ce cauți tu în piața mea?

–      Bă Marochinule, uite că am venit să te mai văd, că-mi era dor dă tine!

–      Hă, hă-hă-hă-hă! Matildo! Ce te ții după coadă? Vino încoace! Uite-l pă Gibea! strigă în gura canalului și apăru un cap murdar de tânără care prinse a rânji lăsând să se vadă lipsa incisivilor, dar cel puțin fața ei de copil părea fără dinții de lapte:

–      Ete-l pă Gibea! Urîtule! Nasolule!

–      Ia uite-o pă Matilda! Cum ai ajuns fă aici? 

–      M-a cumpărat Marochinu.

–      Dă la cine? Că io n-am luat un parai pă tine!

–      Afacerile e afaceri, frate-miu! Io nu fac găinării. Cine mi-a dat-o, mi-a dat-o pă acte. Să mor dacă te minţ!

–      Marochine, io știu că ești un om adevărat, da’ ăla dă ți-a dat-o e un bandit. Spune-mi cum îi zice și n-o să-i mai bată inima mâine, se grozăvi Gibea.

–      E Ando Carasu.

–      A! Și cum a ajuns Matilda la el?

–      Nu știu, n-am treabă!

–      Tu nu știi fă?

–      Eo nu vorbesc cu proștii.

Gibea nu putu decât să se strâmbe a lehamite, întoarse degrabă spatele șobolanilor de canal și scuipă de ciudă, apoi apăsă sub talpă scuipatul înghețat de parcă își stârpise dușmanii și se întoarse să-l recupereze pe Trandafir care ar fi trebuit să-l aștepte, plecase doar să caute un loc de stat peste noapte.

Trecu iar prin fața oamenilor care îngroșaseră coada celor care așteptau pâinea și auzi, în dreapta lui un glas familiar declamând cu tărie:

–      Ascultați-mă! Eu sunt ciungul care urma să vină, pe care-l așteptați... Eu sunt Ciungul! Am fost trimis aici să vă arăt viitorul și să vă deschid mințile... Eu sunt Ciungul...! Adevăratul. Și sunt aici să vestesc nefericirile!

Nefericit e acela care nu-mi dă atenție pentru că se complace în necunoaștere;

Nefericit cel ce crede că ceilalți care există sunt asemenea lui;

Nefericit cel ce caută înțelesul lumii, pentru că lumea nu poate fi înțeleasă de om;

Nefericit e omul zis savant pentru că  poate înțelege deșertăciunea cunoașterii sale;

Nefericit este cel ce caută nemurirea pentru el sau pentru alții deoarece existența unei ființe eterne, în afara legendelor, ar dărâma orice credință și ar nărui toată civilizația umană;

Nefericit cel rătăcit în labirint pentru că este subiectul unei defecțiuni mentale;

Nefericit cel ce spune că e Dumnezeu, căci va fi numit nebun iar oamenii se vor feri de el;

Nefericit cel ce trăiește în turmă și gândește doar ce-i permite păstorul, pentru că este victima acestuia;

Nefericit  cel fără părinți, pentru că n-are călăuză în bezna existenței;

Nefericit este omul infatuat și cel orgolios căci amândoi sunt doar la un pas de flăcările iadului;

Nefericit cel înșelat, pentru că naivitatea este un păcat;

Nefericit cel bolnav, pentru că suferința trupului aduce suferința minții;

Nefericit e cel care zace în prostie pentru că e mort și crede că trăiește;

Nefericit cel sărac, pentru că vede raiul din iad;

Nefericit cel ce ar vrea să distrugă lumea, pentru că lumea nu a fost creata de om iar omul nu o poate distruge;

Nefericit cel ce trăiește prezentul, deoarece prezentul nu există, este doar nimicul dintre viitor și trecut;

Nefericit cel care se leagă de lucruri sau vietăți, fiindcă el crede că lumea e reală și de fapt trăiește o iluzie;

Nefericit cel care a intrat în lumea aceasta fiindcă a fost aruncat în pușcărie și nu poate să-i treacă de ziduri decât după ce este eliberat. 

–      Ho! HO! Însemnează că toți e nefericiți, boală!

–      Nu există Fericire. Dar există Speranță...

Și-atunci se nărui eșafodajul construit ad-hoc din cutii de carton pe care se ridicase nimeni altul decât... Trandafir, iar acesta căzu drept în nas de la un metru și jumătate, spre norocul său parțial, pe cutiile care se împrăștiaseră. Gibea se grăbi să-și sprijine amicul și se îngrozi descoperind că acesta era ciung iar mâna pe care o agitase deasupra capului era chiar mâna sa dreaptă.

–      Ce-ai pățit mă amărâtule! zise. Unde ai fost că nu te-am putut ajuta?

I se umeziră ochii de milă în timp ce Trandafir înșuruba la loc antebrațul.

–      Gata. E mai practic decât unul valid!

–      Hai să plecăm d-aci că s-a furat prea multe! Știu un loc ca să rămânem la noapte. Mergem la teatru!

 

Când ajunseră în bulevard, văzură clădirea teatrului și o mulțime de indivizi stârniți unii împotriva altora încercând să smulgă bonurile de intrare din automatele prinse de zid. „Atenție, urla subțire, cu zgomot de fond, o voce feminină, atenție, au mai rămas cincisprezece bonuri de ordine!”  „Uoo!”, fu răspunsul instinctiv al gloatei, „Uo, hoților!”

–      Bă, cum intrăm noi dacă e atâta lume?

–      Lasă-i dreacu’ dă prosti! se strâmbă a lehamite Petre Gibea. Ce, stau io să mă bat cu toți boii? Ai răbdare! O să vezi!

Trandafir privi dincolo de oamenii aceia, dincolo de geamurile aproape mate, străbătu în grabă cu vederea holul și bătu chiar până la scările ce duceau către balcon. Îm! Era o zonă pe care nu și-o permitea, nu l-ar fi lăsat să intre nici mort, mai ușor intra un câine de stradă. Și-l pătrunse frigul așa de rău că porni să dârdâie din toate mădularele, ba-i tremura și mandibula, iar când zise, ce zise, ieși cam așa:

–      Brr, cra nu, brr mîrrr prot drră frrrrggg!

–      Stai dracu’, nu mai tremura așa că mă ia și pă mine frigu’! Ai răbdare un pic să iasă ăștia! Cât o fi ora?

–      Brr, nrr ştrriu...!

Au mai așteptat aproape jumătate de oră sărind de pe un picior pe altul și frecându-se cu mâinile pe brațe, apoi s-au așezat pe niște trepte și s-au făcut ghem să se încălzească. Ce mai zi geroasă! Te ia ușor, cu o moleșeală, un somn plăcut de veci... Să tot mori!

–      Gata, hai că iese spectatorii!

În spatele clădirii fusese deschisă o ușă de unde ieșeau din sală, prin hol, foștii spectatori, care se ștergeau la ochi după ce lăsaseră ochelarii de vizionare. Femeia care a deschis dispăruse pentru o clipă.

–      Acu’! zise Gibea, apoi își îmboldi prietenul pe care-l prinsese moțăiala...

Au trecut printre ultimii oameni care ieșeau, iar Gibea deschise o ușă în partea stingă și atrase atenția lui Trandafir să nu facă zgomot.

–      ‘Ai mai repede! Să nu te-împiedici! În mare liniște... 

Au urcat scara spiralată. Greu. Suflau anevoie. Au ajuns în pod... Ușa dinaintea lor era prinsă cu  lacăt. Petre Gibea și-a scos o gheată și „toc”! i-a aplicat o lovitură, iar lacătul s-a desfăcut.

–      Nu urcă nimeni până aici, da-l țiu închis dacă nu stau înăuntru, știi? zise în șoaptă.

Podul era cumva luminat. Trandafir observă spărtura din dușumea prin care se zărea o parte a sălii de spectacol. „Să nu calci acolo că ne ducem dracu-n capu’ lor! Dă jos nu prea să vede că al’fel venea cineva s-o astupe...” Era bine, chiar cald, înăuntru. Și puteai să te rezemi de stâlpi pentru a viziona „confortabil”, o parte a scenei și întreg tabloul. Simțea că se dezgheață, chinuitor, ace ascuțite îi înțepau extremitățile... „Ooh! Aoleu!”, se văita în vreme ce-și lăsa hoitul să se depună pe locul privilegiat din primul rând al „lojei”.

–      Nu, că acolo stau io! sări Petre Gibea. Băi ăla aici io fac regulile, să ne înțelegem! E bine?

–      Mrr! mormăi nemulțumit Trandafir și se mută puțin spre dreapta.

Vedea ceva mai sus scena dar... era bine. Și-apoi, să fim serioși! n-avea el chef de teatru. Ah, de-ar fi putut să doarmă puțin...

–      Ia, zise Gibea, ia d-aici niște semințe ca să ai ce face! Na!

Și-i întinse patru-cinci.

–      Pflu! Mi-a rămas pân buzunare. Și-acu’, pa-baam! făcu, dar cu voce joasă, și scoase niște ochelari de carton, cu lentile fumurii din plastic. Să vedem cum trebuie! Da’ n-am decât unii. Ți-i mai dau și ție.

Pe Trandafir îl luă de-odată frecușul, iară intestinele-i bolborosiră cu îndrăzneală.

–      Auzi? În cazul că...

–      Nici să nu te gândești!

–      De la varza acră dinainte...

–      Ai mâncat și varză?

–      Nu era voie?

–      Io, am uitat... vroiam să te-ntreb. Tu ai autorizație dă la primărie să mănânci acolo?

–      Nu tocmai...

–      Adică ce răspuns e ăsta?

–      E! Am o pilă.

–      Al dracu’...! Și io credeam că te-ai sonat!

–      M-am deșteptat.

–      Parcă nu-i același lucru!...

Sala se umplea de spectatori și deodată lumina se stinse iar într-un cadru apăru un avertisment: Atenție, nu fumați, nu aruncați pe jos hârtii, coji de semințe și alte lucruri, nu vorbiți, nu dormiți, nu faceți zgomot în timpul spectacolului, ocupați-vă locurile din timp! Intrarea interzisă după începerea spectacolului! Vă dorim vizionare plăcută. Spectacolul este tridimensional și holografic, cu sonorizare RealAudio. Puteți câștiga un premiu folosind bonurile de ordine, etc. Textul scris roșu pe fond negru clipea pe tablou și era totodată rostit calm de vocea unei femei. Apoi apăru imaginea unei stațiuni montane renumită în toată lumea. Vile, hoteluri, locuri de distracție, măreția peisajelor... Minunat! Brusc, totul se strică, luă foc și se prefăcu în scrum. Apoi un anunț, de data asta negru pe fond roșu: NU BOMBELOR MAGNETRONICE!

În fine, se lumină iar. Auziră ușa podului scârțiind și intrară doi tipi mai tineri.

–      Salut moşule!

–      Ce faci Stere?

–      Venii la sefeu. În ultima clipă intrai, cu mare fereală să nu ne vază nimenea.

–      Ți-am zis bă fraiere să nu-ți aduci și cunoștințele?

–      Lasă-l bă, e Mitocu bă! ‘Ți zisă-i dă iel!

–      Ia mai du-te-n... f.-ți..., că prost e omu’ care nu să-nvaţă...!

Mitocu, unul cam burtos și negru, cu nasul mare si strâmb, cu uitătura șuie...

–      Ce e bă, moşule? Nu ți-e bine?

Se stinse lumina și începu să „lumineze” străvechitura aceea de „piesă”.

 

 «Departe, în galaxia Canis Major, la peste 28 de ani lumină de sistemul nostru astral, o civilizație de ființe inteligente trece printr-o încercare limită. Aceste ființe sunt, într-un fel, asemănătoare oamenilor, adică, entități închise în mașinării care le permit să interacționeze cu energia materializată.

„Întruparea”, ca formă de penitență suportată pentru a accepta, necondiționat, Legile Ordinii Universale (traducere stângace, dar inteligibilă, a unui ansamblu de enunțuri precise numite pe scurt „Regulile”) este temporară, totuși aparatul e refolosibil, adică nu se produce o... naștere sau maturizarea organică pentru că nu există sexe. Sentimentele se manifestă după alte repere. „Suferința” poate fi înțeleasă în anumiți termeni ca „satisfacție”, sau... E! Aceste „mașini” denumite oaave – un termen absolut arbitrar ales din mulțimea celor ce pot desemna o ființă și transmise telepatic – se manifestă fizic, simt, gândesc, se cred stăpâni pe planetoidul aav sau ava sau vaa, depinde care este întrebuințarea acestui simbol. Și, în mod evident, ele nu înțeleg cum de funcționează, folosesc automatisme pe care parcă le-au programat alții și de aceea slujesc și acceptă „creatorii”, ființe fantomatice care există datorită lor, a oaave-lor. Iată, doamnelor și domnilor, acesta este oaave, o ființă magnifică, nu doar uluitoare ci multifuncțională, capabilă de performante neînchipuite, chă-chă!...»

 

„E comedie, naratorul s-a înecat vorbind despre oaavele mă-sii!” 

 

«... bunăvoință, sensibilitate controlată, simțuri performante...»

–      Salut!

O arătare, dintre cele mai stranii cu putință, se ridicase în fața spectatorilor și-i salutase.

–      Pot comunica, destul de bine, cu toți laolaltă și cu fiecare dintre voi în parte. Chiar și cu tine, om care locuiești deasupra celorlalți.

–      Cu mine vorbești? se trezi întrebând Trandafir și se uită la ceilalți cu jenă dar... nu spusese o vorbă. Cum...?

–      Ai folosit așa-zisa telepatie. Este singurul mod în care putem comunica. Eu nu emit vibrații sonore. Sunt fenomene secundare ale impactului solid. Le studiem, sunt importante. Vino cu mine să-ți prezint oaagí – metropola.

Și-n față se deschise panorama colosală a unei aglomerații asemănătoare megaliților. Un roi de oaave zburau încolo-ncoace, era o forfotă nebună, însă cumva ordonată. Curios al dracului, bizar de tot...! Trandafir plană deodată în interiorul unei calote transparente, din afara căreia-l izbi direct la retină un astru alb-purpuriu. Strălucitor!

–      Închide ochii! Noi nu folosim asemenea organe pentru a cunoaște mediul de viață.

–      Dar ce treabă am eu cu voi, tată?

Închise ochii și văzu. „Nu-i posibil!”

–      E foarte posibil, ai activat ochiul pineal pe care n-ai fi știut altfel că-l poți folosi.

Făcu un tur alături de oaave.

–      Tu ai un nume personal?

–      Am foarte multe nume personale. Unul dintre ele este oaave.

Lui Trandafir îi părea un fel de înjurătură. Coborî lin pe terasa unei clădiri. Abia atinsese locul, ceva îl înghiți pe dată și se regăsi într-o sală imensă, aparent nemobilată, plină totuși de numeroase ființe.

–      Oaave! chemă și pe dată apăru acea ființă, sau alta... Ce-i cu mine aici?

–      Ai ajuns la Conferința Reprezentanților. Tu reprezinți Omenirea.

–      Ce „Omenirea”, animal hidos? M-ai ademenit aici pentru a-ți bate joc de mine? Eu sunt un prost în lumea mea, cum să reprezint o întreagă lume și civilizația ei fără să devin ridicol?

–      Aici nimeni nu râde.

„Nu-i bine. Deloc nu-i bine”, își zise aparte, dacă era posibil să-și spună ceva fără să afle și alții.

–      Ce se discută aici?

–      Noua primejdie. Cea mai mare și mai dureroasă primejdie. Marele Adversar se apropie de lumea noastră și nu există remediu. El ne contaminează și ne distruge. Iar când noi nu vom mai fi va veni rândul altora și al altora. Chiar și al vostru. Salvează lumea ta! Pentru aceasta ai fost selectat. Existăm pentru un scop, o menire. Să împlinim întocmai ordinul stăpânului. Aici în strâmtoarea acestui costum, învățăm să ne strunim sentimentele în experiențe de neuitat și învățăm să ne atașăm unii de alții. Astfel vom fi mai puternici...

–      Da’ nu-i problema mea! Adu-l pe președintele Europei, tată! Parcă-i aud pe toți bivolii răgând: Ia te uită cine a ajuns Salvatoru-Lumii! Ce să spun eu?

Se uită (cu ochiul pineal, cum altfel) la toate lighioanele din sală și nu văzu măcar una bipedă sau purtând cap ori arătându-i atenție cu vreo parte a corpului ei monstruos.

Apăru undeva, într-o parte a sălii, regina oaave-lor, însoțită de prinți (numele de „regină” este ales arbitrar, desemnează acea ființă uriașă, împodobită – aparent ca o persoană de sex feminin – sprijinită de câțiva oaave) și ură bun venit reprezentanților.

–      Am studiat cu atenție drumul Adversarului și în urma calculelor am ajuns la numărul planetei noastre. Suntem următoarele victime. Cum să-i deturnăm atenția de la lumea noastră, a fost o problemă căreia i-am găsit, în fine, răspuns. De aceea v-am invitat pe toți. Să-i creăm posibilitatea să aleagă. Este o rezolvare strategică pentru a salva lumea noastră. O mie de ere vor trece până să revină aici. Atunci poate vom ști să-l înfruntăm.

„E aberant!” gândi Trandafir, în timp ce observa aparatul acela umflat, cu numeroase piciorușe, care nici măcar nu putea sta pe ele ci se tolănea pe un soi de divan. „Regina” era prezentă în mintea fiecărui reprezentant și avea un mod personal de a-și rosti discursul. Trandafir „auzea” oarecum o voce feminină. Adică „auzea”, dar nu auzea.

–      Vreau să mă duceți înapoi! Pot privi și de acolo ce se întâmplă? Nu mă simt deloc bine aici.

–      Desigur. Am vrut numai să-ți prezint civilizația noastră, îi zise oaave. Trebuia să știi cât de avansată este, cum reușim să trăim oricât e nevoie de noi, până când ne facem iubiți și dispariția noastră va fi regretată. Aș fi vrut să cunoști regulile noastre de existență, codul de comportament, de motivație, codurile de captare și de eliberare, partajul, garanția, parolele de trecere și starea.

–      Pentru ce?

–      Să faci o comparație.

Trandafir simți că a revenit la locul său. Își mișcă puțin picioarele și mâinile. Al dracului amorțise deși umblase teleleu prin galaxie! Oaave se îndepărtă către planeta vaa și atunci a „văzut” pe de-a-ntregul acel planetoid care se rotea în jurul unei planete mult mai mari și apoi văzu altă planetă, de zece ori mai mică și parcă auzi vocile unor astronauți: Revolta a ajuns aproape de noi. În fruntea rebelilor se află Eliberatorul. Nu vom putea să-l reținem oricât de mulți am fi. Așteptăm atacul devastator în câteva momente! Eliberatorul! Speranța noas... tr... noas... tr... pr...

Trandafir se săltase în picioare, trosnindu-le din încheieturi, făcu un pas... Pe tablou vedea o bilă de foc apropiindu-se și dintr-o dată bila de foc ieși din cadru îngrozind spectatorii, trecu direct prin spărtura din tavan și intră în pieptul său.

Și parcă auzi un strigăt: „Nu călca acolo, idio... ”, apoi se prăbuși toată lumea sa.

 

–      Nu am întâlnit ghinionist cu mai mult noroc de când mă știu, parcă observase Petre Gibea după ce fuseseră aruncați în stradă. Ha, și când mă gândesc că am pierdut pentru totdeauna un culcuș, îmi vine să mor! Dă ce...? Cum...? Mai are rost?

–      Am adormit... Cred că sunt somnambul. Eliberatorul, adăugă la scuză, m-a împins în gaura aia...

–      Care...? Ce... Elibera...?

–      De la teatru.

–      Ai visat, tată!

Era deja întuneric...

–      Tre... să mergem cu autobuzu’ d-aci!

–      Unde?

–      Cunosc pă cineva unde să rămânem la noapte...

Autobuzele astea! În stație lumea agitată aștepta să răsară de undeva animalul de povară, întârziase nepermis și era cumplit de frig, n-aveai unde te încălzi... Unii se țineau în brațe și Gibea făcu semn către ei zâmbind, iar Trandafir scutură negativ din cap. Hă-hă! Erau gratulați cu putere toți edilii în frunte cu primarul, conducerea firmei de transport, mamele lor, ba chiar neamurile pe de-a-ntregul fiindcă zămisliseră asemenea podoabe ale orașului, apoi guvernul, cu tot cu președinte exceptându-l pe Domn, pentru că „El nu știe ce hahalere de subalterni are! Dacă ar fi știut adică..” Și iată-l, autobuzul ca un taur, repezindu-se direct în ei, lovind bine un moș mai puțin zdravăn care se prăbuși cu un icnet: Hâc! Apoi se împinseră pe uși iar mașinăria se duse... Gibea ajunsese mult mai în față, Trandafir luptă eroic să se înfigă mai bine în mulțime dar mașina mergea în salturi, ceea ce crea o adevărată furtună internă, cu reașezări sau realocări astfel încât a înainta devenise o chestiune întâmplătoare. Și dintr-o dată căzu în drum un capac mare din podea, așa că se vedea asfaltul dedesubt. Cei care se aflaseră deasupra capacului s-au prins cu disperare de toți ceilalți din jur și un grup mare de persoane se îndopă în gaură, când, autobuzul, ajuns în dreptul unui pod, se opri înainte să izbească podul capului sau invers, capul podului, iar lumea se reașeză, unul singur dispăruse în gaură, la momentul în care monstrul de transport a sărit iar în drum. Și-apoi s-a tot îndepărtat în salturi. Pe Trandafir îl luă greața de la tangajul pe care-l suportase și încercă să profite de o scurtă oprire pentru a lua puțin aer curat însă autobuzul îl scuipă în stradă ca pe un găinaț. A vrut să se prindă de uși dar acestea se închiseseră prea repede, iar mașina aruncă în urmă un nor de praf și se pierdu în întuneric.  

Era în apropierea unui zid, fost alb la culoare, deocamdată mâzgălit în toate nuanțele căcănii pe care le știa. E drept că nu se vedea prea bine, totuși putea recunoaște noua manieră mai fandosită, importată din peninsulă – peninsulă care se curățase deja de mizeriile astea. 

«Nu știu ce neam de retardați suntem, da’ luăm toate necazurile din străinătate după ce ăia de-acolo s-au vindecat de ele.»

–      Ce? Gara e după colț...

Gara! Unde ajunsese? Acum trebuia să se întoarcă în oraș cu trenul!

După colț era o poartă metalică. Lovi în poarta care sună ca un clopot și văzu că apare într-o nișă capul mare al unui individ care-l întrebă: Cine ești? Ce vrei?

–      Sunt eu Trandafir și vreau să... ajung la gară.

–      La gară?

Omul de dincolo se veseli subit.

–      Bună asta! Pe mine mă cunoști?

Trandafir intra în rezonanță când avea de rezolvat o enigmă. Ceva din mintea lui se conecta la o sursă de cunoaștere pe cât de subtilă pe atât de irațională...

–      Marele Paznic al Porții Sublime?

–      Aha! Vezi că știi!

Poarta se deschise încet, scârțiind, iar Trandafir trecu dincolo pe aleea bordată de copaci. Privind înapoi văzu paznicul, un pitic cu capul mare urcat pe scară la fereastra de vedere, făcându-i cu mâna să se oprească. Apoi piticul se apropie legănându-se.

–      Să mergi la domnul inspector Bâră! Să te vadă că ai venit. Și ai grijă să nu urci în arbori. Unul dintre ei este agresiv, își apără sectorul și te poate arunca de pe schele. Eu îți recomand să circuli pe alee.

–      Ce se-ntâmplă?

–      E! Se lucrează la hibridul om-plantă pe aleea... spre gară.

 Trandafir nu se putu reține să urce pe podețul din scânduri aflat la doi-trei metri de sol care fusese săltat în apropierea pomilor și era sprijinit pe piloni de lemn. 

–      Sunt copacul preafericit Elena, îl anunță o femeie prinsă de trunchiul unui pom adevărat. Sunt un copac de gen feminin. O copacă. O salcie preaplângătoare care-și lasă crengile în apa curgătoare Jeana.

–      Și eu sunt preafericit. Sunt copacul Gioni.

–      Sunt o salcie unduitoare. Ramurile mele sunt mângâiate de vântul ușor de seară și mă simt atât de fericită... preafericită.

–      Și eu sunt preafericit, eu, platanul mândru Barbu. La umbra mea se așază iepurii, pe ramurile mele puternice sar veverițele... Sunt un copac puternic. Din mine se poate face o casă. Da. Eu sunt o casă numai a mea.

–      Iar eu sunt un piersic cu fructe adevărate și gustoase...

–      Sunt un măr cu fructe adevărate și gustoase, dar n-am să te las să mănânci din ele pentru că nu ești grădinarul care mă îngrijește. Pe tine nu te las!

–      Sunt caisul fericit...

–      Eu sunt cedrul și sunt pregătit de luptă...

Coborî degrabă din pomi. Și auzi vocea povestitoarei care parcă mergea în spatele său:

–      Rătăcești prin iarba verde a unei câmpii fecunde, roditoare. Iarba face puf de păpădie care se înalță în aer. Alergi ușor pe câmpia preafericită cu oxigen și o apă curgătoare limpede în care se văd peștii vii. Peștii vii sunt fericiți în apa curgătoare a unei câmpii preafericite. Iată o pădure de copaci tineri și bătrâni... Astfel am scris o compunere pe care învățătorul a apreciat-o, sau n-a  apreciat-o... sau n-a apreciat-o... Învățătorul...

Trandafir intră în clădirea de la capătul aleii. Acolo era cald, simți că îi inundă sângele pielea și se revitalizează.

–      Ce este cu... arătă cu degetul spre alee? Îngheață acolo.

–      Lasă-i pe ei dragă. Este exercițiul de seară, i-a zis una dintre cele două femei care stăteau  în dosul unor mese, în apropierea unor radiatoare de căldură.

 Pe mese erau câteva lucruri printre care și panoul unui ordinator, iar doamna cu neg în vârful nasului îl mângâie să se deschidă...

–      Așa, zise Trandafir, vreau doar să mă interesez de mersul trenurilor. Unde este peronul? Știți, șopti, eu nu dețin credit de... câțiva ani, dar poate aveți nevoie de... Am câteva parale de aramă, știu că nu primiți monede, totuși au valoare în două cartiere. Se pot schimba... Dacă nu, asta e, mă întorc în stradă și plec pe jos.

–      Unde să te întorci dragă? Rămâi să vedem ce se poate face. Nu este nevoie de banii tăi, lasă-i  acolo la locul lor, te rugăm!... Domnul doc? întrebă femeia un interfon.

–      E, răspunse interfonul, îmi deranjezi consultația!

–      Mă scuzați, este o urgență. Avem aici un om care s-a rătăcit și vrea să se întoarcă, dacă se poate cât mai repede? Înțelegeți? 

–      S-a rătăcit și vrea să revină? Ce nebun mai e și ăsta?

–      Nu domnule, zise și Trandafir, vreau să mă întorc în oraș.

–      A, bine, trimiteți-l încoace!

–      Este domnul inspector Bâră? le întrebă Trandafir pe femei care-i răspunseră în cor cu o întrebare?

–      Îl știi?

–      De unde?

Femeia puțin mai tânără dar mai grasă, fără neg, îl conduse până la altă clădire, importantă, cu două etaje și mansardă și acolo îl poziționă pentru a ajunge cu bine la inspector. Totuși nu reuși din prima și nici din a doua încercare. Coridoarele vuiau de voci, de strigăte, era, pe alocuri, vacarm, însă nu avea  treabă acolo decât cu inspectorul Bâră astfel că atunci când văzu un individ îmbrăcat, destul de ciudat, într-un halat gros, albastru, de lână, îl chestionă unde este biroul inspectorului. Omul adoptase cea mai stupidă uitătură, de bou, și îl expediase: Inspector! Vezi în laborator! Acolo inspectează. Și-l auzise bombănind când se îndepărta: Inspector! Ha!

 În fine, deschise ușa laboratorului. Era întuneric și înainte să se decidă să bată în ușă, auzi un glas puțin distorsionat sau poate un pic nesigur:

 Cică un tip după o scurtă cumpănire s-a decis să-și pună capăt zilelor, a mers la loterie, a băgat întreg salariul și toate economiile sale în bilete loto și-apoi s-a spânzurat.  Nu reușise nimic în viață, se săturase de nenoroc și a vrut să lase familiei această ultimă curiozitate: A fost ghinionist o viață întreagă. Are să fie și după moarte?  

A fost ghinionist după moarte omul nostru fiindcă unul dintre bilete avea numerele câștigătoare, o probabilitate minusculă de câștig se materializase pentru familia care scăpase de neșansă și se îmbogățise.

 Prin urmaaaaaaare dacă nu s-ar fi omorât, omul ar fi trăit în belșug, ar fi cunoscut succesul, iar viața lui s-ar fi colorat sensibil...

 S-ar fi colorat oare viața lui? Eu nu cred că, dacă rămânea în viață, ar fi luat marele câștig. Veți întreba: Cum de gândesc astfel, numerele câștigătoare au fost cele din bilet, ce anume ar fi putut duce la schimbarea lor? Exact acel lucru care l-ar fi determinat pe om să-și continue viața.

Povestea pe care-am relatat-o este o știre serioasă dintr-o revistă pentru adulți, transmisă de un anume Gari Stoian. Am scris acestui Gari Stoian să-l întreb cam ce crede, și mi-a răspuns, după insistențe, cineva, că domnul Gari de fapt nici nu există, că n-au cunoștință despre asemenea persoană. Gari Stoian era, pot să vă arăt! Și m-a îndrumat către domnul doctor V. I. Ţopan, din colectivul redacțional, o somitate în domeniul presupunerilor și vizionarismului care, m-a contrazis politicos, susținând teoria lui Freeman din „Destin și întâmplare”... Citez din memorie: Destinul este o construcție relațională ce poate fi prevăzută ca timpul proba... timpul proba... timpul proba... timpul proba...

–      Trage-i una-n capu’ de înregistrare!

–      Poc!

–      ...bil-bil... bil-bil...

–      Lasă-l dracu’, că s-a bulit!

–      Desigur, schizofrenie paranormală...

–      Eu spun, manie sclifosită...

–      Manie sclifosită, dom’ doctor,  academician și alea d-alea... ? Ha-ha-ha-ha!

–      Pune-o p-asta! Dă-i drumu’!

 „Clic!”

„Hodoronc-zdrang!”

–      Care-i? Ai lăsat ușa deschisă?

–      Da’ n-am închis io ușa!

S-a aprins lumina și... surpriză! O femeie goală trăsese o draperie din dreptul patului și văzuse o față de fraier surprins ca hoțul asupra faptului. 

–      A! țipă femeia, cine ești?

–      E cineva acolo? apăru și bărbatul, un burtos de cincizeci și ceva de ani, cu mustață, dar îmbrăcat, cu halatul, asemănător celui văzut puțin mai devreme de Trandafir, prins pe mijloc de cordon. Ai lăsat iar ușa deschisă, reproșă femeii!

–      Tu ai intrat ultimul! Tu trebuia să închizi ușa!

–      Las-o dracului! E! Ce vrei mă mohicane!

–      Un bilet de liberă trecere să mă-ntorc..., începu Trandafir...

Și deodată își schimbă planul.

–      Domnule inspector, nu este aici în gară un colț unde să înnoptez? Și poate o supă ceva, o bucată de pâine... Sunt o persoană liniștită, nu stric și nu fur. Am să merg mâine acasă... Dacă se poate numai... 

–      Pentru tine se poate, da’ închide dracu’ ușa aia că răcim și nu ne mai facem nici noi bine! Înainte să te cazăm spune-ne cum ai ajuns aici, nu, nu, povestește pe scurt ce ai făcut astăzi!

–      De unde să încep?

–      De unde vrei.

–      Din clipa când l-am revăzut pe Gibea.

–      Dă-i drumul!

–      Și eu ce fac? întrebă femeia care se îmbrăcase între timp.

–      Aparatul, vezi aparatul!

–      Ah, da!

–      L-am întâlnit pe Gibea la cantină. De fapt el m-a găsit pe mine...

Domnul „inspector” ascultă cu atenție, puse întrebări, se minună și remarcă, după ce evocarea se încheiase, că Trandafir este un caz încântător de schizofrenie cu dedublare de personalitate, să le închizi gura contestatarilor, și un facies de povestit confraților la o vodcă.

Asistenta Nuţi îi dădu lui Trandafir, ca la circ, un mic baton de ciocolată și îl luă de mână să-i prezinte locul (n-a avut plăcerea să-i cunoască mânușile că au rămas la teatru): „Hai cu mine...! Te cazez la domnu’ Cicu, e-e un bătrân cumsecade numa’ să-l asculți, nu te lega de... ciudățeniile lui!  Ne-am înțeles, da?”

Trandafir se ținu după femeie pe coridor ca un copil tâmpit, era dispus să suporte, îl hrănise, îi oferea un adăpost, ceva... Și o urmă în camera întunecată, doar într-un colț de lumină, după un munte de lucruri așezate unele deasupra altora, aparent în ordine, zări o masă, veioza, și din spate, marele cap pleșuv îi privi pe deasupra ochelarilor când au ajuns în apropierea sa.

–      Domnu’ Cicu v-am adus un coleg de cameră!

–      Îmm? Vă rog să mă lăsați acu’! Nu vedeți că am treabă? Tonta del culo!

Femeia îi făcu semn lui Trandafir spre paturile suprapuse și îi zise în șoaptă să nu se culce îmbrăcat.

–      Așază-ți hainele aci, pe taburet, lingă cap, dă-ți barba jos, e acolo-n cui un aparat electric de ras și ai grijă de te spală pe corp și picioare la chiuveta!...

–      Să mă spăl pe picioare la chiuvetă?

–      Ce-are...?

Și Nuţi se îndepărtă chicotind ușor, ca o păsărică, lăsându-l să se pregătească de culcare. Nu era prea cald în salonul acela mare, însă renunță la fularul care-i proteja scăfârlia și se lepădă apoi de haina groasă de iarnă pe care o avea tot de la „Armata Salvării”. Toate celelalte lucruri pe care le purta dedesubt erau însă mult mai vechi. Nu le-ar fi dat deoparte, erau hainele pe care le ținea zi și noapte, se temea grozav să nu-i fie furate, pentru că era pățit săracul, i le luase un hoț într-o baie publică și numai printr-o minune, îmbrăcase ceva să i se potrivească din ceea ce părăsiseră clienții băii. 

–      Să dormiți sus că jos e ocupat, îi spuse domnul Cicu. Sper că nu sunteți mongoloid!

Trandafir se cocoță anevoie la etaj, uită sau neglijă sfatul femeii privind spălatul pe picioare și se lăsă pradă viselor. „Unde naiba o fi Petre Gibea acum?...” 

 

Dimineață, era dimineață, mereu altă dimineață... se trezi într-un pat etajat fără să-și amintească în ce mod ajunsese acolo: «Câh, ce pute a băşini!» Văzu bătrânul din patul celălalt şi abia mai apoi auzi că sforăie. 

– A! Bătrânul!

Îi reveni memoria, femeia slabă, cu sini mici, delăsați, cu dinți de viplă, care-i spusese, când mergeau spre salon: Îți trebuie recomandare sau antecedente grave! 

„La ce să mă recomande?”, „Să te poți interna.”, „Unde adică?”, „La nebuni.”, „Ce vreți să ziceți?”, „Nebuni, nebuni, nebuni,...!” 

A ieșit în hol să ajungă la toaletă, luminau câteva tuburi cu gaz și a văzut că afară era încă noapte... Pustiu pe coridor, apoi în cantină, se uită afară... „Unde dracului țin ăștia closetul?” O chiciură grea se prinsese de pomi, sârme și stâlpi... A dat să deschidă ușa însă era încuiată. Mai împinse, lovi puțin în ea... „Nu e bine”, își zise.

– Buena manana, chî, hârrr, hârrr! îl auzi pe bătrân tușind către el. Ce umbli domnule ca huhurezii? Cât e ceasul? N-am putut să dorm deloc noaptea asta! Nevastă-mea, Morticia, sforăie, ceva de nedescris... Pe dumneata nu te deranjează?

–      Îm?... Deloc-deloc!  Unde este toaleta, iertați-mă? 

–      A! Mai bine ieși în peizagiu decât să intri în putoarea aia...! Cred că n-a curățat-o nimeni, niciodată.

–      E închisă ușa.

–      Utilizează țucalul!

–      Hm!

–      E, nu te jena! E tradiție aci. Eh!... Ce mi-a făcut jigodia aia mică, ieri...! Nu v-am zis că am o fată?... O floare! Uite, uite-o aici în poză! Mânca-o-ar tata pe ea, lumina ochilor mei, păpușa tatii...!

Trandafir a văzut, lipită de perete, imaginea bătrânului alături de o tânără, dar nu distinsese mare lucru.

–      Așa-i că e frumoasă?

–      Da-da.

–      Păpușa tatii...! Ieri mi-a tras câteva șuturi, domn’e...! A vrut să mă lovească în boaşe... Că i-am luat eu ciocolata... N-am mai mâncat ciocolată de-o lună. Să mor dacă i-o luasem. Adică, de ce n-aș recunoaște? Doar eu îi cumpăr ciocolate... Iar Morticia turna gaz peste foc: El ți-a luat-o...  El ți-a luat-o...! 

–      Mergeți acasă în timpul zilei?

–      Unde acasă? Eh! Aici e casa mea acum...

–      Bună dimineața, v-ați trezit? chiui vocea ascuțită a asistentei cu doi dinți de viplă. Hai domnu’  Cigarse să luați picăturile! 

 În cameră exista un lavabou. Asistenta trase mânerul robinetului și apa țâșni din perete, apoi umplu o cană în care picură ceva luat dintr-o sticluţă.

–      Unu, doi,... cinşpe. Gata!

–      Ceai de Cropixol, se strâmbă Cicu Cigarse.

–      Hai, hai! Știți că nu se poate fără!

–      Of-of-of! Pisi, tu mă omori!

Și, văitându-se astfel se opinti greoi să ajungă în fața oglinzii, se privi, își netezi pielea feței și înghiți grozăvia aceea, strâmbându-se de parcă ar fi luat otravă.

–      Doamne, ce amar e!

–      E, e! Ia să văd, ați luat-o?

–      Am luat-o, ce, adică... nu te-ai uitat?

–      Hai, deschideți gura! Ia să văd. Hai domnu’ Cigarse, ce naiba, doar nu suntem copii? Uite, vedeți! Ați aruncat-o!

–      Se poate, mă Pisi? Cum să...?

–      Hai, că nu suntem copii! Ce naiba! Hai, poftim, uitați, beți acum să văd și eu!

–      Que el diablo te lleve!

Bătrânul cabotin se conformă cu indignare.

–      Domnule, sunteți îngrozitor...!

–      Espantoso... He-he!

–      Luați și pastilele astea! Poftim!...

–      Nu-mi mai da azi dintr-ăsta... Lasă-l! Îl iau mai târziu.

–      Bine. Dumneata? zise femeia întorcându-se către Trandafir... Ai citit codul de conduită?

–      Care?

Femeia îi arătă inscripția pe unul dintre pereți.

 

Codul de conduită al pensionarilor sanatoriului

 Ce NU trebuie făcut:

– A se deda la băuturi

– A rătăci pe străzi

– A frecventa spectacole

– A se deda la jocuri

– A aduce tulburări

– A se asocia cu o companie neplăcută

– A se lăsa pradă leneviei

–      Eu am căutat toaleta pentru bărbați și n-am...

–      Să nu-mi spui că ai făcut pe tine, că... nu știu... Așa rămâi.

–      Nu mi-am dat drumul pe mine, dar... unde se merge la veceu în clădirea asta!

–      La subsol. Pentru dumneata n-am medicație. Ești nou și trebe să vorbim cu dom’ doctor. Când vine, dacă vine azi. Să fiți cuminți! 

Și cum plecă muierea aceea Trandafir observă că îi lipseau hainele așezate seara pe scaun, iar în locul lor erau niște izmene.

–      Unde sunt hainele mele?

–      Ce știu eu? Lasă, nu te rușina că toți suntem îmbrăcați la fel.

–      Păi eu vreau să plec de-aici domnule, nu înțelegeți? Și cum să plec fără Stan Păpușă? mormăi. Eu nu sunt psihopat...

–      Adică eu sunt?

–      Unde s-a dus femeia aia?

Ieși repede să caute asistenta și constată că pe hol era aceeași liniște și pace, până ce ajunse în dreptul salonului 10. Cum deschise ușa îi căzu în cap țucalul de noapte și pe dată patru tâmpiți porniră să hohotească din toți rărunchii. 

–      Nu vreau să stau aici, izbucni, nu vreau să rămân aici... Gibea, unde ești nenorocitule?

Și sări la primul dintre indivizii care hăhăiau în pat, îl prinse cu mâna de haine și-l scutură puternic:

–      Nu vreau să te mai văd în viața mea idiotule! M-ai scârbit din primul moment în care te-am văzut... Vreau să plec de-aici! Lăsați-mă să plec... Dați-mi drumul! 

–      Bătaie, bătaie! urlară nebunii din salon, bătaie, se auzi prin camerele alăturate, iar zvonul urcă până la etaj...  

–      Cu mine vrei tu să te pui? își auzi adversarul și deîndată fu azvârlit cu capul de muchea patului metalic astfel încât simți tăria fierului străbătându-i creierii ca o spadă care-i secționează calota craniană... 

–      Cinci p-ăla mare...

–      Eu patru p-ăla mic...

–      Pun doi p-ăla micu’...

Oamenii s-au adunat rapid, s-au împrăștiat, s-au așezat... „merg și eu”, „pun și eu”..., cu disperare și, ciudat ori nu, cei mai mulți pariară pe mărunțelul care nu-și revenea din leșin... Atunci intră un personaj îmbrăcat în halat albastru:

–      Îmi spune și mie cineva ce se întâmplă aici?

–      Bătaie...

–      Cine cu cine se bate, întrebă tare noul venit și un soi de respect se impuse când ceilalți îl văzură.

–      Garguie, cine-i omul acela?

–      El nu știe. El a început.

–      I să scurge creieru’! I să scurge creieru’...!

–      Ce..? Buză, ha’ că i-a spart capul! Să-l ducem d-aicea...

Doi tipi în halate albastre l-au transportat într-o camera mică și i-au oprit sângele care-i curgea dintr-o rană aproape de zona cerebelului:

–      Dacă te loveai un pic mai jos, gata erai. Te duceam la cremator.

Trandafir belise ochii văzând fața celui care-l înfășura în bandaje. Două buzunare vineții, umplute cu câte-o sferă bulbucată plină de vinișoare roșii, printre care-și tăiase drum muchea spartă a unui topor  preistoric, dedesubt răsfirate câteva smocuri de fire răzlețe și di-ta-mai buzele, în apropierea cărora fusese săpată o cruce-n obrazul gros și ridat: Buză. Nu-l putea uita. Îl lovise, într-o marți, cu bocancu-n tibie, atât de cumplit că făcuse-n pantaloni de durere. Cum să uite ziua aceea de marți? 13, marți,... 

Bine-ar fi fost să scape de „binevoitoarea” lui protecție. Însă n-avea el bucuria asta.

–      Bă, ia zi la mine, nu te știe mandea dă undeva? Nu-mi ești dator neşte parai?

–      Nu te știu, mugi Trandafir.

–      Nu e bă ăla...? Nu să poate...! Tu ieş’i Baltă, bă...? întrebă perplex celălalt și-atunci de-abia realiză că soarta – ce mică-i... asta... lumea! – îi adusese înainte iarăși pramatia de Semezeu. Hă-hă-hă! Prostu-ăsta e Băltă, Gogule. Și el a scăpat d-acolo! Te maschezi dă miliţie aici ori ești dugu-dugu?

–      Mă confunzi, omule! Numele meu e... Trandafir.

–      Îm? Ieşti nebun p-adevărate?

Și iată că salvatoare se dovedi sora cu dinții sclipitori:

–      Fir-ar al dracului, că mi-a agitat toți pacienții... Da’ ce-are la cap?

–      Buba. Are buba la cap, hă, hă-hă-hă! Hă-hă-hă-hă...!

–      Nu mă...

–      I-a dat unu’ cu măciuca-n cap. Că ăsta-i și prost...

–      Auzi ce-mi zise Garguiu? Că a intrat în salon și a venit drept la el să-i ia pătura, să scrie pe ea „Hai Congresu’!” și s-o atârne la geamuri.

–      Congresu’? Ce-i aia? Prostie mai mare n-am auzit până acu’!

–      Să trăiți dom’... hă-hă, dovbtor! buzăi Buză.

–      Domnu’ Aurel? zise și capra dinţoasă. La ce-ai venit așa târziu?

–      Ia nu mă toca și tu Nuţo că abia am scăpat de gura altei muieri! Ce-i cu ăsta în patu’ meu?

„Dom’ dovbtor” era îmbrăcat modest, cu un trenci ponosit, un fular de care tocmai se descotorosea și o costumație de loc adecvată pentru titulatura lui. 

–      Da-ți-l dracului jos! V-am zis să nu-i mai bateți până se cacă pe ei! E, poftim ce pute!

–      Nu bă! Îi sparse carcasa’ nebunii dă la salonu’ zece.

–      Și de ce pute a căcat? S-a scăpat pă el.

–      Nu bă, i-a făcut-o p-aia cu oala dă căcat. Că prostu’ a intrat primu’ azi...

–      Și l-ați pus în patul meu, netoţilor...?

Trandafir a ajuns la „Spălător” o sală cu chiuvete și oglinzi din care, printr-o deschizătură în perete  puteai intra la dușuri. Două încăperi negre de igrasie dar cu faianță până la tavan, faianță care fusese odată întreagă și albă. La dușuri existau câteva grătare de lemn peste mozaicul de ciment. Apa ieșea direct din țevi, se bulucea ca un torent pe lângă perete și se scurgea într-o gaură de canal. Trandafir intră îmbrăcat sub apa caldă. Primise schimburi și instrucțiuni să arunce vechile izmene. În timp ce se liniștea sub jetul de apă, ușurându-se pe pardoseală, a intrat o femeie. Și-a lăsat lucrurile pe băncuță și s-a vârât sub una dintre țevile din care curgea apa, și-apoi, cu săpunul...

N-o zărea foarte bine pentru că se dusese într-unul dintre colțurile întunecate însă a privit într-acolo pentru că nu mai văzuse... Uitase... Uh! Și se gândi la trupul său... Ce porc...!

–      Ce faci? parcă întrebase, ce faci?

–      Îm? Vorbești cu mine?

–      Numai tu mai ești...

–      A! M-au trimis... m-au trimis să spăl izme... lucrurile-astea...

–      De câtă vreme n-ai mai făcut sex?

Nu, nu, era posibil să-l întrebe așa ceva: «Aah! Cine umblă prin capul ăsta? Pentru ce mă ispitește? »

–      Îți umblu prin cap?

–      Cum te cheamă?

–      Roxi-Cioxi. Ce e? Sunt prea tânără pentru tine?

Femeia se afla chiar lângă el. Era aproape la fel de înaltă, dar... îi păru o copilă...

–      Ce mai aștepți? Ia-mă!

Trandafir înghiți în sec, apoi își lepădă izmenele... Brusc, zgomotul unei găleți de plastic aruncată de pardoseală îl făcu să tresară. Și, ca în orice basm,  frumoasa se făcu nevăzută, nu înainte să-i dea alt loc de întâlnire: În fața toaletei la cinci, după amiază... Post meridian! Asta e-n engleză... După, adică...

–      Au! Ptiu! Piei drace! strigă femeia de serviciu văzându-l despuiat. Nu ți-e rușine! Ce nu intri la  separeu, porc bătrân?

–      Unde? Credeam că-i o debara acolo.

–      O fi și debara, că dracu’ mai știe ce mizerii faceți peste tot pă unde umblați. Jegoşilor! Aoleo! urlă și mai tare. E un mort acolo!

Văzu, într-adevăr, o scăfârlie aproape cheloasă așezată pe pardoseală și îl cuprinse teama... Semăna cu Gibea... Femeia continua să urle pe holuri, iar Trandafir se apropiase îndeajuns pentru a constata că nu-l cunoștea pe individul care părea să doarmă cu ochii semideschiși.

–      Nu e Gibea... Nu e Gibea... Nu e Gibea...

Omul gol, în vârstă de cincizeci de ani, poate, era strâns ghem și n-avea vreun semn particular de agresiune.

–      Nu e Gibea, se reasigură Trandafir, apoi îi ridică puțin capul cu laba piciorului... A luat o bușitură!

Trandafir s-a îmbrăcat înainte să vină oamenii cu targa. „Ăsta l-a omorât?” întrebase Semezeul, „Nu știu, nu știu”, urlase cu disperare femeia. „Prostu’ dracului!”

–      Băltoacă, îl știi p-ăsta bă?

–      De unde? Adineauri l-am văzut, cu femeia asta odată...

Trandafir a primit alte izmene și s-a întors în salonul unde masivul domn Cigarse se afla așezat la masa lui cu muntele de catastife alături, și un ecran de ordinator OBX, sau numai obex, în față, sculă veche franțuzească, și îi vedea ochii imenși prin ochelarii groși:

–      Ce… aia domnule se-ntâmplă afară că nu mă pot concentra, că-că... am lucruri serioase de rezolvat... Eu, spre deosebire de alții, le rezolv. Mda! Acum însă, tre’ să fac niște probleme cu serii pentru putoarea aia mică..., mânca-o-ar tata, lumina ochilor mei, că ea n-are timp! Ia, i-auziți aici...! E data funcția ef de ics definită în er...  

–      Nu continuați că nu mă pricep!

–      Nu, doar puțin: cu valori în R,... Iertați-mă, da’ dumneavoastră ce pregătire intelectuală aveți?

–      Eu am fost... ceva... jurnalist, redactor, și dacă fac un efort de memorie, parcă istorie...

–      Nu știți matematică...

–      Știu să adun.

–      Ne-he! Matematica e o știință, domnule, exactă, zise Cicu Cigarse ridicând degetul. Exactă. În matematică nu poți face speculații. Demonstrațiile sunt logice, necesare și suficiente, nu-i așa? Pricepeți?

–      Parcă spuneați că se dă demâncare! Nu continuăm la cantină?

Pe coridor puse întrebarea fatală:

–      Cum ați ajuns aici, domnule Cigarse?

–      Cu o mașină domnule... Se pare... La intrare Pisi, nud, interpreta impecabil la pian o piesă de  Stravinski, iar pă fundal să proiecta un film vechi, alb-negru, în care doi doctori fardați și-o trăgeau. Ajunsesem într-un lăcaș de cult pentru demenți. Îm? Hă-hă!.. Și m-a prins valul de care încercam să mă îndepărtez, rațiunea a cedat, și-apoi am renunțat la tot... N-am reușit să mă salvez... 

«E pragul de la care îți vinzi libertatea pentru un moment de dulce răzbunare sau dreptate, nu mai poți suporta o rușine, ofensă cumplită, orgoliul, lipsa fără speranțe de recuperare a unui sentiment, a unui lucru personal prețios, secunda când se produce un dezechilibru psihic ce trebuie urgent refăcut printr-un gest brutal, un gest total, recuperator, și-apoi penitența... Cum e mai bine? Cum să te recuperezi după o pierdere sfâșietoare? Legătura (Legăturile) de lumea concretă, iluziile, suferință după iluzii... Plătește, plătește!... »

–      Da’ ce-ați pierdut domnule Cigarse?

–      Îm? Ce-am pierdut?... Ce-am pierdut!? Nu știu. Am familie, o profesie... Sunt un om realizat...  Nevastă-mea e acriţă... nu-nu, actriță... Hă-hă! Este ea și acriţă, e acră ca piatra vânătă... E vânătă de acră ce e!... Și o fetiță splendidă... Iulia... Ce să pierd? Rațiunea...

–      A!

–      Da’ nu mi-ați zis ce-ați pățit la cap dă vi s-a pus turbanu-ăla?

–      Mi-am spart capul.

–      Unde domne?

–      Pe scări.

–      Espantoso! Cred că le acoperă cu ceva lunecos să nu umble oamenii hai-hui de la un etaj la altul! 

Cei doi au mers în sala cantinei. Era o sală verde-cenușie cu numeroase coloane pătrate iar mesele metalice fuseseră așezate împrejur. La cantină mai erau câteva legume, dar nu vegetale, fără emoții sau trăire. Au mai văzut un cazan, ceva aburi ieșind dinăuntru, polonicul, cănile și pâinea. Asta era. Iar în cazan se afla un fel de ceai.

–      Cu bromură, făcu bătrânul, să ne tempereze.

–      Nu face rău?

–      Ce să facă rău? Uite, e unsoarea asta pă deasupra!

Trandafir aruncă ceva din cană.

–      Nu scapi ușor de ea. Numai de agitație și de chefuri animalice.

–      Renunț la ceai...

–      Ia domn’e o gură că e cald și nu-ți face nimic! Ce, ai program de futut?

–      S-ar putea...

–      Aci în sanator?

–      S-ar putea...

–      Enigmatic sunteți... Nu știu dacă m-ați informat cum vă numiți... Am uitat.

–      Trandafir, iertați-mă, cred că nu m-am prezentat, cerșetor de profesie, hoț de ocazie, nu vă temeți, totuși mai posed o urmă de onoare, vizionar și taumaturg...

–      Ia uite domne acum mi-a venit ideea cum să așază mai bine cazanele profesorului Dobre în subsol! Schimb locul pompei! Gata, mă apuc direct de treabă! Bună idee!

Și Cicu Cigarse pendulă periculos mișcând apa din căni apoi ieși din cantină...

Trandafir își sorbi bromura gândind că se luminase bine și putea în fine s-o ia la sănătoasa, deși, lipsa hainelor îl preocupa, desigur. Un individ ras pe cap, îmbrăcat cu o rosătură de manta ostășească deasupra izmenelor, veni să se așeze lângă el, numai pentru a-i vorbi.

–      N-ai o ţigare?

–      Nu mai fumez. 

–      Da’ ai avut?

–      Acum cinci ani.

–      Eu sunt poetul de geniu pustiu... Pentru cinci parale îți compun o poezie magică... Pe loc.

–      Poezie magică!?... Mai bine dă-mi mantaua...

–      Mantaua lui Mahomed?... Dă-mi un parai!

Trandafir hotărî să plece și să lase ceaiul fierbinte în cană.

–      Stai aici că merg să-ți aduc un  parai!

–      Unul galben...

Se întoarse în camera unde dormise dar nu-l găsi pe Cicu Cigarse: Unde-o fi satirul ăla bătrân?

Culoarele se mai animaseră, câte-o momâie abia se mișca de colo-colo, îl văzu și pe Gargui, adversarul său de mai devreme, în fine, intră în camera lui Bâră...

–      Am... venit să vă cer un împrumut.

–      Să ce?

–      Să cumpăr o manta. Unde-mi sunt hainele?

–      Unde se află hainele ăstuia, dragă?

–      La crematoriu, nu știu! Tu nu știi?

–      Zi și tu mai tare că se spală!

–      Se spală, spusese femeia în timp ce se agita să mute lucrurile de colo-colo.

Era poate singura încăpere cu adevărat încălzită din clădire.

–      La ce-ți trebuie mantaua, nu vezi că toți au aceeași costumație?

–      Un împrumut cu dobândă...

–      Cât? întrebă iarăși Bâră și scoase bani dintr-un buzunar.

–      Un parai.

–      N-am așa ceva! Cinci parale... Zece... 

 Trandafir îi smulse monezile din mână și alergă spre cantină sperând să-l mai găsească pe omul care-i promisese haina. Cum ar fi putut să meargă la întâlnire îmbrăcat doar în izmene?  Pe om îl găsi pe hol, așezat pe pardoseală într-un colț, cu un chiștoc de țigară în gură.

–      Ți-am adus banii, i-a spus. Uite-i!

Dar omul nu păru deloc interesat de ofertă, ori de prezenta lui.

–      Poftim banii! Trebuie să-ți ții promisiunea! Unu-doi... zece. Poftim! Ia-i!

–      N-am!

–      Nu... I-ai, adică să iei banii! Și dă-mi haina!

–      Nu vreau, îi zise omul acela, privindu-l calm în ochi, în timp ce între ei curgeau valuri de fum din țigara molfăită cu mare plăcere.

–      Mi-ai promis, strigă Trandafir și simțea cum creste furia în el. Ai uitat? Mi-ai promis!

Îl prinse cu putere de reverul hainei. Omul se înspăimântă brusc, fu cuprins de un atac de panică, porni să urle cum nu se poate mai straniu: „Mor, mor, mă ucide dușmanul meu Tiranosaurus... Aaaa!” Se sufocă și se întinse pe coridor fără suflare. Alta, acum! Trandafir încercă să-l resusciteze, dar nu îndrăzni să-i sufle aer prin scârboasele orificii de pe față. Îl rezemă de perete, îi scoase mantaua și îi îndesă banii în buzunarul bluzei, astfel încât comanda onorată fusese și, aproximativ, achitată. Apoi plecă plin de remușcări, nici nu mai îndrăzni să privească îndărăt, dar nici să se ferească de eventualii martori. Drept e că nu fusese nimeni pe culoar, deși îi păruse că zeci de ochi urmăriseră întâmplarea... Apoi porni să alerge, îmbrăcat în mantaua lungă, până-n pământ, cu bandajul alb, roșu pe alocuri, să alerge pe holuri, să i se piardă urma... Urcă, apoi coborî... și se opri obosit. Se opri obosit... Și se opri... Ce diferit arăta holul! Ușile erau mai mici, cu vizoare zăbrelite... Desfăcu un astfel de vizor și văzu o cămăruță goală. Parcă era și un copăcel, sau... Hm! Alături, cum desfăcu ușița vizorului i se arătă fața unei maimuțe veritabile! Menajerie? Circul? O femeie foarte grasă, colosală, se apropia anevoie pe hol și, când ajunse înaintea lui, strigă: Fiul meu! Fiul meu, te-am regăsit, în fine! Și îl prinse între brațele uriașe sufocându-l cu dragoste în tona ei de grăsime.

–      Copilule!

–      Ce copil, că sunt om în toată firea..., încercă să spună, dar mare lucru nu se auzi.

Și se zbătu să scape de strânsoarea femeii care atrăsese atenția unor curioși, ori trecători...

–      Mama Baria! De când își caută copilul biata femeie!

–      Și-a găsit fiul?

–      Fiul meu!...

–      Nu sunt eu, nu sunt eu fiul dumneavoastră. M-ați confundat doamnă!

Femeia îi dăduse drumul să se odihnească după emoția revederii și îi spuse nerecunoscătorului:

–      N-aveai cum să mă recunoști sub înfățișarea asta, dar eu nu-mi pot uita puiul. Te caut de zeci... poate... sute de ani...! Chiar sute de ani... și mai bine...

–      Minune, auzi o femeie care mergea în urma babei, mama Baria și-a găsit fiul!

Atunci, văzu ascuns de trupul masiv al femeii un alai de indivizi care se întindea în urma ei ca un șir indian, lipit de zid...

–      Nu sunt fiul tău, mamaie. Nu te-am văzut în viața mea și îmi cunosc mama adevărată. Pentru ce îi minți pe oamenii aceștia?

–      Nu-i mint copilul meu! îi spuse femeia privindu-l înduioșător. Eu n-am mințit decât o dată în viața vieților mele, și atunci mi-am pierdut credința și de-atunci te caut...

Pe Trandafir îl sperie ideea... Numai obiectul adorației unei nebune nu fusese până atunci. Bătrâna grasă, cu obrajii căzuți, ochii opacizați de cataractă, cu picioarele învinețite, aproape cangrenate de o boală teribilă a venelor, îi păru o stafie care bântuie holul, o moartă însoțită de spirite rătăcite care găsiseră o speranță în scopul căutării acelei nefericite. „Dar spiritele n-au sex!... Ah! Unde este acum Stan Păpușă? Câtă nevoie aveam de sfatul său!” Stane! E-e-e...

–      Regret că nu împărtășesc sentimentul dumneavoastră, iertați-mă dar trebuie să mă retrag...

–      Vai ce fericită sunt, cât de fericită...! Doamne, Doamne, Doamne-Dumnezeule, sacrificiul tău n-a fost zadarnic... 

Trandafir plecă însă, nici nu văzu temenelele bietei bătrâne, nici nu se uită la gaşca de moroi, alergă să iasă de pe coridorul fără sfârșit dar și neterminat cumva, parcă suspendat..., iar când privi înapoi îi păru că înconjurase Pământul...

–      Efectul bromurii...!

Stătu iară până ce ieși dintr-un nor alb Dumnezeu și-l muștrului zdravăn:

–      Bini mai! Si poati sa ti arați asemene di nerecunoscător în față cu insăşi mumă-ta? Nu știi di lejea număru’ şela: Şinstăşti-ţi parinţii ca să nu ti mănănşi paduchii? 

–      Ce părinți, nea Bubu, că nu-i maică-mea! Știi ce, ia mai lăsați-mă! V-ați așezat cu toții pe capul meu că nu mai pot judeca limpede.

 Bătrânul era proaspăt ras, iar mustața lui pătrată îi păru vopsită să arate mai tânăr. «Nea Bubu! Ce-i cu nea Bubu pe-aici? Parcă o mierlise nea Bubu, zis și Dumnezeu!»

–      Ce faci dumneata nea Bubu, aici?

–      Pî io sun’ Dumniezău, mă băietule! Un’e vrei sî stau. Aşilea mi-i tronu’!

–      Stai pe tron?

–      Pă’ Dumniezău domnieşti mă băieți. Ți s-o întunecat di tăt mințile şeli?

 Trandafir se frecă la ochi să vadă mai bine unde ajunsese. «Ce amețeala dracului! Ah, iartă-mă!» mai zise gândind că era înaintea lui Dumnezeu, iar dracul e principala sa jenă... însă parcă n-ar fi fost chiar Dumnezeu ci un individ cocoțat ca o cioară pe gard deasupra unu vas de closet, care-i zicea râzând: Azi e ocupat...

Și pe dată fu cuprins de o putoare cum nu se poate mai căcăcioasă iar spațiul se populă cu numeroase cabine așezate alături, de-a lungul unui coridor. Se îndepărtă de individul care încă râdea și cum îi reveniseră subit nevoile încercă să intre în altă cabină dar nu reuși să deschidă ușa, apoi văzu că următoarea cabină era plină de excremente și n-ar fi fost indicat să facă echilibristică în papuci printre ele, apoi cealaltă cabină, fără ușă, doar cu o gaură spartă în pardoseală, plină de murdărie... Nu! Tocmai treceau două femei pe coridor... A ieșit... Ce mai căcănărie! Ajunse la o intersecție de coridoare. Privi într-acolo văzu doar cabine de closet... Așteptă la ușa unei cabine unde intrase o femeie, dar era penibil să stea astfel... se afla într-un loc plin de closete, nu văzuse atâtea în viața lui... Intră alături unde părea să fie mai bine. Totuși trase apa să se curețe vasul și deodată mizeria refulă dinăuntru astfel că fugi de-acolo... alt closet murdar, altul fără ușă, altul ocupat și simți că se va scăpa pe el în cel mai mare closet pe care l-a văzut vreodată... Unde era ieșirea din labirintul acela? Plecă înainte pe coridor și curând se afundă pe alt coridor, și-apoi altul... Văzu un individ așezat pe pardoseală care mânca ceva... Apoi alții care păreau să stea la o șuetă, fumând și consumând o cafeluță...

–      Bună ziua. Fiți amabili, cum se iese de aici?

Oamenii porniră să râdă fără să-i răspundă. Unul dintre ei avu chiar un acces de tuse convulsivă de-atâta râs: Ha-cha-cha...! Să mori de râs, nu alta!

Îi privi curios un timp. De ce râdeau?

–      Ha-ha! Ha-ha-ha!

–      Cum se iese de-aici, că m-am rătăcit?

Oamenii izbucniră din nou... Se îndepărtă contrariat... „Prostule, de-aici nu se mai poate ieși! Ha-ha-ha...!” Nu se mai poate... Nu se mai poate...? Adică?... Vizionă locul unde stătuseră oamenii, saltele, așternuturi... Coșmar! Cabine pe dreapta, cabine pe stânga... înainte... înapoi, la dreapta iară...  Obosise mergând aiurea, flămânzise... De unde veneau toți oamenii aceia? Nu ar fi putut să trăiască acolo. Doar nu mâncau...! Nu. Nu se poate... „Ieșirea... Știți pe unde se iese de-aici?” „Nu știe nimeni?” Un tip îl acostă:

–      Ai nevoie de viză?

–      Pentru ce?

–      Cazare...

–      Știi cum se iese de-aici?

–      De ce să ieși? Aici e mai bine, mai ieftin, mai sigur... poți chiar câștiga un ban... doi.

–      Eu vreau să ies.

–      Bine. Cincizeci.

–      Ce?

–      Parai.

–      Ha-ha!

–      Vezi ce ușor se poate câștiga un ban?

–      Prin urmare există o ieșire.

–      Natural. Altfel nu puteai să intri.

–      Ne cunoaștem, așa e? zise Trandafir micșorând un ochi și amenințând omul cu degetul.

–      De unde? Eu n-am avut nici o treabă cu dumneata.

–      Îmi datorezi o căruță de bani. Tu mi-ai furat mașina acum câțiva ani! Te știu nenorocitule, cum să te uit...

Omul se îndepărtă, însă Trandafir se ținu după el:

–      Ce mică e lumea! Uite în ce căcănărie se-ascunde o pramatie!

–      Bine-bine, îi spuse hoțul, am să te scot de-aici!

–      Și crezi că vei fi chit cu mine?

–      Păi îți achit datoria. Altfel n-o să poți ieși. Pentru că tu nu știi cum ai intrat... Ha! Tu n-ai cheie...

–      Nu știu cum am ajuns aici. Cred că involuntar...

–      Urmează-mă! îi zise însoțitorul și plecă pe coridor înainte apoi se învârti împrejurul unei cabine mai mari și pătrunse înăuntru. Trandafir îl urmă, chiar dacă nu era foarte iute din cauza rupturilor de papuci pe care-i primise când și-a schimbat hainele, și ajunse în fața unor scări: Ei, asta era, fir-ar să fie! 

Cât de aproape se afla de ieșire! De câte ori trecuse pe-acolo? Omul dispăruse deja când a ajuns deasupra și a simțit frigul aspru de-afară. În fața lui, vedea holul terminându-se într-un cerc de lumină și acolo, mai departe, chiar la mijloc, o siluetă feminină puțin tulburată de distanță, apoi auzi foarte clar placheurile unor bocanci păcănind pe ciment și trei... parcă... soldați îmbrăcați cu mantale se apropiară de femeie...:

–      Ne mai aștepți?

–      Ați întârziat, spunea femeia...

–      Am fost reținuți cu probleme de serviciu...

–      Nu-i nimic. Ne vom distra de minune...

–      Roxi? a strigat Trandafir. Roxi-Cioxi!

Dar femeia și cei trei bărbați s-au îndepărtat și s-au dezintegrat în lumină.

Trandafir s-a grăbit într-acolo, a ieșit din clădire și a ajuns în curte, în fața clădirii. Afară se aflau  numeroși indivizi pe care nu-i cunoștea și s-a tot învârtit printre ei întrebându-i obsesiv cât e ceasul: „Cât să mai fie ceasul?... Nu știți cât e ceasul?... Fiți amabil... Ceasul? Aveți un ceas?... Am întârziat, vai mie! Mereu întârzii... Sunt retardat... Un ceas... aveți?...” 

Timpul trecuse nebunește cât rătăcise prin closetul acela uriaș! S-a învârtit prin curte până ce a amețit și a leșinat. Când a deschis ochii cineva îi făcea un masaj plăcut prin păr și s-a simțit așezat cu capul în poala unei femei, întins pe o bancă.  

–      Roxi? întrebă.

–      Nu fi măgar să visezi la altă fată! Ha-ha! chicoti... Ha-ha-ha!

O tânără cu părul și ochii negri, îmbrăcată sumar pentru frigul de-afară...

–      Iulia, se auzi un strigăt de femeie în vârstă. Iulia, unde ești dragă!

–      Privește acolo! Este numărul meu!... Caută-mă!

Și Iulia îl lăsă întins pe scândură... „Caută-mă! Caută-mă!...”, încă mai auzea tot mai slab, iar ochii săi zăboviră pe orologiul vechi din turnul clădirii administrative... Acolo era numărul...  De aceea-i păreau ciudat grupate cifrele ceasului!

Și-a revenit în laboratorul doctorului pe care-l auzea spunând, cumva distorsionat: „Este o mare descoperire, nu vă dați seama? Are numeroase și importante implanturi artificiale. Avem de-a face cu un robot. N-am văzut în viața mea un cyborg! Mi-e temă să-i fac șocuri electrice. Oare cum are să reacționeze, cum are să reacționeze...? Dacă e programat să ne omoare pe toți? Cum a ajuns ăsta aici fără să aibă recomandare?”

–      Dumneavoastră l-ați internat, domnule doctor, îi spusese asistenta Nuţi. 

–      Eu? Nu-mi amintesc.

Atunci se produse agitație înăuntru și după câteva sunete puternice, ca și cum s-ar fi prăbușit persoane și obiecte, o voce gâtuită de mâinile cuiva, răsună astfel:

–      Diavolul Parpanghelie i-a cerut sufletul...!

–      Ce zice?

–      Parpanghelie i-a vrut sufletu’ că e zgârciiit... Aah! Aah!

–      Lăsați că-l pot ține singur!...

Trandafir s-a ridicat de pe masa unde fusese etalat, și a ieșit încet ocolind oamenii agitați care îl neglijară. 

A ieșit în hol. Laboratorul și cabinetul doctorului erau despărțite de o draperie, dar aveau ieșiri separate. A mers direct spre camera unde dormise și-l găsi pe Cicu Cigarse.

–      Pe unde umblați domnule că ați fost căutat zilele astea mai mult de cât sunt eu căutat de nevastă-mea?

–      Cine m-a căutat? îngăimă Trandafir minunându-se că mai poate vorbi. Cine m-a căutat, repetă?

–      Doctores, compadores, muestros, palados, ficos, matadores...  

–      Ce tot spuneți?

–      Ia stați să mă uit în dicționar!... Cred c-am încurcat puțin... Espantoso de muchos... Eh!

–      De ce mă căutau?

–      Nu știu domnule. Băgau capul pe ușă, uite-așa, și întrebau de dumneavoastră. „Unde e domnul acela!” Cum vă cheamă?

–      Trandafir.

–      Așa. Ați fost buricul pământului zilele-astea.

–      Care zile? Azi. Că abia ieri am venit.

–      Serios domnule? Absoludamente? Eu nu vă știu de ieri...!  Da, în fine, ce să fac?

–      A zis vreunul că se numește Petre Gibea?

–      Petre...?

–      Gibea...

–      Nu știu... nu cred... n-am auzit...

Cicu Cigarse deveni brusc preocupat de lectură și deschise unul dintre numeroasele sale dosare... Apoi le numără: Îmi lipsește unu’! Cine-mi tot umblă p-aici?

Trandafir se strâmbă observând schimbarea bruscă de chef a omului de lângă el și se îndepărtă. Atâtea lucruri se petrecuseră într-un timp foarte scurt și toate-i zburdau prin minte... Poetul, closetul, Iulia... Frumoasa Iulia... Copila... Ar fi vrut să-l întrebe pe Cigarse însă acesta se adâncise în studiu. De cât timp este oare Cigarse în sanatoriu? Și de ce stă acolo din moment ce nu este bolnav? Sau este și crede că nu e?...

–      Poftim domnule, este scris în catalogul ăsta vechi, din anul... pfu! nici nu se mai vede anul de vechi ce e, l-a julit careva aici, la fluxul ăsta de lumină nu poți avea o emisie pe celulă care să depășească un milivolt! Și dacă le aduni... ajungi la dracu’... Ia! Unu, doi,... dî, dî, dî... o sută...

–      Domnule Cigarse!

–      Stai nițel! Dî, dî... Are... dom’le! Ai dracului! Au redus dimensiunea celulei, vedeți! Vedeți că sunt dispuse în bie! Hâm! Uite-aici!

Cigarse îi arăta ceva pe monitorul său prăfuit, iar Trandafir nu îndrăzni să refuze invitația...

–      Domnule Cigarse!

Cicu Cigarse reuși să se întoarcă din uimirea sa inginerească, fără a-și clinti vreun pic atenția vizuală:

–      Da.

–      Am intrat în closetul ăla...

–      Ați nimerit acolo? Nu se poate intra din clădirea asta... E sursa noastră de energie! Știți că e și closet public, adică e folosit și de oamenii de-afară? Da’ nu s-amestecă cu ăștia d-aicea! E un zid, p-aci nu să trece! I-am auzit pe unii că ăia d-afară au intrat pe partea noastră. Se mai trafichează una-alta! Știți ceva! Eu n-am avut curiozitatea să merg acolo... Și am vechime aici! Câți ani? Cinci-șase! Mai mult? Nu domnu’...!

–      Trandafir, v-am zis!

–      Așa, domnu’ Trandafir... Hă-hă! Da’ ce nume v-ați ales!

–      Nu l-am ales eu! Așa... așa mi se spune.

–      Da. Eu n-am intrat acolo. Acum un an eram pe Corso cu „Fiica ploii”, pseudonimul Iuliei la poșta electronică și am văzut intrarea într-un WC public. „Stai puțin”, i-am zis, „că m-a lovit și trebuie să...” aia! Am coborât pe scări, am dat cardu’ ăla și, domnu’...

–      Trandafir...

–      Da, ha-ha, uit mereu...! Am, am intrat în lumea poponarilor, a obsedaților, o scârboșenie de nedescris...  Te pândeau acolo!

Trandafir izbucni în râs. Era foarte ispititor fizicul de gloabă al lui Cicu Cigarse!

–      Nu vă spun ce inscripții erau pe pereți!... De ce, de ce râdeți? Ce, nu mă credeți?

–      Vă cred, continuă să zâmbească Trandafir... Observ că sunteți destul de liber să umblați prin oraș... Pe fiica dumneavoastră o cheamă Iulia?

–      Nu v-am spus?

–      Poate... Cum arată?

–      Uite-o domne în poză!

Trandafir o revăzu pe fata care-l ținuse în brațe!

–      O știu!... Ciudat! Este și ea internată aici?

–      Nicidecum. Ea nu poate fi internată... E-e liberă, merge la școală, în ultimul an... Artista tatei!

–      Am văzut-o... în curte!

–      Vi s-a părut!...

Și deodată Cicu Cigarse schimbă registrul:

–      Nu știu ce să fac! Sunt un tată nefericit domnule!  Vă spun că sunt în pragul disperării. Nu știu ce să mai fac pentru fata asta că a crescut, și e frumoasă, domnule... o vedeți aici în poză... e frumoasă, are niște pulpite și un funduleț... O frumusețe! Dar nu-și vede de școală. A luat cinci în teză la matematică, patru spre cinci. Își ascunsese hârtiile și le-am găsit scotocind în dulap... Am avut un șoc electric. Dar nu i-am zis divei, că o destabilizează.

–      Care divă?

Trandafir se întinsese ușor pe pat își scosese șosetele și mirosul greu se instalase în toată camera, iar picioarele murdare se ascunseră în așternuturi...

–      Morticia, nevastă-mea...

–      E divă?

–      Nu știați? E actriță la teatrul Mădălin... E drept că nu joacă decât într-un spectacol... Ea zice că tot tânără a rămas și nu acceptă realitatea... roluri pentru vârsta ei! Mă Morticia, îi spun, tu nu vezi că nu mai ești tânără? Preferă să bea... Și să fumeze. Vine seara târziu beată gata și plină de arțag...!

–      Iertați-mă!... Pe soția dumneavoastră o cheamă Morticia?

–      Așa-i zic eu. E-e... o cotoroanță a dracului... ceva de nedescris! Cât am suferit pentru femeia asta! Eu am iubit-o domne... sincer! Dar familia ei nu m-a vrut...

–      Îm! S-a făcut deja seară și nu mi-e foame! se miră Trandafir. N-am mâncat toată ziua azi! Din cauza putorii... Ah! Este o comunitate de oameni care trăiește în closetul ăla...!

–      Ce vorbiți? Es una locura, e o nebunie. Cum să poți trăi în closete?... A fost și naşu’ să întrebe de dumneavoastră...

–      Naşu’? Și...?

–      Nu știu. V-a căutat... Zicea că se duce acu’ în corpul D. Sunt șase corpuri de clădire în lumea noastră. În cinci dintre ele am fost și eu. Cea mai mare clădire este corpul A. Noi ne aflăm în A. Eu am lucrat la sistemul de încălzire al acestor clădiri. În clădirea nelocuită este centrala termică, la subsol este bazinul de fermentație și deasupra... bucătăria... „Cum ați ajuns aici domnu’ Cigarse”, m-ați întrebat? Am suferit o depresie... depresia este o boală chimică și e declanșată de secreția serotoninei... iei litiu drajeu, anafranil, clorocalcin... după... după ce s-a născut Iulia…

Domnul Cigarse s-a întins pe scaun, a închis ochii, și-a pus mâinile sub cap.

–      A-a-am avut un vis cumplit!

A scos ochelarii apoi a evocat: 

–      Eram pe un drum seara spre nunta unei nepoate și... drumul se surpase... pe o parte era fostul trotuar și ar fi trebuit să ne dăm drumul ca pe tobogan, alături carosabilul, bolovănos... am zis să mergem jos pe trotuar, se părea că trecuseră destui, da’ Morticia a trecut alături, cu fata... și... deodată s-a dus la vale terenul, eu n-am reușit decât să o prind de mână, de deget, și a scăpat... îmi părea neadevărat s-o văd tot mai jos pe fetiță, ca o păpușă, cu picioarele desfăcute, rostogolindu-se „Am pierdut-o, am pierdut-o!” Eram disperat, am căutat un buton de revenire, de... ceva... Hî... mmm, hî-hî!... Se întâmpla o fatalitate... și m-am deșteptat disperat! Strigam: „Fetița mea, fetița mea!”

–      Spuneați că are... optsprezece ani?

–      Acum are paisprezece... Atunci, când am ajuns aici, avea opt ani și ceva. De-abia era în clasa-a doua. Da. Murise și mama... Pe mama o divinizam. Fusese profesoară de franceză și avea manierele-alea elegante de madame de la haute société.. și vocea caldă... Ce femeie grozavă a cucerit tata!... Tata mai trăiește încă! E bolnav tare săracu’... are o artroză cumplită care i-a blocat articulațiile, nu-și mai poate mișca degetele, a orbit, nu-și ține echilibrul... și de câte ori îl vizitez îmi spune: „M-a uitat moartea aici!” Aude bine... și nu s-a scrântit la cap, judecă normal... „M-a uitat Moartea!” A fost contabil și director comercial la firma Coros!... a avut patru frați... dintre toți cel mai mult l-am iubit pe nenea Iancu... locuia în vest, într-un oraș frumos... frumos.... ce amintiri... a murit nenea Iancu, era șef de bancă... nu am moștenit decât două biblouri și câteva cărți de la el...  dar multe... multe amintiri minunate... fericite... mă... luaseră dintr-un parc, cică strigam la copaci: „Copilul meu! Trebuie să-mi îngrijesc copilul! Vreau să cumpăr... nu mai știu ce, pentru copil...!” Eram disperat. După aceea n-am mai fost în stare de nimic... nu reușeam să fac nici cel mai neînsemnat lucrul pe care aș fi vrut să-l fac... nici nu mai vorbeam bine... știam cuvintele dar nu le puteam pronunța, vroiam să le spun, înțelegi? dar nu puteam... nu puteam să-mi fac nevoile în țucal... era penibil domnu’...! mi-era rușine că mă ajută cineva să mă... mergeam, îmi țineam echilibrul, însă nu îndrăzneam să plec undeva... mi-era teamă că nu voi reuși, mă temeam de eșecuri, mă temeam de efectul oricărei acțiuni mărunte pe care aș fi vrut s-o întreprind... eram o legumă, domnule... iar doctorii mi-au pus creierii la prăjit apoi m-au îndopat cu neuroleptice, toate au efecte secundare și te năucesc... n-am vrut să le mai iau... am avut voință să mă refac altfel aș fi fost ca mortăciunile din corpul B... acolo au fost adunați schizofrenii atonici care nu mai pot fi salvați... știați că li se micșorează creierul în timp? Am citit... eu mi-am revenit încet-încet, am avut voință și am reînvățat cum se face tot... am luat-o de la capăt, pot spune că m-am născut a doua oară... când am reușit singur să fac pipi în țucal a fost o reușită mai mare ca urcarea pe Everest... atunci am înțeles că performanțele în lumea asta trebuie judecate după posibilitatea fiecăruia... hai că sunt un geniu! Uite domnule aici schema unei instalații hibride de încălzire, centrală termo-electrică murală plus panouri solare, poftim! Găselnița mea e folosirea acestor condensatoare cu plăci, nu știu dacă vedeți, puse invers, aici la capu-ăsta. Nu-nu, aici! Astea... E o revoluție! Sunt un geniu, dacă vă zic! De când îi caut o soluție sistemului de încălzire... Mă duc să-i spun administratorului, lu’ Bâră, să-l bucur.

–      Când am venit mi-au zis că este inspector. Mai apoi am crezut că e doctor…

–      Cine? Bâră? Nuu. E administratoru’. Nastase e doctorul... Naşutase... Naşu... Ha! Teroroso! Pa-vo-ro-so! Medicamentu’ lui preferat: Zece mii... Dă volți!

Cicu Cigarse se redresase în timp ce i se confesa lui Trandafir, își reașezase ochelarii pe nas și mormăind povestea vieții sale mâzgălea totodată o hârtiuță cu o rămășiță antică de creion, în fine, i-a fluturat-o victorios pe la nas și s-a ridicat de la masă scremându-se ca după un mare efort, pentru a-și lua avânt să iasă val-vârtej din cameră.