Demonul roșu

Viselor... Niște reziduuri pe care le consumă ciudățenia aceea din cap în vreme ce-și reface energia. În somn, sunt momente când oamenii nu mai există. Atunci când nu simt nimic, când nu mai percep nici o imagine. Nu mai există... iar Lumea... dispare... Cine-a spus că omul își simte Spiritul? Cum poți atinge înțelesuri pe care le numești „transcendente”, omule, ființă care lipsită de simțuri nu mai exiști? E-atât de ușor să schimbi înțelesurile, să le amesteci, să le confunzi... Ce-i visul? Oare nu-i deschiderea spre o realitate mai subtilă și mai

Lumina incendiului pătrundea în celulă printr-o fereastră zăbrelită. Un individ acoperit de o manta largă a înaintat către un spectru deformat, umbra unui om, un zgârci cu oase, care se contorsiona pe pardoseală încercând să se apere:

–      O nu, nu...! Știam că mă vei găsi iară. Nimeni nu se poate ascunde de tine... Degeaba ai venit! Sunt mort, să știi că eu sunt mort...

–      Ha-ha-ha-ha! Ce vrei să spui? 

–      De Rău nu te poți ascunde, pentru că Răul... ah! Răul e Domnul tuturor. El ne stăpânește...

–      Eu sunt Răul? Haida-de! 

–      ... și, de cum am greșit întâia oară, am căzut în puterea lui. Inconștient am fost să sfidez soarta... S-ar fi scurs liniștită, eram un tânăr ascultător și studios, iubit de colegi și de familie...

–      Nu mai spune! Ai o poveste pentru mine? Povestește! Cum te numești? Sunt chiar pregătit să te ascult. 

–      Nu sunt eu Incendiatorul. Nu... El era precursorul. Incendiatorul nu poate fi înfrânt. Eu... sunt un biet nevolnic... Eu am murit deja.

–      E-ei! Nu-mi amintesc numele acesta! Eu l-am întâlnit doar pe Trandafir zis Demonul roșu? Îl știi?

–      Trandafir? Zis Demonul... Aa-ah! Era... iarnă... o iarnă fără zăpadă... Ba nu... Era vară. O vară uscată. O vară într-atât de călduroasă încât alizeul african bătea prin oraș, totul frigea... asfaltul, pereții caselor, chiar și pomii,... Intrasem într-un local din cartier să mă răcoresc, în „Fenta lui Marcu”,... frontonul cu arcașul, hă! Îmmm! Auzeam vântul izbind clădirea localului în care mă adăpostisem. Îmi amintesc... Patronul era un garoi, cumpărase afacerea de puțină vreme de la un neamț pe care-l omorâse un tâlhar chiar după ce-și luase banii...

–      N-ai fost tu tâlharul acela, Demone... roșu?

–      Ce, eu sunt Demonul roșu? Nu sunt eu! Dar îl știu pe demon... Îl știu tare bine… În ziua aceea fierbinte ședeam la masă când servitorul, un pitic cu capul mare, m-a întrebat ce servesc. Abia terminasem o bere. M-a întrebat de câteva ori, până s-a plictisit. „Mai doriți ceva? Doriți ceva?...” cu voce subțire... „Doriți ceva? Doriți ceva?...” Aaah! Și-acum mă sfredelește sunetu-acela stupid. Fumam dintr-o pipă un amestec aromat de tutun și puțină iarbă indiană, fumul îmi străbătea plămânii, iar înaintea ochilor lumea și pasiunile ei se ondulau, într-atât de... se ondulau într-atât de... departe... Mesenii, ventilatoarele, patronul burtos și nevasta grasă, marea sală a localului, piticul scârbos... Aah!...  Și-atunci mi-a apărut înainte pentru prima dată un călător îmbrăcat în costum bej, un individ cu pălărie... a venit aproape de mine, la bar... A zis: „Vin tocmai din India pe jos. Am fost acolo să învăț taina focului…” „Ha-ha-ha! a pornit să râdă un tip aflat în partea cealaltă, ha-ha-ha! Taina focului? Păi focul n-are nici o taină, ha-ha-ha!” Călătorul nu l-a luat în seamă și a continuat: Am văzut cum se întinde... Hei! De ce este atât de cald aici? „Ce anume se întinde?” „Plaga, pandemia... se întinde, vine încoace... Se sting toate ființele... până și plantele! Frate, ce căldură!” „Ai intrat în călduri ca o muiere”, a zis patroana și toată lumea a râs... Chiar și eu. Am pornit să râd și nu mă puteam opri... „Ha-ha-ha! Ha-ha-ha!”... Nu mă puteam opri... Și-atunci, omul acela, călătorul care venise tocmai din India... a zis: „Astfel se manifestă bolnavii, râd până crapă”... „Ha-ha-ha-ha!” râdeam. Știu că a mai spus: „Nu există decât un leac pentru boală: focul.” „Ha-ha-ha...!” Râdea și patronul, chiar și piticul... și clienții... Apoi a pornit să salte toiagul, parcă de la sine, să bată-n podea, poc-poc-poc! să bată, abia mai putea fi stăpânit și călătorul s-a... s-a transformat într-un... s-a transformat așa... nu știu cum... poate doar în imaginația mea... într-un... magician... Și-a îndreptat cu ambele mâini toiagul greu către bar...  Din capăt a țâșnit un fulger... au sărit pitici roșii de foc și într-un minut localul s-a transformat în torță. Vă jur că am văzut născându-se din foc tot felul de vietăți grotești care hăcuiau ticăloșii găzduiți în acel loc blestemat. A fost o viziune, a fost ceva real..., n-am realizat pe de-a-ntregul atunci. Brusc, tot zgomotul a încetat. Se auzea numai focul ce ardea clădirea. Și magicianul, impresionant, cu o pelerină largă pe umeri, se îndrepta încet spre ieșire, când... mi-a căzut pipa. Și-a întors capul spre mine. Atunci am înțeles că nu mai rămăsesem decât eu... S-a întors iar spre ușă, târându-și toiagul uriaș, apoi a ieșit. M-am ridicat și l-am urmat. De ce?... Pentru că nu eram eu... era... Eu luasem foc...

–      Cum să nu fii tu măi demone? Ce-mi șușotești acolo? Mă umpli de regrete, zău! Nu ai incendiat tu cartierul Rovine?

–      Nu.

–      Ăsta e deja tupeu. Cine a pus focul?

–      Piticul.

–      Ha-ha-ha! Ei da! Acum e piticul...

–      N-am fost eu, îți jur. Nu exista nici o sursă de foc în magazia aceea.

–      Nu e bine! Nu. Totuși ai recunoscut. Am avut acolo un martor, o cioară numită Stancu. De ce respingi o certitudine? Ha-ha-ha! Vrei să mă derutezi? Eu nu înghit fantezii! 

–      Piticul, îți jur, piticul de foc.... Acum știu sigur că există piticii de foc, atunci n-am crezut. Era acolo, mă aștepta... Suntem predestinați noi, muritorii. Suntem manipulați de păpușari.

–      Deeci...? Ești foarte abil, încerci să deturnezi subiectul anchetei... Deci nu, nu ai aprins magazia. Respectiv era acolo un intrus, pe nume Piticul... 

–      Niciodată nu s-ar fi declanșat un incendiu atât de mare. Avusese mai multe focare...

–      Dar circul? Ai fost singurul supraviețuitor al sinistrului. Și există încă persoane care te-au văzut ieșind calm din clădirea în flăcări.

–      Probabil persoanele care au pus focul!

–      Nu vrei să-mi povestești?

–      Tu știi mai bine. Eu n-am fost invitat la procesiune, la invocație... În noapte... Tu erai magicianul, așa este? Și paznic ai pus același pitic...! Tu ești Demonul roșu!

–      Eu? mugi individul cu mantaua largă. Îndrăznești să mă acuzi de crimele tale?

–      Tu ești Demonul roșu!

–      Ha-ha-ha-ha! Ha-ha-ha-ha! Ha-ha-ha-ha!...

Râsetul vuia în camera de piatră, individul a plecat pe ușă, dar vocea i-a rămas înăuntru...

–      Ha-ha-ha-ha!... Ne mai întâlnim noi... Focul purifică viața... Aprindeți focul! Alimentați-i foamea de oxigen! Ha-ha-ha-ha!...

Trandafir s-a redresat, apoi s-a dus către ușă, a împins-o puțin și a ieșit pe coridor.

 „Nesuferiți mai sunt vrăjitorii!, își zise. Nici măcar nu sunt oameni, ei sunt vrăjitori..., nu-și câștigă existența muncind din greu sau din orice altceva, sunt ființe furișate, au puterea să manipuleze lumea pocnind din degete. Ei pervertesc natura și uneltesc împotriva omului, chiar împotriva comunității... „

Trandafir se afla la subsol. Nu vedea mai nimic. Simțea doar fumul. Apoi se-mpiedică de un corp omenesc inert. Se strădui să-l târască spre un loc puțin luminat și să-i controleze pulsul... Mai apoi văzu urmele tăieturii și fața oripilantă a mortului. De fapt omul fusese ștrangulat cu o sârmă... U-uh! 

Trandafir se scutură  îngrozit imaginându-și că se murdărise de sânge mai mult ca asasinul. Găsi o pelerină agățată-ntr-un cuier și o puse pe umeri – era răcoare în beci – și se înarmă cu un baston de lemn sprijinit de zid. Auzea urlete, mormăieli, zgomote oribile se accentuau cu cât se apropia de emițător... br-r-r! zgomote cutremurătoare... Coridorul avea o mică lumină de alarmă, alimentată de vreun acumulator, de undeva... De-a lungul coridorului numeroase uși întredeschise... Totuși, pe culoar nu era nimeni. Lumina de-afară era și în interior așa încât distingea formele din camere. Un individ striga: „Ajuto-o-or!”, era așezat pe scaun și se legăna privind podeaua. Se legăna pe spate și se lovea cu occipitalul de perete. În camera alăturată o femeie așezată în pod, adică era îndoită de mijloc și ținea capul între coate, țipa continuu. Se mai oprea să inspire și apoi țipa din nou. Probabil îşi asculta vocea, îi plăcea cum sună, pentru că o modula, compunea vreo operă nemuritoare, nu-i bine să deranjezi creatorul în mijlocul creației sale, peste drum, un mormăitor dădea ocol camerei cu pași mărunți și lui Trandafir i se păru că aude: „cincisprezece milioane două sute treizeci și șase de mii patru sute șapte zeci și doi, cincisprezece milioane...”, o-o! o cameră goală..., altă cameră goală..., alt nebun care mânca ceva, mesteca ceva... nici nu îndrăzni să gândească ce, dacă-și mânca vreun tovarăș,  ori asistentul medical..., «ce caut eu aici?». Își auzi pașii pe pardoseală. Mersul lui era la fel de sinistru, îi păru perfect, direct... Deschise poarta metalică, urcă scările... și... fu aruncat în mijlocul pojarului, aruncat în foc, o jucărie stricată de pluș care înspăimântă copiii, un bufon care și-a pierdut umorul,... văzu calcanul acelei clădiri monumentale prăvălindu-se peste el... Sări de pe locul unde zăcea, cu penultimele sforțări se târî să nu-l ajungă molozul și cărămizile... „Ce se-ntâmplă? Unde mă aflu?” întrebă gâtuit de spaimă. „Sunt în Iad?” Venerabilul G., reprezentat ca un omuleț grăsuț, zâmbitor, așezat în postura lotus, o imagine ușor neliniștitoare, spunea cândva, probabil serios, că  omul moare în fiece clipă... Oricum, existența este doar o iluzie... „Sunt în Iad?”,  revenim... „Sunt în Iad?” Ce știe un om despre „Iad”? E o vorbă ce desemnează locul murdăriei care se curăță. Nu-i o firmă de reciclare, e o groapă unde gunoiul aflat în continuă combustie, fermentează și pute veșnic. Cunoașteți vreun blestem mai tare decât: „Arde-te-ar focu’!”? Ptiu! Puțină concentrare!... „SUNT ÎN IAD?” strigă descurajat Trandafir în speranța că va fi lămurit de cineva, pentru că  împrejur oameni alergau urlând, unii în flăcări, alții numai îngroziți, și toată scena, de-o violență extremă, părea generată de un incendiu uriaș ce cuprinsese întregul oraș. Ce oraș? Cum de ajunsese acolo? Vântul bătea puternic iar limbile de foc se întindeau spre tot ce putea fi devorat. Și Totul se usca, era sorbit de apă, cine-i mai însetat ca focul? apoi ardea... Ce pârjol nemaivăzut! Nimeni nu încerca să-l stingă. Ce oare l-ar fi putut provoca? Plecă pe stradă căutând să scape de coșmar,  pretutindeni însă foc și fum, acoperișuri și pereți năruindu-se, persoane înspăimântate și iraționale ce alergau fără nici un scop, nici să supraviețuiască. „Un oraș de nebuni!” zise, „Și-au dat foc singuri... ori, poate asta-i celebra Sodomă...?” Furtuna de foc părea să se-ntețească. Lemne aprinse zburau precum hârtii sau cartoane sau orice lucru capabil să ia foc, până și corpuri umane carbonizate, izbind oricare obiect sau ființă aflate pe traiectorie. O furtună de foc!

Trandafir se adăposti într-o clădire mare cu acoperișul în flăcări. Ce zgomot face focul! Pe cât de adormitor sfârâie într-un cămin, pe atât de groaznic trosnește lemnele acoperișului. Grinzile mari se pregătesc să cadă-n capul celor care le-au comandat, dar fumul, fumul este un asfixiant priceput, el se amestecă până și-n metabolismul celulei vii, o învață să moară, să nu mai fie... O-o! Marile crematorii...! „Ajutooor!” Nu era un singur strigăt. Ascultă cu atenție... Erau numeroase persoane acolo. Dar cum să treci peste obstacolele ce barau calea? Cum? Se mai poate sări, ocoli... Există oare sentiment mai grozav decât mulțumirea că ai salvat o ființă de la moarte? E un fel de  renaștere. Persoana pe care-ai salvat-o îți rămâne recunoscătoare toată viața. Îi ești ca un părinte. O poți re-numi. De ce „salvatorul“ nu se-ntreabă niciodată: Oare fac bine să o aduc la viață? Dacă-i condamnată la nefericire? Am vreun drept să intervin în evoluția lumii, a naturii, a destinelor?...  Fiindcă este ceva înnăscut, instinctiv. Doar brutele n-au acest instinct, cu-adevărat oamenii cei mai primitivi..., instinctul de salvator. «Nici vorbă! Nu am de gând să merg acolo! Ce am devenit oare?»  Trandafir se strădui să ajungă în locuri mai puțin expuse. Ieși din clădire. O pală de foc îi atinse fața și simți că i-a ars sprâncenele, genele și freza. Își puse gluga pe cap și încercă să se îndepărteze. Undeva ar fi trebuit să se găsească și capătul acestui incendiu. Nimic nu este interminabil, și-apoi, dacă ar fi fost să-și găsească el sfârșitul, nu-și avea rost așteptarea aceea prelungită. Ce trebuie să se-ntâmple se-ntâmplă. Se gândi la piromanul din beci care-i spusese o parabolă, cică: „viața lumii-i asemeni ploii ce cade din cer. Plantele au nevoie de ea să germineze, să rodească. A doua zi sunt din nou uscate, iar vântul le dispersează...” Oricât de mare-i pojarul, parcă-i mai scurt  dacă-ți mărești și iuțești pașii! Poalele mantalei luară foc dar n-o lepădă pentru că-i proteja capul. Încercă s-o stingă, își arse mâna dar totodată rămase atent la urgia care-l înconjura... Și nu îndrăzni să se oprească. Alerga și iar alerga. Și pe cât înainta pe atât de insuportabilă-i părea căldura. Transpira teribil, toată apa din corp se pregătea să-l părăsească... De departe, văzu apropiindu-se un zid înalt ce înconjura orașul, iar zidul roșu reflecta căldura ca peretele unui cuptor. Și parcă zidul era viu și-l întreba: Spune, tu, nefericitule, care ti-este Numele? Spune, cum te numești, dacă vrei să calci pe iarba oazei râvnite de marii cucernici, în grădina udată de curenți de apă, acolo unde fructele aromate sunt inepuizabile iar răcoarea este permanentă, acolo unde vei fi servit de baiadere... „Demonul roșu mă numesc și chiar eu am pus Focul...” „Zboară! Zboară! Zboară!”...  Își luă avânt pentru a încerca un salt peste zidul de foc ridicat să înconjoare Infernul... 

Atunci se prăbuși marele turn al Timpului Exact... Îl vedea cum vine cu totul peste el... și a țâșnit deasupra zidului de foc, desfăcându-și larg mantaua neagră...