Casa stafiilor

Umbla prin ceața care ascundea casele și ajunsese probabil într-o zonă deschisă atunci când auzi un râset bătrânesc, hârâit, fără bucurie și-apoi lătratul care sări cu câine cu tot asupra lui.

–      Stai cuminte, stai, nu trage... Știu, tu ești regele străzii... Nu vreau să-ți deranjez ospățul, ce-ai cu mine?

–      Gelu! strigă cineva și omul care-l ținea în lesă se insinuă în spațiul vizibil... Hă-hă-hă! Ia te uită!

În zgomot de table, un individ mătăhălos cu ochelari, se introduse în scenă și îl lumină cu lanterna.

–      Hă-hă! Gelu! strigă și plezni câinele cu capătul sforii. Stai, stai!

Alt câine își încrucișă lesa ori sfoara, cu celălalt stârnind mânia omului:

–      Treci înapoi! Acolo! Ce faci aci, rătane?

–      Dom’ colonel! Ce să fac? Merg. Asta... Am îmbătrânit... Nu l-am recunoscut pe Gelu...!

–      Da’ el te-a recunoscut pă tine! Ce zici?

–      E mai tânăr.

–      Băi omule, mă-mă... mă amuzam adineurea uitându-mă pântre gunoaie. Ce zici? Pă ce crezi că s-a pişat ăsta micu’? Pă manuscrierile mele, toate gândurile mele dă om, memorii, jurnale, literatură, alea-alea... Imaginează-ți, scrise pă hârtie veritabilă! Să pişa mititelul pă ele, mânca-l-ar tata!

–      Le-ați publicat?

–      Niciodată. Am ratat chesti-asta... Ce zici, cine mai publică literatură în zilele noastre?

–      Îmhî! Da’, da’... Și... doamna colonel...?

–      Ce zici? Nu mă mai ia în seamă! Mă ignoră domnule! Și... știi ceva? îi șopti confidențial, are un... concubin! Unul dur, dur tare. Mi-a aruncat toate hârtiile la gunoi. Nici nu m-a ascultat!...

–      Îmi pare rău...

–      Da’ de ce, de ce? Foarte bine. P-parcă întineresc s-o văd că se bucură de viață! Eu nu mă mai bucur...

–      V-ați despărțit? Ați divorțat?

–      Deloc-deloc... Uf! S-a întâmplat ceva...

–      Nu vă mai îngrijește deloc!

–      Nu-ți spun că nu mă mai ia în seamă?... În fine... de când nu mai pot dormi... Nu mai pot dormi deloc. Am niște insomnii cumplite. E, cumplite! Nu mai dorm. Plec noaptea pă stradă să n-o deranjez. Doar băieții ăștia, mânca-i-ar tata, mai țin la mine! Uite-i! Gelu! Mă, te pleznesc să știi! Treci acolo! Nici ei nu mă ascultă mereu, ce zici...

Trist, era trist domnul colonel, omul plin de viață era trist...

–      Da’ acu să vezi, te scot eu în lume! Nu, nu mi-ai zis ce zici... ce zici că duci în cutia aia? Ești mu-d’ăsta... mu-zician?

–      A, îi răspunse ferm Trandafir, e scutul dreptății.

–      Ce?

–      Mă protejează, la o adică...

–      Aha! Ha! Ce zici?

Și tot el își răspunse:

–      Ce să zic? Auzi drăcie! Nu-nu, fără asta!... Şi-şi-şi... unde mergi? continuă colonelul rumegând ca o cămilă. Auzi? Am să-ți spun ceva. Sunt-ă... io sunt-ă-ă, așa, cam prieten cu ăsta-a-a, cum îi spune lu’... Martelu?

–      Martelu?

–      Așa! Lu’ Martelu. Sunt prietenul lu’ Martelu. Ăla dă i să zice contele. Ce zici?

–      Foarte bine. E bine, nu?

–      Da. Da-da. E bine, cum să nu, şi-şi uite-acu’ mă grăbesc să... asta, să... Adică merg într-acolo, mă-nţelegi? Ce zici?

–      Unde?

–      Așa. Acolo, unde stă el cu fetele lui. Îm?... La... bloc. La bloc. Ce zici?

E, ce să zică! Ce să zică?

–      Păi, drum bun!

–      Nu-nu... Ce zici, vii cu mine?

Colonelul avea pe cap o șapcă cu căpăcele pentru urechi, era acoperit cu o manta străveche, pantaloni, un pantof și un bocanc fără șireturi, îi păru mult mai sărac decât îl știa, ce-o fi pățit? Era patetic... Trandafir îi privea ochelarii groși, îl vedea molfăind,... Ce-avea de făcut?

–      Bine...

–      Ha-ha, ha-ha-ha! Bravo! Bravo, tată!

Gelu sări cu labele pe el să se bucure împreună iar celălalt câine se învârti împrejur încurcând sforile pe care le susținea colonelul...

–      Am ajuns filozof, ce zici? Eu am scris „Filozofia tomberonului”, nu știu dacă ai..., adică citit, da’ n-aveai cum, ce zici? Trec așa prin apropierea ghenei unde s-aruncă gunoiu’ și nu mă pot opri să mai văd ce aruncă oamenii. Cele mai multe sunt resturile organice care se descompun. Știi ce interesante fenomene se produc? Mirosul atrage tot felul de insecte. Acum, iarna, gunoaiele se conservă, însă, de cum se întețește puterea soarelui vezi mișcând materia vie... Vecinul Sofron a adus vechea sa colecție de cartoane care au fost devorate de șoareci, așa cum s-a petrecut cu o parte din manuscrisele mele de care s-a descotorosit nevastă-mea. E drept că și eu prinsesem ranchiună pe ele însă n-am îndrăznit să le arunc de jenă și superstiție. Acolo se află eu-l meu, ce zici? Știi, fac parte din aceia care mai utilizează, adică utilizau scrisul pe hârtie... Ehe! Am avut o rolă de juma’ de tonă de hârtie în casă. Chiar și cărți! Sunt bogat. Doar că s-au deteriorat. Mă gândesc că puteam vinde hârtie, chiar scrisă da’ prinsese umezeală și era cam mucegăită. Mirosea nasol. Tata m-a educat, m-a învățat să scriu cu un instrument de scris, pe care am reușit să-l fabric și eu apoi, pe care-l înmuiam în tuș negru. Totuși, cu timpul scrierea s-a estompat – tușul se dizolvă în apă. Cred că de asta a murit scrierea mea pe hârtie. Dar, se spune, alții spun, ce zici, că erau sacrificați pomii... Ce zici! Care pomi? Hă! Acu’... acu’ eu sunt ateu și mason.

–      Știam că masonii n-ar fi atei.

–      Cine-ți spuse?

–      Domnule colonel... mai, mai am și eu ceva... înțelegeți? cultură...

–      Ce zici? I-auzi! Ce zici? Uite că eu sunt și aia și aia... Nu e contradicție. Te contrazic, adică... Ce zici?

–      Eu știu? Sunteți probabil o excepție.

–      Nu. Nicidecum. Ești tu mason ca să..., ca să...? Ce zici?

–      Nu vreau să vă enervați, ha-ha! Da’ știți că sunteți simpatic!

–      E-he-he! Ce zici! Mă perii... Da’ chiar mă enervasei... Te duc la Martelu, ce zici? Are o teorie... Și el e mason... Hm! Ce zici? Și te bagă și pe tine în aia...

–      Aveți vreun avantaj?

–      Da-da, desigur băiete. Avem un avantaj... de-de-destul de important.

Apoi zise ușor, confidențial:

–      Cunosc tot ce mișcă în... în... lume.

Și descrise o linie orizontal, cu lanterna, apoi ridică arătătorul mâinii drepte:

–      Și se mișcă pentru că e mutat de Lojă. Ce zici?

Colonelul și vagabondul, amândoi în costumație cazonă...

Vagabondul îmbrăcat cu o manta largă luată de la un nebun și bandajat la cap, ducând o cutie lungă după el și omul mătăhălos, care se deplasa legănându-se greoi tras înainte și înapoi de două cotarle ce miroseau toți rahaţii din drum. Colonelul vorbea despre contele Martelu și tocmai se referea la păpușile sale când tovarășul său constată că nu mai era alături. Strigă: Domnule colonel, unde sunteți?

–      Aici sunt, ce zici, aici dragă, ce e, te-ai rătăcit?

–      Nu vă pot vedea.

–      Uite că te-aștept! Hâm, ce zici!

Trandafir privi spre locul de unde auzea glasul bătrânului colonel însă nu reuși să-l zărească, ba chiar tusea lui astmatică se risipea, se împrăștia cumva într-un zgomot difuz.

După o perindare prin jegul străzii, iată pe-aproape altă cădire lungă și veche unde trăiește o specie de indivizi ratați în apartamente degradate.

«Ce s-au mai înrăit oamenii ăștia, gândi! Cum se mai sfâșie între ei, doar ca divertisment!»

Eh, și blocurile acestea..., o colcăială de zvonuri, au fost demontate, scormonite îndelung, amănunțit, să nu rămână ceva uitat în cleveteala zilnică, ele nu mai adăpostesc ființe ori destine (așa o vorbă pretențioasă!), doar presupuneri, amintiri, elucubrații care șuieră în interioarele celulare, urcă sau coboară spiritele atâtor morți care nu și-au sfârșit discursul.

Lipește-ți urechea pe cărămida zidului! Ascultă!

Aici o auzi pe madame Prundeanu, vorbind strigoilor care-i bântuiau camera. Uneori o chinuiau nenorociții și biata posedată urla, după ce încheiase dezastruos încercarea de a-i convinge că lumea așa cum fusese nu mai există. Și parcă auzi cum descinseseră câteva persoane, bărbați, în casa ei, spărgând ușa cu intenția de a o trimite într-un azil și comentariul lor: Dumnezeule, aici trăia un om!

Om? Ce să fie? Și madame Prundeanu fusese, nu-i așa? normală, ca ei, căsătorită, umplută, ghiftuită cu aceeași moralitate, a individului care nu-ți îngăduie să fii altfel.

Vizavi, altă bătrână. Nu mai putea vorbi, era paralizată și cântărea vreo două chintale. Greu de urnit. Fiica i-a transmis fără milă tot ce nu îndrăznise cită vreme fusese mumă-sa la putere. Inadmisibilă, impardonabilă cutezanță! Dar cineva, altcineva, trebuie să fie vinovat de eșecul nostru în viață. Și avea, Dumnezeu știe, multe să-i reproșeze devreme ce o terorizase mai bine de juma’ de secol. Și la bătrânețe, poftim, se încăpățâna să nu mai moară! Doar pereții cunosc ura nestăvilită a femeii care-și vărsa găleata plină de frustrări abia acum, în prag de pensie, asupra băbătiei octogenare. În afara lor, fiica se purta exemplar, își plimba mama cu căruțul și o cocoloșea cu grijă filială. Iar mamarea își păstra aceeași expresie mirată care-i pecetluise figura din ziua în care unicul copil prinsese tupeul diabolic să o judece.

„Olga! Olga!...” Îngerul blond, fiica răsfățată a familiei Paniatovski, el polonez, ea, doamna, rusoaică, rătăciți în țara aceasta cu oameni taaare ospitalieri, nespus de inteligenți și-apoi frumoși nevoie mare... Olga se dezvoltase la o dimensiune apreciabilă, asemănător, mai degrabă, unei balene decât unei sirene. Îm! A rămas în memoria locului tabloul ochișorilor ei albaștri și cozilor gălbui ridicate-n aer când alerga fericită în brațele tatălui său, un bărbat puternic cu mustață grizonată, lucra în ministerul de externe domnul Paniatovski. Atunci n-avea nevoie de simpatia băştinoşilor, Olga. Însă, tragedia a marcat evoluția ulterioară a femeilor Paniatovski în Barbaria. Tatăl a murit fulgerător, neașteptat, chiar dubios... cine erau oamenii aceia care-i vegheau sicriul, și pentru ce nu li s-a permis să-l atingă, să-l îmbrățișeze? apoi, la fel de înspăimântător, s-a derulat spectacolul primei crize epileptice a Olgăi în chiar ziua înmormântării... Doamna Paniatovski, o femeie frumoasă încă, a îmbătrânit într-o zi cât alții în zece ani. Ca-n povești! În fine, marcate în ani de singurătate, printre oamenii aceia care le deveneau tot mai străini, incapabile să-și reia viața altundeva, femeile au traversat existența insipidă într-un dispreț ascendent pentru tot, chiar pentru sine.

Iat-o pe Olga! Nu privește împrejur, nu crede în mila ori ajutorul celor apropiați, nu mai are prieteni... Înapoi, la mare distanță, urmând muntele de osânză, o umbră care amintea de doamna Paniatovski, abia înainta, cu privirea în jos, ducând anevoie o sacoșă cu legume luate din piață... „Domnul a vrut! Or fi avut niște păcate, ceva... Destinul”, spuneți? Unde vreți să ajungeți cu asemenea raționament?

Sau bărbatul burtos, cu mustața subțire deasupra buzei, salvatorul femeii părăsite de soț. Ce simpatic, și ce mușchi abdominali are! Și unde mai pui că a fost comandor! Admirației i-a urmat căsătoria, nașterea unui moștenitor și apoi, dintr-odată, viața a luat-o la vale și s-a surpat. El a dezvăluit că are trei copii din două căsătorii anterioare, plătea încă pensii alimentare, de fapt e un alcoolic, bea fără măsură, își pierde banii,… un gunoi. Fiul lor a crescut și a acumulat întreaga ură a mamei. Încă imberb, a dovedit că „valoarea nu așteaptă numărul anilor” și a lovit omul căzut în dizgrație apoi l-a izgonit din casă, iar bătrânul aflat într-o continuă ebrietate își cere drepturile înapoi, este și el, încă, om…

Dar ce se mai aude? Povestea altui părinte autoritar, cu două fete. Tragedia sa a început încet... abia murmurat... A săltat cu un hohot: „Ha-ha! ce idiot!”... Ah! Într-adevăr... Ce stângaci a fost...! Neglijent?... Idiot. „Ha-ha-ha! Ha-ha-ha-ha! Ce caricatură de om!” Bogăția lui, societatea prețioasă, familia, succesul..., câte oportunități ratate, cum a fost înșelat de oamenii săi de încredere, de copii, dar mai ales de soție, de mamă și frați, cum i-a înșelat, a ruinat, a distrus vieți, a nedreptățit, violat... Și a urcat tensiunea... „Ce-au râs de mine dușmanii, câte am suportat, m-am înjosit...” Și deodată l-a luat valul, a izbit cu cel mai scump porțelan de parchet, a văzut sărind toate cioburile care, înainte cu o secundă, erau mai scumpe decât valora el însuși cu treizeci de ani mai devreme: „De data asta eu nu mai suport, chiar nu mai pot suporta... Fiica mea, floarea mea pe care-am crescut-o, educat-o, protejat-o, iu... iubit-o..., să fugă cu un imbecil!”...

 Și a pleznit încă un vas mult mai mic și puțin mai intim, undeva prin creier... Apoplexia...

Alt bătrân, «domnule ce a îmbătrânit lumea! Te-mpiedici de relicvele-astea la fiecare pas! Nu mai ai loc de ei! Nu mai muriți? Hei! Duceți-vă, fleșcăiților!… Îm? Ce ziceam?» un bătrân stă în holul dinaintea scărilor. Mănâncă și dânsul, dintr-un pachet, niscai resturi.

–      Vino mai aproape, face către Trandafir, că nu știu cine ești!

Omul are ochii tulburi și privirea împrăștiată.

–      Floricel...

Vorba aceasta de recunoaștere, urmată de un zâmbet trist, l-a copleșit.

–      Ce faci bre nea Grecu?

–      Uite, mi-a dat de pomană coana Oprea… Vezi ce-am ajuns?

Vedea ceva, poate mai bine ca el: „Săracu’ de matale!”

Compasiunea e cel mai ieftin dar pe care-l poți face. A dat-o lui nea Grecu și-acu’ e mai sărac – puțin mai sărac, n-avea multă compasiune.

Deodată, țuști, un băiețel. Îl cunoștea.

–      Ia stai!

–      Cine ești? Ce vrei?

–      Ce-he semeni cu…

«Cu cine mă-sa seamănă ăsta micu’?»

–      Mă, de unde te cunosc?

–      Păi eu locuiesc aici, dumneata parcă nu. Adică locuiam fin’că azi plec. Nu mai suport, iau palme de la babacu’ de câte ori mă găsește acasă, uite-așa, că mă simpatizează palma lui!

Copilul începu să plângă.

–      Nu mă mai prinde el!

Au ieșit afară.

–      Pă’ un’e moaş’ta ai s-ajungi?

–      E, unde-ai ajuns dumneata!

–      Băi copile! Știi tu…?

A fugit, a dispărut. Încotro s-a dus? Măi să fie…! Copilăria… «Ce mai știu despre copilul care am fost? Locuiam într-un bloc lung, iar tata… îm, cred că nu eram copilul său preferat… Nu prea corespundeam… Mama, un suflet care greșise probabil cumplit în viețile anterioare fiindcă pătimea ca după o crimă… Eu…? Ce-mi trece prin minte? Eu eram băiatul acela? He-he! Nu-u-u-i posibi… Da’ ce semăna…! Păi de un’ să-l știu? Uite chiar în blocul ăsta și chiar pe scara asta, dacă nu mă-nşeală memoria – îmi mai joacă feste –, și încă la etajul doi… ».

Trase după el scutul dreptății uruind ca un tomberon de gunoi. Gândul că-și poate vedea bătrânii îl tremura, uite-așa îl tremura! sau frații… Parcă este aceeași ușă, însă lipsește numele șefului. Apăsă pe întrerupător… «La dracu’, e defectă soneria!» Ciocăni-n ușă…

–      Cine-i? întrebă o bătrână.

Ce să zică? „Mamă!” Îi veni în minte bancu’ăla cu oligofrenul: „Dumnea’oastră ați avortat acu’ patruj-cincizeci de ani, pân noembre? – Se poate, ce mai știu eu? Au trecut patruzeci de ani și mai bine! – Ma-a-a-mă!”

–      Familia… ?

–      Ce vrei mă băiatule? Nu mai am nimic de dat. Lasă-ne în pace.

–      Cine e dragă?

–      Un vagabond. Stai liniștit acolo că pleacă. N-am ce să-i dau. Nici măcar un colț de pâine.

«A zis cineva „mamă“? Eu nu.»

–      Ăștia o să ne omoare într-o zi. Ăștia, nenorociții ăștia care nu știe ce e munca… Când le spun eu: Închide domn’e ușa aia cu cheia că nu-ți cade mâna! Că intră toți golanii și ne dă în cap și ne umple de gândaci și păduchi și toate alea!

«Nu cred să fie babacii. Parcă n-aș vrea să fie așa ramoliți. Morala aceea cu datoria fată de părinți mi s-a părut întotdeauna stupidă. Pământul e un loc de penitență și pentru noi și pentru... vechi. Să pretinzi recunoștință unui pușcăriaș, nu face. Și-apoi nici măcar nu ține de el.»

Se întoarse pentru a se îndepărta când auzi cum scârțiie ușa, apoi, surprinzător, dinăuntru izbucni lumina orbitoare și zgomotul unei mulțimi pestrițe, o mână se întinse pentru a-l trage înăuntru și se lovi de tocul ușii cu capul, iar primirea fu... triumfătoare:

–      Eeee! În sfârșit! Dar greu, greu ți-a fost drumul până aici!

–      N-am știut cum se ajunge! zise cu fața radioasă, văzând-l pe însuși contele Martelu, îmbrăcat într-o cămașă albă lungă până la genunchi, înconjurat de lumina aceea, dacă nu cumva el emana lumina, atât era de strălucitor, iar acesta-i zise protocolar:

–      Fii binevenit!

Privi cu toată curiozitate locul în care se afla, și nu era deloc o cameră obișnuită de apartament ci un interior de... vagon de tren... preaistoric, cu mulți călători așezați pe scaune... «ce...?» după câte lucruri nefirești se întâmplaseră până atunci... își reprimă o vorbă de uimire și se uită după colonel, era convins că ajunsese deja. Abia făcuse un pas, poate doi, înainte, când auzi glasul ascuțit al unei femei strigând mai tare decât toată lumea aceea: Stănică! Stan Apopi!

–      Te-așteptam ca pe un trofeu. Am pus prinsoare cu surorile mele, nu-i așa relelor, că vei apărea aici în cel mai scurt timp.

Câteva femei tinere, cu păr lung și despletit, cu fețele vopsite foarte colorat, zburară degrabă spre el și mieunară în cor.

–      El este Apopi!

–      Zis Trandafir, zis Flamă, Băltoacă, zis Parfum... Zis și Mortul! Un personaj învelit cu atât de multe păcate că nu mai poți distinge binele de rău. Care bine? Nuanțele de rău.

–      Să-l despăcătoşim!

–      Și ce rămâne? O sculă flască? Ha-ha-ha! Un ratat! Ha-ha-ha-ha!

–      Cutrelor! Apopi, ne vizitezi iubitule? Mu-mu! Vino să te strângă Stela în brațele ei și să te țuce pe nasol! Ptiu-ptiu! Dar arăți mult mai rău ca data trecută!

–      Și-a pierdut jumătate de dantură, nevasta, amanta, amicii și păpușa. Ha-ha-ha-ha!

–      Cu cine e nevasta lui frumoasă? Cu rivalul său, Haichiu. Și ce crezi că spune: Mi s-a părut că l-am văzut pe răposat. Ha-ha-ha-ha!

–      Trei ursitoare a avut la naștere Apopi și toate i-au făcut câte un dar! strigă cea mai violetă dintre femei, încă nu reușise să o distingă foarte clar, îi vedea ochii vineți și rochia vaporoasă, verzuie... Să vadă și dincolo de formă, a ursit cea oarbă, dar să nu înțeleagă ce vede!

«Să vadă, ha-ha-ha!» râseră toate.

–      Să vadă o femeie, dar să fie bărbat, falsă melodramatic ființa aceea mult mai portocalie, iar roșcata preluă mesajul, mișcându-i părul când trecu lin prin apropiere:

–      Să vadă un obstacol, dar să se împiedice de el!

–      Să-și vadă apropiații suferind, dar să nu-i ajute, să vadă lumea cealaltă dar să-i pară lumea în care trăiește, să vadă bogăția dar să trăiască în mizerie, să...

–      Lăsați-l dragelor pentru că vrea să știe ce i-a ursit oloaga.

–      Să meargă, dar înapoi! Ha-ha-ha-ha!

Frumoasa verzuie îi păru cea mai înrăită. Avea o voce de zgripțuroaică nebună și obișnuia să se repeadă în el, ajungea la un centimetru înainte și îl privea în ochi. Se știau de undeva?

–      Cine merge înapoi? Racul? Dracul! Ha-ha-ha-ha! Demonul roșu! Dacă ați auzit de el și nu l-ați cunoscut, vi-l prezentăm, Apopi-Demonul roșu. Merge înapoi, se întoarce la origine! Ha-ha-ha-ha!

–      Unde va ajunge dragă?

–      La fund! Ha-ha-ha-ha!

–      Cea tânără i-a ursit să iubească...

–      Și ce dar i-a făcut?

–      Dar să nu fie iubit! A-a-a-ha-ha-ha-ha!

Rele? Iele.

–      Acum este lovit la inteligență și i s-a șters!

–      Cum se poate! Vai-vai, am auzit, sărăcuțul, l-a părăsit intelectul și nu mai e arogant...

–      Nici sarcastic...?

–      Cinic..

–      Acid...?

–      Caustic...?

–      Nu mai fură...

–      Aaaaa!

–      Nici măcar nu mai înșală...

–      Nu ia droguri...

–      Nu-l mai place nimeni, dragă?

–      E pierdut... șopti cea albă, care-i păru subțire la glezne, ca-ntr-o coadă de pește...!

–      Nu-și mai poate ucide nici coșmarurile! Este neputincios!

–      Chiar a ajuns la fund!

–      La subsol...

–      În groapă...

–      Risipit de vânturi!

–      Apopi! strigă roșcata învârtindu-se în jurul său, amețitor.

–      Cel părăsit de soție...

–      Lăsat fără avere...

–      Izgonit de bunăstare...

–      Amanetat...

–      Pe drumul către fericire...

–      Aha!

–      Cu profesoară de orgie! Ha-ha-ha-ha! Numită și Dezastru! Tu ai fost dragă?

–      Privește-mă din profil, îi spuse vânăta, lipindu-și fața de a lui! Mă recunoști Apopi?

–      Dar pe mine? Scumpa și preafrumoasa ta soție!

–      S-o ție altcineva! Ha-ha-ha-ha!

–      Să-i facem și noi un dar dragelor!

–      Un dar?...

–      Dar să nu-i folosească la nimic.... Ha-ha-ha-ha!

–      Să-i redăm memoria...

–      Unde este? Tu o ai?

–      Nu-i la mine...

–      Nici la mine...

–      E aici!

–      O mingiucă?

–      E mică!

–      Credeam că are multă memorie!

–      Nţ! Doar atât, să-i stea în cap!

–      Gata-gata! Lăsați-l pe nebun că vin spectatorii!

Sărise din vagon direct pe peron, lumea care venea pe o scară largă se risipise în dreapta și-n stânga, iar din mijlocul mulțimii se desprinse anevoie un tip cu pălărie și nasul roșu, pantaloni largi cu bretele:

–      Sunt eu, făcu el mai multe reverențe, sunt eu, măscăriciul! Ce-o să mai râdem, ha-ha-ha-ha! Vă invit să râdem! Ha-ha-ha-ha! Priviți-priviți! Acestea sunt cărțile de joc! Nu astea, nu astea, nu astea, ha-ha-ha-ha! nici astea, nici astea... Ha-ha-ha-ha! Ce multe sunt, nu-i așa? Ha-ha-ha-ha, ha-ha-ha-ha! Să vă arăt un număr de... de b... de bile. Ha-ha-ha-ha! Sunt cam debil... E? Cum le manevrez, cum le manipulez... Pardon! Recunoașteți, erau cinci... Cam multe! Îmi trebuie, îmi trebuie... îmi trebuie un-un voluntar! Eu lucrez cu voluntari. Dumneavoastră de-acolo! Ce nu vă uitați la mine? Ce, ați pierdut ceva? Acestea sunt cărțile de tarot. Vă pot ghici numele doar dacă trageți o carte. Nu-i așa că sunt al dracului de bun? Ha! Ha-ha-ha! Nu vă distrați? Hai că eu mă distrez! Ha-ha-ha-ha!

Trandafir o văzu pe Iulia în partea cealaltă a scenei improvizate, aproape la baza scărilor. Chiar lângă scară un pianist porni să interpreteze ceva alegretto iar măscăriciul aflat la mijloc îl prinse de mâneca mantalei când se îndrepta ca un câine, după mirosul cățelei...

–      Hai că am schimbat ritmul! Ha-ha-ha-ha! Trageți cartea, mai zise și se plecă iară spre publicul aproximativ inert sau plictisit! Ia să vedeți ce-am să-l uimesc! Trageți cartea domnule!

Trandafir încercă să scape iute și trase o carte pe care o aruncă.

–      Moartea! strigă măscăriciul. Ha-ha-ha-ha! Dânsul este Mortul! Mortul ambulant! Vă pare cam macabru? Poftiți vă rog, să vedeți, să vedeți...! Cinci! A, b, c, d, e,... Elena! Elisabeta! Vedeți-vedeți! E verificat! Merge negreșit! Ha-ha-ha! Ha-ha-ha! Șase... A, be, ce,...ef, ef, Fane! Fane, Fane e! Ha-ha! Unde plecați domnule? Mi-ați cerut voie? Ha-ha-ha-ha! Mi-ați cerut voie? Că nici eu n-am voie, de unde să vă dau? Ha-ha-ha, ha-ha-ha! Domnule am să vă fac o mare favoare! Gândiți-vă la cel mai apropiat prieten al dumneavoastră și eu îl voi aduce cu un pocnet de degete aici! Pentru dumneavoastră, zise, privind spre Trandafir, și pentru dumneavoastră, se înclină, făcând o reverență spre public, fluturându-și mâna de la stânga spre dreapta. Vă rog, vă rog, mai repede! Gândiți-vă bine! N-auziți ce ritm diabolesc ne presează? Mulțumesc maestre, sunteți genial..., absolut măiastru! Sărutări de mâini doamnei! Am întâlnit-o ieri în piață..., nu v-a spus? Haide-haidem! Gata? Ha-ha-ha-ha! Oamenii ăștia freamătă de nerăbdare!

Și măscăriciul pocni din degete. Însă nu apăru nimeni, de niciunde... Contrariat mai pocni din degete și... nimic...

–      Nu știu zău ce s-a întâmplat, mi s-au tocit degetele...! Chestia asta este infailibilă, vă jur! Ha-ha!

Trandafir simți că mantaua se smucește cumva și căută în buzunar apoi scoase de-acolo un pitic cu părul roșu care se zbătea să-i scape din mână!

–      Stan Păpușă, exclamă! Stan Păpușă!

Dar piticul îi sări din palmă când o desfăcu și porni să fugă râzând, „Hi-hi-hi!”, iar când Trandafir se repezi disperat să-l recupereze, tot publicul izbucni în râs.

–      Stai, stai nu fugi!

Se aruncă printre oameni, piticul se strecurase sub scară, întinse mâna să-l prindă, însă în zadar... Îi venea să plângă: „Vă rog dați-mi voie, vă implor domnule, doamnă...”! Era al naibii de greu să strecoare și cutia de contrabas... «A luat-o-n sus pe scară», gândi și încercă să spargă barajul celor care-i blocau trecerea...

–      Maestrul Pianist a trecut la piese grele, maltratează „Patetica” lui Beershoven, nu v-am zis că i s-au găsit rude evreiești? Nu v-am zis? Eee! Înseamnă că nu i s-au căutat! Ha-ha-ha-ha! Îmmm! Ha-ha-ha-ha! Și n-am aflat cât de bine scârțâie la contrabas domnul acela... Dumneavoastră nu sunteți curioși? Nu! Vă rog, vă rog, cine este al doilea voluntar? Vedeți ce distractiv sunt!...

Trandafir simți că trebuie să se oprească. Era chiar în fața Iuliei. Îmbrăcată într-o rochie albă, lungă, o rochie care o aranja... îngeresc, cununa de flori cam ofilite asorta părul ei negru, lung, bogat... ochii negri, ovalul palid al feței, zâmbetul trist... Era atât de frumoasă Iulia..., atât de frumoasă.... ca un vis! Era un vis.

–      N-am reușit, n-am reușit... să ajung, se scuză Trandafir, am întâlnit piedici imposibil de...

–      Te-am iertat!

–      De unde-l cunoști pe jegosul ăsta? se introduse neautorizat în poezie o mască de kabuki, albă, cu linii pentru buzele subțiri de un roșu strident, sprâncene desenate în sus și două puncte rele drept ochi. Îți interzic să ai asemenea cunoștințe! Strict interzis! se sumeți baba, pentru că era o babă absolută, îmbrăcată, contrastant, în negru, țeapănă și a dracului.

Dar nici nu avură timp de replică, nimicitoare ar fi trebuit să fie, pentru că de undeva, din afara spectacolului o voce puternică și bărbătească totodată, după timbru părea să fie chiar vocea contelui, zise: „Atenție! Parada trebuie să înceapă. A venit timpul să rostim ruga către părinți!”

Se produse buluceală, oamenii coborâră scara, aproape-l răsturnară pe Trandafir cu tot cu imensa lui cutie care se desfăcu și se dezmembră, rămase fără capac, se împrăștiară în piața frumoasă cu fântână arteziană care se desfășura înainte și încremeniră când aceeași voce porni să recite:

–      Ne rugăm puterilor supraumane, ne rugăm părinților, să coboare liniștea peste suferința oamenilor. Ascultați-ne, creatori ai durerii. Suferința este prea mare. Groaza, oroarea, agresiunea și cataclismele, nesiguranța, spectrul distrugerii iminente și neantul,... goliciunea organică, nimicul, strângem nimic, știm acest lucru dar nu putem exista altfel. Nu ne-am putea apăra de noi și de demoni. Chemați-vă demonii, vălul, să ne putem vedea și să ne putem apropia de ce putem fi. Ascultați vaietele noastre! Ascultați plânsetul nostru! Iertați-ne părinților! Apropiați-ne de voi!

Trandafir văzu cu oroare cum cei din jur simulau că știu textul și îngânau, astfel că în jurul său era un mormăit dintre cele mai oribile, care-l călca pe creieri. Spre șansa lor, rugăciunea a fost destul de scurtă... Și-atunci se porni feeria! Dincolo de bulevard, la capătul său, primele raze ale soarelui începură să lumineze și un strigăt de veselie, un salut fericit al mulțimii însoți acest răsărit.

–      Atenție! Defilează modelele, se pregătesc oamenii în baston!

Și se porni muzica veselă, de estradă, sau de ce era... În vălmășagul de persoane îi păru că-l distinge pe Mitu, un fost vecin din capătul străzii Duna, pescar și alcoolic neîntrecut. Auzise că s-a înecat în lacul Negru iar corpul i-a fost mâncat de pești.

–      Mitule, strigă, tu ești?

–      Da, îi răspunse omul, și s-a întors să-l vadă. A! Ce mai faci?

–      Bă omule, bă, auzisem c-ai murit! Mai trăiești?

–      Păi, mă vezi?

–      Bă, eu te văd, da’ poate că ești o vedenie...

O clipă îi văzu cei doi dinți din față, pentru că-l schimonosise un zâmbet:

–      Pă-nsemnează că n-am murit, zise Mitu. Da’ ce-i cu tine aci?

–      Am venit să văd parada.

–      Defilez și io azi. M-a chemat și pe mine să merg cu ăia din „Bărbați singuri”.

–      A, făcu Trandafir! Tu erai parcă însurat!

–      Hă, hă! Am o fată mare de opşpe ani!

–      O-ho-ho! Băi, să-ți trăiască bă Mitule! îl lăudă Trandafir și observă în treacăt deranjamentul ansamblului care-l alcătuia pe conlocutorul său.

–      Ce dracu’ te-ai strâmbat așa? Ai mâna dislocată, sau...?

–      Nu-nu. E altceva... Mi s-a... mi s-a ros aici. Cred că am lepră!

–      Uh! zise Trandafir, și se trase puțin îndărăt. Nu... Cred că e alceva. Fir-ai să...! Ții cotul în față, tată! ca și cum ai fi... montat pe dos!

–      N-nu!

–      Și eu am o mână artificială, înșurubată, uite, he-he! Și mănânc cu stânga, știi? Sunt stângaci acum.

–      Tu mănânci?

–      Păi cum? Cum să trăiesc altfel? Ce întrebare, auzi!

–      Ești... ciudat, știi! Eu nu mai mănânc decât... Adică eu nu mai mănânc, știi, carne, asta...

–      Pă’ tu erai mare pescar, bă?

–      Sunt... Nu. Dar mă tem să nu învie... Prima oară când mi-a sărit peștele din farfurie am leșinat. Era un animal ucis, că și peștele e tot un animal, înțelegi? Carne de animal ca mine... Carne vie... Eu am auzit porcul înjunghiat guițând în farfuria mea...!

Trandafir înlemni. «Ce spune omul ăsta? Nebun-nebun!»

–      Tu nu înțelegi? N-ai văzut? N-ai auzit plantele? Nu le-ai auzit țipând? Auu! Cum țipă plantele când sunt ucise! Sfâșietor...! Nu ai auzit?

–      Bun. Și cu ce te hrănești?

–      Beau apă, însă adesea cu mare teamă să nu înghit microorganisme. Apa distilată e mai bună.

–      Unde găsești apă distilată?

–      Ici-colo. Se vinde la colțul străzii în clondire. Cam scumpă, îți spun. Cred că e de import.

–      Și altceva?

–      Ce altceva?

–      Altceva, cu ce te hrănești?

–      Cu aer curat.

–      Ah, nu mai vreau să aud!

–      E foarte rar, îți spun. Foarte, foarte rar...

Pe scările mari, apăruseră modelele! Trandafir se poziționă mai bine să urmărească spectacolul. Un domn cu pălărie, așezat pe scaun, privi printr-un binoclu de stal și-apoi îi spuse încântat:

–      Femeia: obiect sau idol? Nu pot uita o prezentare de modă pe scara spaniolă din Roma. Defilau zeițele. Jos, așezați pe scaune ori în picioare, muritorii aplaudau. Câțiva dintre ei se grozăveau că sunt organizatorii acelei minuni, fără ei, spuneau, nimic nu s-ar fi petrecut. Și atunci am avut revelația evenimentului. Ceva ne pune la treabă să pregătim evenimentul, să-i dăm amploarea. Avem nevoie de el, e culoarea vieții...

Cu mișcări unduite, cu privirea mândră, cu pașii încălecați, femei suple coborau ușor scările, una câte una, în adulația asistenței. Femeile mergeau înainte pe bulevardul luminat orbitor, oamenii care ieșiseră la balcon salutau frenetic parada – baloane, cocarde, flamuri, flori, fericire... PARADA! Este marea PARADĂ...

Un moș mărunțel cu baston se împiedică în grabă de Trandafir, și se întoarse hotărât să-l amenințe:

–      Ce stai de lemn, ce stai de lemn...

–      Domnul ministru?

–      De unde...?

–      Apopi, eu sunt Apopi, nu mă mai știți!

–      Apopi? Cel cu liberalii?

–      Nu... Adică...

–      Cum să nu te știu măi Apopi! Sigur că te știu. Ai auzit cum a sfârșit săracul de Pădure?

–      Nu. Pădure...?

–      L-a otrăvit aia mică, domnule!

–      Atenție, defilează oamenii în baston, se pregătesc femeile fatale!... Hai-hai, mai repede, vă rog! Va trebui să faceți puțin efort! Mulțumesc.

–      Mă grăbesc, scuză-mă acum, trebuie să-l întâlnesc pe Stănescu. Îl vezi? Ăla mai rotunjor, cu bastonul pe sus... Mi-a fost vice. Te pup!

«Cred că are vreo sută de ani... Ce bine se mai ține moșul!»

–      Vii cu noi? îi strigă un grup entuziast de tinere... eh, păreau tinere!

–      Vino cu noi!

–      Unde?

–      Spre lumină, prostule!...

Bătrânul trecu de fântâna arteziană țanțoș, în mijlocul unei mulțimi de șontorogi care tropăiau plini de prestanță, salutând lumea strânsă de-a lungul bulevardului.

–      Se pregătesc bărbații descăpățânați, urmează... Nu vreau să-i văd pe ăștia...!

Femeile plecaseră deja...

–      Iată, trece bărbatul fără cap!

–      Bine că e doar unu’! îl auzi pe vecinul din dreapta și pentru că, probabil privise cam buimac spre el, omul a repetat: Bine că e doar unu’!

–      De ce e așa bine?

–      Eu am văzut mai mulți dintr-ăştia...

Omul care-l deranjase astfel era o pocitanie cum rar se vedea... Poate numai după un accident cumplit pe autostradă, așa era de strivit..., cu limba scoasă și un ochi lipsă, cu hainele rupte, murdare...

Totuși vorbea coerent!

–      Mă grăbeam pe drumul acela național, venea Știrbu la un barbut...

–      Ce?

–      Barbut, cu zaruri... Barbut... Şase-şase!

–      Ah!

–      Eram pă Rablă... În față un vehicul tras dă cal, frânez... Poc! Lovitura la spate, poc! Sare peste pod, flamă, ia foc... Nebunie! Accident în serie... Trei ca ăla am văzut!... Ce spui de puicuțele-alea! Îm? Le-am dat dân limbă. Hî-hă!

«E, uite de ce-i arde stârpiturii!»

–      Cinci mii două zeci, nu, cinci mii două sute patruzeci și... patru sute douăzeci și șapte... În cinci mii câte-am zis ca astea am ejacolat toată viața... E plină cabina dă linii. Când mă plictisesc stau să le număr, ori să mi le amintesc pentru că le știu după semn... Mamă-mamă! Trei lucruri mi-a plăcut în viață: mașina, alcolu’ și femeile... Și să fumez.

–      Adică patru.

–      Patru. Și să joc zaruri... E... și să ascult muzică, și aia-aia... Știi să joci zaruri?

–      Poker. Se joacă și cu zaruri.

–      Poker cu zaruri? N-am jucat! Cum e?

–      Sunt zaruri speciale...

–      Aha! Făcute?

–      Nu... Făcute, dar nu pentru a trișa.

–      Bă, io merg poate-l găsesc și pă Știrbu. Nu știu cum am ajuns aici, că sunt amețit, am plecat la drum puțin cu chef și nu mi-a trecut... Merg să-l caut pă Știrbu că mă ia dă cap în aglomerarea asta...!

Trandafir nu regretă deloc plecarea tamponatului...

–      Patrupedele au defilat cu grație...

Trecuseră pe bulevard oameni și câini...

–      Defilează femei și copii, se pregătesc fecioarele.

–      Sper că nu-mi purtați pică, zice altul dintre cei care-i stăteau în vecinătate! Meseria știți, asta cere practicarea meseriei și uneori, pentru a hipnotiza asistența trebuie să găsesc un personaj, pe cel mai ridicol, iertați-mă... ha-ha! erați dumneavoastră... Ce să fac? Mi-ați atras privirea cu asta, cutia,... ha-ha! credeam că aveți un instrument acolo. Da-de-unde! Ha-ha-ha!

Linga el ajunsese măscăriciul, de nerecunoscut, fără nasul roșu, fără machiaj, cu fața ștearsă neglijent, părea doar un individ nefericit. Trandafir nu își alesese cuvintele pentru a-i replica, evident, împăciuitor, nu-l deranjase... ce să-l mai deranjeze, își pierduse de multă vreme mândria, totuși pe Stan Păpușă ar fi dorit să-l recupereze... când măscăriciul porni să-i turuie Povestea: Povestea domnule, Istoria, putem păstra Istoria noastră în memoria Lumii spunând-o tuturor, noi, și-apoi alții,... devenim legendari...

–      Nu v-ați dorit să ajungeți o legendă? Eu da. Încă de copil am cunoscut arena și ovațiile mulțimii. Tata lucra la circ și m-a învățat tot ce știa el, tot... Dar el n-a fost iluzionist, domnule. A fost clovn. Asta e! Cu nasul roșu, cu aia, știți, îi pune să mănânce, se întoarce, cu cotul, cade farfuria, pac-pac, îi mătură mâncarea și i-o pune iar în farfurie... Oamenii erau naivi, râdeau din orice... Ce credeți? Marele Boromino... Cine? Marele... Tata! A fost mare, domnule! M-a învățat o mulțime de trucuri... Dar eu n-am fost niciodată angajat la circ. Am fost liber profesionist, capitalist. Și pe vremea tiraniei, și... și am avut probleme din cauza asta, că atunci plăteai niște taxe statului... Știți cât dădeam statului? Șaptezeci la sută din cât câștigam! Șaptezeci la sută, plus masă, hotel,... Toate costau și am rămas cu... ha! cu nimic! Dar acum e mai rău! Impozitul este cincizeci la sută... Pentru ce? Ce-mi dau ei să-mi ceară atât, domnule?...

Trandafir privea fascinat discul soarelui care se ridica imens în capătul bulevardului, iar participanții la paradă se risipeau în lumina evanescentă care se intensifica. O văzu pe Iulia în grupul fecioarelor, nu erau decât șapte dar între toate Iulia era desăvârșită. Mersul ei, ținuta dreaptă,... știa să pozeze, pășea cu eleganță peste florile aruncate în drum... Auzi răgetul femeii nesuferite: „Iulia, Iulia-mamă, așteptă-mă, așteaptă-mă că vin și eu, să nu îndrăznești să pleci! Așteaptă-mă!... Și mai ridică puțin bărbia... Da-da! Foarte bine, păpușa mamei!... Iulia!...”

A trecut prin fața lui Trandafir care privea vrăjit, fără să schițeze un gest, oricum nu l-ar fi văzut, și trecu în pas de zână spre soarele care-și modificase culoarea, se îmbujorase și suspina în timp ce ea se dizolva încet-încet... a dispărut...

–      ...De-aia mai încerc și eu câte ceva, o.. așa-i zice, o înțelegere, mai puțin profit, știți, însă era să fac pușcărie! M-am înțeles cu unu’ într-o localitate, îmi dă atât, contractu-i atât,... Și am ajuns la miliţie. Norocul meu că miliţistu-l cunoștea pe tata. Când a auzit cine mi-a fost tată... Eh! M-a pus la masă domnule în loc să mă înfunde în pușcărie!... Eram ca un magnet pentru răufăcători care mă îndemnau să fur. Însă clienți pentru spectacole atrăgeam foarte greu. N-am avut impresar, înțelegeți? m-am impresariat singur. Clienții mei erau directorii de scoli. Era o problemă dificilă când trebuia să împart creditul cu trupa, fiindcă nu dădeam spectacol singur. Lucram cu o trupă de dans, cea mai bună din țară, aveam balet cu tinere dansatoare, și premii pentru copii... Noi cu cât mai rămâneam? Am făcut spectacole cu doar cinci zeci de spectatori și trebuia să plătesc trupa de dans, na..., na..., și eu rămâneam cu zece parale... Da’ n-aveam ce face. Altă dată luam și douăsprezece milioane. Dar ce vroiam să vă zic, pentru că v-am văzut cu asta! Să vă spun povestea cutiei mele! Am vreo cincisprezece spade de inox cu cap de vultur. Le bagi în cutie, pac-pac! A-a! Te uiți... Tipa îmbrăcată sumar... Închizi cutia... Deschizi cutia nimeni înăuntru, doar săbiile... Deschizi, eu legat... Apoi rotești cutia, că e pe roți, da’ e prea grea, eu am făcut-o, sunt priceput la toate... Să vedeți... Turneu în Grecia... Am luat cutia cu mine, la bagaje... Am urcat în avion, zbor, ajung în aeroport, aștept cutia... aștept cutia, au trecut toate bagajele, fără cutia mea. Mă agit, ce fac domnule că eu am spectacol deseară!... Nu au permis încărcarea la bagaje pentru că avea un kilogram sau două în plus față de cât era permis pentru tipul de aeronavă... Am dat spectacol fără numărul ăla, pe care-l aveam în program. N-au mai vrut să mă plătească, domnule! Da. Dar eu știu să citesc gândurile și cunosc imediat omul. Pot să-l răsucesc. Sunt deștept, asta e! Rapid... Uitați, dumneavoastră... sunteți un om ponderat, cântăriți lucrurile, dar uneori sunteți rezervat, nu intrați în combinație și vă retrageți...

–      Mai repede vă rog! Unde este domnule măscăriciul ăla? strigă din răsputeri organizatorul paradei.

–      Eu-eu. Dați-mi voie! Ha-ha-ha-ha! E rândul meu! Am ajuns gata... Gata, ce credeați? Vreți să scăpați atât de ușor de mine?

Și făcu o tumbă, apoi își scoase dintr-un buzunar nasul roșu și îl puse peste nasul lui natural: Ha-ha-ha-ha! Ha-ha-ha-ha!

Măscăriciul a făcut reverențe tuturor până a dispărut undeva pe bulevard...

–      Se pregătesc bărbații pe scut, vă rog. Hai-hai că se ridică soarele și se termină parada! Grăbiți-vă odată!

–      Pe mine mă cheamă? se întrebă Trandafir și trase după el cutia pe lângă fântâna arteziană spre locul de pornire.

Înăuntru erau câțiva pești argintii care-i spuneau: Stai, stai... Nu te duce... Lasă-i pe alții! Nu e rândul tău.

–      Unde să stau? Unde să stau? Cum să stau?

Atunci îi văzu pe cei doi, puțin doar, imagini clipitoare, dar simți cum îl iau de picioare și de subsuori, îl ridică și-l aruncă în cutia pe care o adusese, ca pe un sac plin, apoi se simți împins către marele disc al soarelui! Nu vedea tot soarele din poziția în care se afla, nici nu se putea mișca, fusese cam îndesat acolo! Era purtat, împins, aluneca oarecum imponderal, la mică distanță de sol, cu mâinile bălăbănind afară, iar de-o parte și de cealaltă zeci, sute, mii de persoane se manifestau vesel, și parcă lumina trecea prin corpurile lor, sau corpurile erau create din lumină... Fericire, fericire, spre fericire, o stare de abandonare și mulțumire... Simțea căldura soarelui... Soarele fierbinte... Dogoritor...

–      Un’e-ai fost buzatule-aseară, la curve?

–      Am fo’ la Roxi-Cioxi, aia, dă la șase, ca să văz între picioare ce mai fofoloancă are...! Hâe-hâe!

–      Ești poet fir-ai al dreacu’!

–      Hâe-hâe! Am foz cu chinezu’ şş’ Maţoc.

–      E! Ca să vezi! Și ce-ați făcut voi la curve?

–      Am băut încontinuu până ne-a iejit ochii dân cap!

–      Bă da’ prost ești! Te-ai dus la curve și te-ai îmbătat în loc să fuţi?

–      Ee! Care bă! Adică...

–      Adică ești prost!... Hai să-l deșertăm p-ăsta că ne prăjim și noi!

Trandafir văzu de sus, de undeva, doi omuleți caraghioși îmbrăcați în halate care se pregăteau să arunce un pachet mare, era un om! și privindu-i fața:

–      Sunt eu, strigă, sunt eu!... iar cei doi care-l luaseră în brațe l-au abandonat urlând înspăimântați.

Și-a tras picioarele care se pârliseră la foc și s-a târât pe coate înapoi din gura cuptorului...