Acces vizual

«Trandafir, așa mă cheamă. Nașe-mea, o femeie de care     nu-mi amintesc, voia să-mi zică Floricel. He! Nu sun’ garoi da’ cine știe ce sânge amestecat am și eu? Nu prea am curaj să mă scarpin la strămoși. Strămoși? Praf, schelete, mumii... Viața e bizară. Mă uit la lume. Și mă uit... și mă tot uit...

Se zdruncină tramvaiul... Ce se mai hurducă drăcovenia...! M-am udat la spital cu furtunul. E o vară toridă. De vreo douăj’ de ani vara o tine într-o fierbințeală... S-a dat peste cap vremea! Da’ eu sunt liber. Sunt libeeer! Libertatea e starea de lehamite și nesimțire a omului lipsit de vreo chestie coercitivă, mă rog..., e! adică nimic nu te strânge de ouă, știi? Nu-mi pasă, nu mă stresează nimic, nu am nici un fel de legătură cu porcăria asta de lume, ‘zeul mamii ei cu cine a făcut-o! Se zdruncină înafară, se hurducă, se zbuciumă, dă în clocot,... E, și ce-i cu asta? Mi se fâlfâie de problemele ei monstruoase. Merg unde vreau, fac ce vreau, și pe ce vreau... Nu au loc unii de mine, plec da’ mă-ntorc eu. Societatea lor gregară, au făcut-o ei, căcaţii ăștia care put a deodorante... că altfel le cade... sistemul ... respirator! Ptiu! Câteodată vreau să scot toată porcăria din creier. Și mă dau cu capul de pereți. Să iasă tot ce-am înghițit despre lumea asta jegoasă, despre..., căci știu că nu știu, și știu că n-am să știu, oricât ar fi să fiu om sau altă orătanie conștientă... Și la ce folosește o învățătură greșită acum, în viața asta plină de conflicte meschine, sau după ea? Nu-i decât o pedeapsă, un chin pentru vreo vină, ceva. Ce ironie sinistră ar fi să te tot întorci în lume, un sisif pedepsit pentru eternitate fără speranța clemenței divine... Karma... Cine? Ce? Spuneam ceva...? Sunteți două proaste, idioate și împuțite!»

–      Ce-ai bă cu femeile-astea că nu ţi-a făcut nimic?

–      Tu ce vrei bă ţărănoi prost?

–      E, ia să-ți arăt eu ce-ți face un ţărănoi prost!

–      Lăsați-l domnule Filipescu, nu vă puneți mintea cu el! Iar ai băut Trandafire! De ce te îmbeți mă amărâtule? Uite în ce hal arăți! Ești ud din cap până-n picioare! Uuf! Te-ai pişat pe tine!

–      Nu-u. M-am udat cu furtunul la spital că mi-era cald. Știi ce, tanti...

–      Nu-mi mai zice tanti că nu sunt mai bătrână ca tine... Dacă te mai aud să știi că te plesnesc!

–      Dă-mi și mie o fiolă. Ți-o plătesc mâine... Știi că ți-o plătesc...

–      Nu că ești deja beat.

–      Nu sunt.

–      Hai-hai! Du-te și te culcă! Ce-ai pățit la mână? Unde     te-ai lovit așa?

–      M-a mușcat Rex, câinele lu-u-ui... Cariciu.

–      Vai de viața ta! Evelino, ia vezi ce-are amărâtu-ăsta la mână! Ai vreo cârpă să-l legăm că i se infectează...? Și-i cade...

–      A-aoleu! Unde dracu’ ți-ai rupt carnea în halu’ ăsta mă hahaleră?

 „Femei...!”

Este o zonă de blocuri și dughene. Două dintre vânzătoare îl tratează cu compasiune pe un vagabond cunoscut. Nu departe bulevardul se deformează într-o piață. Numeroase construcții mari între care una guvernamentală stau înțepenite pe margine. După ultimul mare cutremur parcă toate clădirile înalte sunt strâmbe. Ce nebunie a fost!... Case, asfalt, pietre, ruine, gunoaie... Oraș. Deasupra e cerul și de-acolo dogorește soarele. Prin oraș umblă oameni al căror destin este să-l locuiască ori    să-l tranziteze. Nu sunt prea buni dar nici cei mai răi, însă, desigur, nu sunt iubiți de Providență. Parc-ar fi un neam plin de nenoroc...

Trandafir s-a îndepărtat iar cele două comersante au început să-l vorbească...

–      Prima zi când a venit p-aci, i-am dat o fiolă și a pornit să strige: „Ești cea mai mare doamnă de pe tot Mitulescu! Aia e o zgripțuroaică. Tu ești cea mai mare doamnă!”

–      Mă sperie drogatu’ ăsta!

–      Trandafir nu se droghează Evelino! E-e... bețiv.

–      E, nu, și bețiv ce e? Mă sperie că parcă acu’ vine strivit, bătut, tăvălit. E și el un om, un suflet, nenorocitul! Ăsta o fi avut vreodată familie?

–      Eu cred că încă mai are, dacă n-o fi divorțat nevasta, că nu pare să mai fie cu ea demult. E băiat bun, săritor, da’ le bea. A fost angajat îngrijitor de animale la circ, o vreme. A fost paznic la o fabrică de pâine... A lucrat, ăsta a lucrat nu e ca alți boschetari. Mi-a zis că a fost cântăreț, sau cam așa ceva.

–      Sau cântător...

–      Nu-nu. S-a pus pe confesiuni într-o seară. I-am dat ceva de băut și mi-a zis că e însurat. Așa mi-a zis: „Sunt însurat. Am o fată, adică e-a nevesti-mi, da’ stăteam împreună.” „Da’ ce Trandafire, l-am întrebat, pe tine nu te-au ținut boaşele să-i faci un copil al tău?” Și-mi zice... Stai puțin să-mi amintesc exact   ce-a zis! ‘Ce: „Se spune că trei lucruri trebuie să facă omul în viață, să sădească un pom, să-și clădească o casă și să facă un copil. Însă, vedeți, și un animal își clădește vizuina și toarnă pui. Dar nu poate sădi pomi. Eu am sădit. Doar că, tanti Cora... („Mă, te plesnesc!”) pomii pe care i-am sădit eu nu sunt roditori...”

–      S-a țăcănit.

–      Așa i-am zis și eu : „Hai tunde-o d’aci, nu-mi umbla mie cu cioara vopsită că nu se ia, Trandafire! Zi mai bine c-ai      prins-o cu cineva pe nevastă-ta, c-ai siluit-o pe fie-sa, c-ai făcut pușcărie și te-ai dereglat la cap, că de nebun nu ești sănătos...” Și a pornit să râdă, prostu’. „Zi mă, cum de-ai ajuns în halul ăsta!? Ce te-a tulburat într-atâta să-ți părăsești familia și să vii în aglomerația asta?” Că după accent e din altă l...

–      Lume... Da’ fir-ar ale dracu’ dă paragladine! A ajuns sanatoriu dă nebuni oraşu’ ăsta! Și ce-ți mai spuse Trandafir, fă?

–      Zice: „Vreți să știți de ce-am plecat de-acasă? Da’ îmi promiteți că nu mai spuneți nimănui?” Mi-am făcut cruce pe buze. „E, poate c-am să vă zic într-o zi. Pentru că sunteți femeie miloasă și nu vreau să vi se-ntâmple vreun rău din cauza... ăsteia... curiozității”.

–      Adică te-a luat la micştoc!

–      Cam așa. „A-a, futu-ți..., păi eu mă port ca o doamnă și tu...” „Am glumit, am glumit,...” Păcat de omul ăsta. Știu atâția boschetari în care a intrat răul și nimic nu-i mai poate îndrepta, au devenit animale, el însă ..., ceva îmi spune că a fost ceva de capul lui, cândva... Săracu’!

–      Te-ai amorezat de Trandafir! He-he-he!

–      Ție nu ți-e milă de el?

–      Ete! Un bețiv nenorocit ajuns o căzătură-ntre boschetari și drogați. De ăștia n-am milă! Să-i ia dracu’ și miliția. Să-i strângă odată-n balamuc că într-o bună zi ajungem toți așa... Ia! Ia uite la ăsta, are stradism!

–      Ha-ha-ha-ha! se veseli dintr-odată Cora. Ha-ha-ha-ha!

–      Oprește-te fă, ce-ai?

–      Stradism ai tu că stai toată ziua în stradă! Ăla are strabism! Ha-ha-ha...! P-ăsta îl cunosc. Într-o zi vine aici și-mi zice:

„Lucrez la telefoane.” 

„Bine, și ce-i cu asta?”

„Am și eu ceva de vânzare. Niște cafea, câteva sticle de vodcă...”

„Se dau dintr-astea la telefoane?...”

Le-am luat că le dădea ieftin.

„Te pup mult!” mi-a zis la plecare. N-am mai auzit expresia asta. E un pocit, fără dinți, cu... stradism! Brr! Cică: „Te pup mult!”

Cora ridică mâna ca și cum ar fi trimis o bezea...

Trandafir traversase bulevardul – s-a auzit „Aa-au!” când a fost aproape acroșat de tramvai, fază după care vatmanul a ieșit să se elibereze de adrenalina care-i răbufnise deodată în sânge, pocnindu-l cu toată priceperea, că-l împleticise – apoi s-a așezat pe bordură, cu picioarele în stradă, să se uite la cele două femei care-l priveau la rândul lor.

«Femei! Mă bârfesc. Ce sunt eu pentru ele? Un gunoi. Pentru ele nu sunt un om căruia i se scoală, sunt un obiect defect, nefolosibil... E-e! Fii atent că aia mică și grasă vine lansat către mine! Ba da, aici vine. Aici vine, aici vine... He-he-he! He-he-he!»

–      Ce-ai Trandafir de te comporți ca un nebun?

–      Sunt posedat, tan... doamna Cora, hă, doamna Cora...

–      De cine ești posedat, nesănătosule?

–      De demon. Ați auzit de demoni? Li se zicea daimoni în Grecia antică.

–      Doamne-Doamne! Și cum crezi că ai să mai intri tu în rândul oamenilor? Cum poți să te faci bine? 

–      E de ajuns să mă-mbrac altfel, să mă spăl și să mă rad.

–      În sfârșit, aud și eu ceva normal de la tine. Trandafire, măi omule, caută de te îndreaptă! Revino-ţi! Fă ceva, în numele Celuidesus, să te mântui. Vino la biserică să vorbești cu un preot. Uite, treci pe la mine, te speli și-ți dau niște haine de-ale bărbatului meu. Am să-l chem pe părintele Andrei, să vorbești cu el... Știi unde stau? Iei mașina și mergi cu ea până la...

    «Sfântul Andrei? Discipolul lui Isus. Unii spun că i-ar fi fost rudă. Alții că ar fi creștinat toată populația provinciei Moesia...»

–      M-auzi?

–      Da-da.

–      Ai reținut unde stau?

–      Merg cu mașina...

–      Așa. Mâine după amiază, vino mâine!

«Mă cheamă Trandafir, am patruzeci și doi de ani... Patrujdoi? Patrujdoi. Am doi prieteni, Petre Gibea și Stan Păpușă, și trăiesc de azi pe mâine fără să mă gândesc la viitor.»

–      Ești beat. Mergi să te culci!

–      Da. Unde să merg?

–      Nu dormi la spital?

–      Nu mă mai lasă. M-a dat afară administratorul.

–      Îl știu. Vorbesc eu cu el când mai vine pe-aici, să...

–      Cora! Cora! striga de pe marginea cealaltă Evelina. Vino fă, lasă-l pe nebun! Ai clienți!

–      A, ia te uită! Domnul Pamfil Geană! Maestrul...

Femeia se întoarse grăbită spre magazin să-l întâmpine pe un bătrân care mirosea în trecere toate dughenele ca un câine și deslușea anevoie prin lentilele groase ale ochelarilor figura vânzătorului, iar când o văzu pe Cora, în loc de bună ziua îi spuse:

–      De ce ești așa frumoasă?

–      Hai maestre, zău!

–      N-are să-ți vină a crede ce mi s-a-ntâmplat!

–      Maestre... îi șopti confidențial Cora înainte ca bătrânul să-și ia avânt, aveți fermoarul desfăcut... la pantaloni.

–      A! făcu maestrul, și-l trase în sus. Apoi rânjind: De unde știi că nu l-am lăsat expre? He-he! Stai să vezi ce-am pățit!

Viața maestrului era o aventură necontenită. Mereu i se întâmpla ceva nemaiauzit. Dar astăzi un individ l-a îmbrățișat pe stradă cu toată efuziunea...

–      „Mardale, s-a prezentat, Mardale mă cheamă maestre, ce-ai, nu mă mai cunoști? N-am cântat io cu matale în orchestră când mergeam în turneu...” M-am uitat așa la el și chiar mi s-a părut că-l cunosc ceva... Da. Îmi părea cunoscut. La câți oameni dă trupă am avut... Zice: „Uite că mă grăbesc, îmi pare rău că nu pot sta cu mata la taclale mai mult”, și să duce... adică pleacă. Io mergeam la farmacie și m-am uitat așa după el, știi, un tip tânăr, îm! căldura asta mă transpira, că nevastă-mea m-a pus să iau sacou’... Am ajuns la farmacie și m-am căutat dă rețetă. Mă caut, mă caut... Unde-ai pus Pamfile peticu-ăla dă cearșaf! Nicăieri. Mă să fie! „Mă-ntorc acasă și viu iarăși c-am lăsat-o fi-mi-ar capu-al dracului!”, am zis. Pă drum îl văd pă ăsta, pă Mardale! „Maestre, după matale veneam. Uite, face, uite ia banii ăştia-napoi și rețeta, văz că ești bolnav. Hai, sănătate!”, zice și o ia pă drumu’ lui. Și io am rămas ca la circ: „Bine mă, nu ți-e rușine!”... Şi-şi când să viu încoa, pă ăsta, pă trotoar, să mă izbesc d-o domnișoară, uite-așa: „Nu vă temeți, este doar un sondaj!”, zice, și-auzi colo, m-a găsit pă mine să mă-ntrebe, auzi întrebare: „Considerați că sexul oral și sexul anal reprezintă perversiuni  sexuale?” He-he-he!...

–      Și ce i-ați răspuns, maestre?

–      Ce i-am zis? Și i-am zis: „Cu dumneavoastră domnișoară, în mod sigur nu, cu nevastă-mea însă, certamente”... 

Era vremea să se schimbe garda la guvern și Trandafir s-a dus pentru a urmări spectacolul.

«Gibea ar trebui să fie deja acolo. Ah, ce idiot de prieten, însă fără el cred că aș sucomba de inaniție. Lucrează într-o brutărie și mă aprovizionează cu pâine și marmeladă. Mi-am stricat dinții cu dieta asta. „Gibea, unde ești boule!?” Ia să vezi că azi nu vine. Unde-o fi, idiotul? Mi-e teamă să nu fi pățit ceva. Dacă nu-l văd câteva zile precis o-ncurcă... N-am întâlnit împiedicat mai mare. De altfel bine intenționat.»

–      Gibea!

Gibea era ascuns de un stâlp de beton. Un tip mic, slab, ascuțit, cu ochelari. O figură cu păr puțin și îmbrăcat la fel de jalnic precum celălalt, doar că purta bermude.

–      Petre Gibea.

–      E! Te ascunzi de mine? Sau de altcineva?

–      Nu m-ascund bă. Am fost nevăzubil.  

–      Așa...!

–      Mi-a zis Leana vorbe de nevăzut. Farmece...

«Te salut mare vrăjitoare! Iluminează acest netot care te transportă în lumea materială.»

–      Zi-i lui Păpușă să nu-mi zică el „netot”!

–      Degeaba-i spun. El este în altă lume. Tu îl poți ignora. Pe mine mă toacă. Ia lasă-l! Ce-a zis Leana? Cum e descântecul? Nu mi-l spui și mie?    

–      Și tu datorezi bani? Stan Păpușă nu te-ajută?

–      Ba da. Uite cum m-ajută. Datorez bani unuia, Ursuzu, matahala aia grasă și păroasă...

–      ‘L știu.

–      E, ar fi trebuit să ne-ntâlnim deseară... Dacă nu ajungeam îmi rupea degetul ăsta. Am auzit că acu’ e într-un spital cu picioarele-n ghips. 

–      Hă-hă! Da’ are să-și revie într-o zi...

–      Până atunci învăț să mă fac nevăzut... Așa...?

–      Hă-hă! Uite că vine leutenentu’. Fii atent, când izbește asfaltul îi tremură cascheta! Toată fața îi tremură. Ca o piftie! Hă-hă! Vine leutenentu’, pam-pam pam! Dreapta-mprejur! Ascultă comanda la mine! Dreapta-mprejur! Hopa...!

Și deodată Gibea se-ncurcă-n picioare învârtindu-se către dreapta și se prăbuși hilar într-o parte. Trandafir dădu să-l ridice, se-mpiedică de corpul celui căzut și veni peste el. Era o reprezentație de clovni. Soldații din gardă nu râd. Nici nu au voie iar spectacolul e mai degrabă patetic. Ochelarii lui Gibea s-au desprins chiar la mijloc și atârnă de sfoara jegoasă care-i prinde ramele peste urechi. S-a și lovit la nas. Celălalt se vaită că-l doare mâna. Și, dintr-odată, cu o privire îngrozită, porni să urle:

–      L-am pierdut pe Stan! Unde-i Stan? Nu-l găsesc pe Stan!

–      Taci dracului tâmpitule, că nu-l ia nimeni! Dă-te după mine! Dă-te! Unde dracu’ o fi păpușa aia hidoasă? Hai, că tu vezi mai bine! Ori nici tu nu mai vezi? Ce e porcăria aia cu părul roșu dân canal?

O păpușică ciudată stătea în apropierea grătarului, gata să plonjeze-n canalul de scurgere.

–      Stane, de ce fugi de mine? Nu-ți sunt un bun tovarăș? De ce ești nerecunoscător?

–      Vezi că ai buzunaru’ rupt, bă fraiere! Bagă-l în altă parte, că-l pierzi dă tot și după aia mori.  

S-au retras amândoi în vecinătatea stâlpului să stea așezați pe trotuar.

–      Unde-ai fost aseară?

–      La Rovine.

–      Te-ai drogat?

–      Ne. Am tras puțin dintr-o ţigare. Adic-am avut o ţigare cu... Leana. Ce-ai la mână?

–      Mi-a rupt-o câinele lu’ Cariciu. M-a prins la rotitoare, scârba. Am vrut să-l mângâi pe țeastă? Era așa de vesel când mă vedea... Dădea din coadă, știi? Da’ nu-ș ce dracu’, ce-am  d-o vreme, că-mi tremură mâinile?... A smucit-o de parcă vroia s-o halească.

–      Pă’ și n-ai mers la spital s-o bandajezi?

–      Ce sunt prost? Să-mi facă injecții în burtă?

–      Cine bă? Și te mai lasă Ţumbea acolo?

–      Domnul Ţumbea... mi-a mulțumit: „Handicapa-a-atule, pă tine nu te duce mintea-a-a! Ce ți-am zis io? Nu pune mâna, că mă bagi la cheltuială!”

Trandafir a strigat puternic speriindu-și amicul.

–      Da’ nici tu nu ești sănătos. Unde ai dormit azi noapte?

–      Nu știu. M-am trezit așezat, sprijinit de zidul casei..., o casă mare pe sfântul Macarie. Filmul s-a rupt când mă aflam în parcul Operei.

–      La poponari?

–      E, cu popo...! Aveam o... Nu mai știu ce făceam acolo. Era și-o tipă... A!... O cucoană îmbrăcată cu o rochie roșie, sulimenită din belșug, s-a fâțâit o vreme prin fața mea, așa..., a scos din poşetiţa roșie o batistă să-și sufle zgomotos nasul după care s-a exprimat într-o tonalitate cam baritonală: 

„Ah, cât urăsc să întârzie de la prima întâlnire! Fii bun drăguță, m-a întrebat, a fost aici un bărbat înalt și bine legat... un macho...? A fost?”

„Nu știu. Adineauri am sosit. Am întâlnire cu un domn căruia i se spune Învățătorul.”

„ Eu sunt Învățătorul.”

„ Păi sunteți femeie! „

„ Desigur... Ce sex ai? Aparent feminin...! Ha, ha! Adică sunt... Definitiv. Eu sunt profesoara ta de sex... Cine iubește mai mult femeia, un heterosexual ori un transsexual? Transsexualul, ai o bilă albă, pentru că se transformă în femeie, pentru că din dragoste pentru femeie vrea să simtă ce simte femeia.”

„Și-atunci, care mai este plăcerea?”

„Plăcerea este a partenerului. Dacă partenerul e mulțumit, poți fi și tu, păsăroi!”

Ce-ți poate propune transsexualul? Barurile de noapte, drogurile iubirii, parteneri multipli, muzica de noapte, legăturile trecătoare, talentul seducției sexuale: cum să-ți folosești mimica feței, poziția corpului pentru a seduce, cum să-ți expui sexualitatea; știința sexului practic; fetișism, masochism, sadism, consum de droguri afrodiziace...

–      O-ho-ho! Și ți-ai dat drumu-n pantaloni!

–      Te bag în mă-ta de prieten!

–      Ce căutai în centru? Ai tupeu, știi?

–      Ia mai scutește-mă! Parcă aici avem voie! 

–      Da’ ce, noi nu suntem cetățeni?

–      Plătești vreun impozit!

–      Nu? Hă-hă!

 „Parada militară” se stinsese deja. O sentinelă îi privea amenințător, da’ n-are voie să plece din post, iar cei doi vagabonzi au zăbovit puțin pentru a se înțelege asupra celor  ce-aveau să urmeze.

–      Azi merg la Rovine. În noaptea asta e Sfatul Haitei. „Hau-hau-hau-hau-hauuuu!”

Gibea se lăuda că e lup și parte din misterioasa Haită care îngrozea orașul... Frica de colți, de sfâșiere, frica de o moarte bruscă și oribilă e înfiptă adânc în psihicul uman. Sunt vânători peste tot, la tot pasul, prădători care pregătesc în acest moment o ambuscadă și nu poți ști că nu ești chiar tu acela care va cădea în capcană... 

–      „Ucide pentru o viață”, asta e lozinca. Vii și tu?

–      Bă, d-da nu m-am... dres și-mi tremură băr-bărbia deja... Nici n-am mâncat... hâc! nimic și-mi ghiorţăie mațele... Auzi? Ghiorţ-ghiorţ! Și n-am nici cinci parale în buzunar. Ia’! Ce să-mi iau de ele? 

–      Un căcat dă câine! Parc-aveai prietene la chioșc. Nu muncești pentru ele?

–      Azi n-n-au avut nevoie.

–      Hai că oricum trec pă la brutărie. Hai mă! N-ai ce pierde când n-ai nimic pă tine.

–      P-pielea, poate.

Se ridicaseră, sprijinindu-se unul de altul. Două momâi murdare și caraghioase. Petre Gibea prinsese ochelarii pe nas iar Trandafir își trăsese pantalonii largi și urinați până aproape de piept. S-au strâns, vasăzică, de-acolo, chiar dacă nu sunt vârstnici și s-au îndepărtat șovăitor, uitând parcă unul de celălalt. Trandafir încălțat cu papuci, ori sandale fără baretă, abia se putea ține de piticul slăbănog...

–      Ieri, pă după-amiază, aveam o treabă eram lângă Gara Centrală, când... cum ziceam, vine două d-alea, una ‘năltuţă, blondă, ailaltă, cu păru’ lung, că aia-aia, că…, face, da’ pă Emanuel, zice, îl cunoști? Emanuel? Ăsta dă și el ceva acolo, una-alta...? Că vino, să cunoști mulți oameni de bine... Eu pă voi vreau să vă cunosc fetelor! Aia mică era... bună, cu o muie așa... După cum vorbiți, zic, nu sunteți d-aici! Nu, am emigrat din America, pentru că nu mai este libertate religioasă, că suntem de la Biserica lu’ Emanuel, și, aia-aia, și... 

–      Martorii lui...

–      Și mi-a dat o cărticică... Ce mormoloci? mi-a dat o cărticică de participare, știi... și le-am mai cerut una și pentru tine. Le-am zis: „Am un prieten care vă dă pă spate... la asta, la religie”, le-am zis... Ce faci? Hai dracu’, mișcă mai repede    bă-mpiedicatule!

–      Stai că rămân fără papuci. Un’ te zorești așa, că doar nu s-s-ascunde mușuroiul ăla de căcat.... Știi ce e cu martorii lui Manole? Și ei vor să fie singurii supraviețuitori la Armaghedon, după bătaia care o sfârși lumea. Și... Stai să-ți zic o mare chestie!

–      E?

–      Te-ai întrebat vreodată pentru ce se tem oamenii de sfârșitul lumii? Că de murit, cu toții mor dureros și scârbos, asfixiați, striviți, infestați, carbonizați, electrocutați, canceroși, îm!... De ce este așa redutabil sfârșitul Lumii, distrugerea Pământului...?

–      Dă ce?

–      Pentru că oamenii cred că vor reînvia. Și dacă Lumea e distrusă n-au un’ să se-ntoarcă.

–      Că ziceai cum că moare omu’! Da’ să mori călcat dă avion ai auzit?...

–      Tu m-ai înțeles?

–      Am înțeles, am înțeles! Că dacă vine vrun cataroi peste Pământ, oha reîncarnare!

–      Băi frate, nu poate nimeni să abordeze cu tine o temă existențială!

–      Nu vrei să mănânci? O să mori dracu’ într-o zi de vreo boală de stomac!

Și, privind îndărăt, Gibea își suflă cu putere mucii dintr-o nară pe pantalonii unui pieton. Sări degrabă să-i curețe pantalonii bombănind:

–      Dați-ne ceva de pomană, vă rugăm. Prietenu’ ăsta al meu n-a mâncat de-o săptămână. Uitați-vă la el!... Uo! Îmbuibații dracu’! Nu vi-e milă d-un om căzut la necaz! Lovi-v-ar sărăcia și molimele...! Taci fă, lasă omul că poate-mi arde una la cap. Tocmai eu, voinicu’, mă dau rău? Leana îi afurisește, nu eu. Nu eu. Stai ușor, omule! Gărgăunii din capu’ meu... Aoleu, aoleu,...!

Trandafir, văzând că omul, care era destul de vânjos, îi rupsese bluza prietenului, strigă la rândul său fără a îndrăzni totuși să-i sară într-ajutor:

–      Lasă-l omule că nimeni nu-l mai îmbracă pe amărâtul ăsta! De ce ne iei în seamă? Fă-te că nu ne vezi!

–      Sunteți niște gunoaie! Aia sunteți. Trebuie să vă arunce careva din drumul nostru. Dacă vă legați de oamenii mari, atunci ce faceți cu copiii sau bătrânii? Nenorociţilor!

–      Așa e. Aveți dreptate. Suntem niște ființe lipsite de noroc. Dar acum, cu tot respectul, puteți să-mi spuneți, ce este acela noroc?

–      Du-te-n ‘nezeul mă-tii! Pleacă, mergi în drumul tău. Nu vă mai legați de oameni că și ei au problemele lor. 

–      Haide, pacoste! Hai s-o-ntindem d-aici că s-adună lumea, șuții și miliţia și nu ne-o fi prea bine! Auzi, cică „nu vă legați de oameni”! Căci noi suntem gunoaie.

Gibea nu mai scotea un cuvânt. Trandafir îl luase de braț      și-l trăsese către colțul străzii în încercarea de a-l scoate dintr-o neplăcere mult mai mare.

Abia la jumătatea celeilalte străzi...

Vizavi, un ecran imens, format din vreo cincizeci de panouri, oferea un spectacol imposibil de ignorat. Fiecare dintre panouri arăta alte imagini. Au luat loc în primul rând, direct pe trotuar:

.........................

– Și i-a reproșat că-l mințise, iar tipul cu figura creolă și fața ciupită de acnee, s-a enervat și a recunoscut că fusese femeie și că îi plăceau băieții timizi, apoi l-a tras pe ușă după el...

– De ce și-a schimbat sexul vere? 

– Complexul Dianei, vere!

– Cum e ăla?...

........................

– Se nasc tot mai mulți androgini.

– Serios? Unde sunt? Eu nu am văzut niciunul.

.........................

Atunci apăru un crainic, intră într-un suflet: Avem ultimele vești despre evoluția furtunii solare. Peste maxim o oră norul de gaze va lovi centura magnetică a Terrei...

.......................

„Iată-i, coboară din avion”, se vedea o femeie fluturându-și mâna, „chiar în momentul acesta...”, se auzeau strigăte din afară „ura, bravoo, bravoo, bis!”, „O răpire deosebită, aproape treizeci de persoane care au fost răpite, negocieri dure și apoi eliberarea excepțională... Un spectacol fără egal! asemenea spectacol nu s-a mai realizat. Intervenția, acțiunea de comando a fost impecabil pregătită astfel că au fost salvați aproape sau cam jumătate din cei răpiți. Priviți în reluare scene din acest spectacol cutremurător!...”

....................

Este anunțat omul cyborg. S-a folosit o metodă de regenerare controlată a celulelor câtorva organe importante ale corpului uman, cum ar fi creierul, ficatul, pancreasul, celelalte pot fi înlocuite cu altele chiar mai performante! Sunt metode care au ridicat perioada de viață a oamenilor la peste două sute de ani.

– Acesta este omul cyborg și va fi lansat pe piață de anul viitor. Nu este un monstru, este un om superior aflat la dispoziția dumneavoastră. Puteți trece dincolo, puteți fi el! Veți fi mult mai performant și, mai ales, veți exista mult, mult, mult Timp. Cam merită investiția! Nu va temeți, primiți și manualul cu instrucțiunile de utilizare...

......................

– Vedem căldarea uriașă care s-a format după impact! Priviți cum s-a mutat valea fluviului și ce a rămas din orașul Santa Paloma. Vă amintim că viitura a înghițit localitatea atât de repede și de nimicitor încât nici măcar o vietate n-a supraviețuit...

.......................

Doamna Stromburg a declarat că rasa feminină se poate reproduce singură, fără mijlocirea bărbaților, prin urmare nu vede necesitatea existenței acestora, o rasă inferioară, agresivă, periculoasă, iresponsabilă.

– Priviți, zise baba gușată, foarte gătită pentru a emite această declarație isterică, tot..., în ce lupte fără sens, în ce teroare ne-a adâncit această rasă grobiană și scelerată! A venit timpul!

........................

– Satelitul DRST1K a fost scos din funcțiune ieri, după ora 18,00, a anunțat agenția Presa Asociată, preluând declarația responsabilului de cuvânt de la Statul Major al Armatei Europei Unite, ceea ce a dus la căderea rețelei paneuropene de comunicații și informații civile. „Nu este adevărat că a fost lovit de o rachetă inamică RETALL X. Pur și simplu este învechit și trebuie înlocuit. Transferul către echipamentele de ultimă generație se face într-o perioadă de timp mai mare sau mai mică, în funcție de condiții...”

........................

– Orașul părea o stațiune de vacanță, și ne cazaserăm la hotel. Nu știam unde să mergem, nu cunoșteam mare lucru dar am observat, când mergeam pe stradă, că oamenii locului aveau o singură ocupație, foarte stânjenitoare, urmăreau cu privirea, indiscret, trecătorii. Mă încerca o puternică dorință de a-mi băga degetul în nas și ridicând ochii am văzut cam zece persoane privind de la balcon. Eram însoțit de trei cunoștințe între care nevastă-mea... M-am întors, pentru că mă mânca, nu mă mai puteam stăpâni, mi-am introdus degetul într-una dintre nări și am văzut fetele unor femei după perdele, cred că eram urmărit din fiecare apartament. M-am rățoit: „Incredibil! Nimeni nu se poate scobi în nas, în orașul ăsta, fără să fie văzut de minimum zece persoane! Nu aveți altceva mai bun de făcut?” Am fost răsplătit cu câteva aplauze, e drept anemice. Atunci am resimțit o umbră de notorietate trecându-mi peste frunte. M-am gândit că sunt apreciat, recunoscut, simpatizat pentru că... Eram cumva un actor?...

........................

– Atacul a fost lansat ieri, la ora prevăzută. O sută de mii de locuitori fuseseră abandonați de dimineață, trupele au fost evacuate în grabă deoarece urma să fie testat cel mai nou disturbator psihic despre care se zvonește că are efect chiar și asupra copacilor! Pierderile inamicului au fost deja evaluate la câteva sute de mii. Nu există imagini deocamdată... Drept represalii se așteaptă un potop de explozii în câteva zone dinainte stabilite, însă numai la nivelul statelor majore militare. Guvernul anunță o creștere economică fără precedent, în parte datorită dezvoltării industriei de război...

........................

– Renumiții artiști itineranți prezintă piese din numeroase lucrări muzicale clasice, compuse în diferite perioade culturale. Vom putea asculta genuri muzicale aproape uitate, cum ar fi opera, muzica corală, muzica simfonică, etc. Cei care nu gustă asemenea spectacole sunt sfătuiți să nu meargă, pentru că pot fi pedepsiți dacă deranjează.

........................

– „Domnul” a fost văzut și filmat plimbându-se în grădina numită Eden aflată în Palatul Poporului, împreună cu cățelușa neagră Austra, pe care i-a dăruit-o Primarul Romei, sau pe care a obținut-o la un joc de societate purtat pe rețeaua de externe. Alături i-au stat Prima și A Doua Doamnă, Racoviţ, maestrul de ceremonii și două persoane misterioase a căror identitate nu a fost dezvăluită. Credem că imaginile sunt mai recente de două săptămâni...

........................

Interior sumbru de studio, combinație bolnavă de culori, carmin închis cu argintiu, doi bărbați aproape așezați pe scaune înalte se sprijină cu piciorul de podea, unul pune chestiunea:

– Ei bine, și ce s-a întâmplat, ai pierdut inspirația acelor ani?

Omul de șaizeci și cinci de ani, cu nas dantesc și mustață subțire desenată deasupra gurii – care-i dă o mină continuu amuzată – zice laconic:  

– A fost magie, este imposibil să revin la așa ceva...

– Erai considerat purtătorul de stindard al generației tale...

– N-am compus nimic revoluționar, nu am dorit niciodată să inspir revolte. Pur și simplu am creat în tonul vremii...  

...........................

Filme, știri, divertisment și chipul familiar al „Domnului”, un carusel de imagini foarte colorate și mișcătoare... Lumea de dincolo de noi dar, chipurile, tot pe pământ. Au rămas o vreme căscând gura la minunea aceea când, brusc, panourile s-au stins. Toate deodată. S-au ridicat foarte nefericiți și au făcut doi-trei pași în drumul lor, de-abia plecaseră că panourile au pâlpâit și  s-au luminat iară. S-au întors iute, s-au făcut comozi: pâc! Panourile s-au stins.

–      Ce se-ntâmplă?

Au privit îndurerați înăuntru, nu era nimeni... Cum s-au îndepărtat, programele TV au apărut din nou. Cineva se distra pe seama lor. Ce mai glumă!

–      Uo, nenorociţilor! Să vă ia foc mintea și să ardeți în iad căcaţilor, uo!

–      Hai băi de-aici că iar se leagă cineva de tine, panaramă! Și n-am chef s-o iau pe coajă. Și-așa n-nu mi-e bine. 

–      Da’ era paznicul, futu-i ‘mnezeii lui de paznic! Magazinu’ ăsta nu-i deschis sâmbăta! Până și unul ca el își bate joc dă mine, mă?

–      Phii, da f-falnic te-ai mai făc-cut!... Băi da tu crezi că toată lumea asta pe care-o vezi la TV există?

–      Ce-are-a face?

–      Cum, ce-are-a face, cretinule? Nu pot discuta c-cu tine o-o...?

–      Hai să luăm tramvaiu’ că facem mai puțin timp.

 

«O Prinț al Zeilor! Unde vrem să ajungem? În regiunea Adevăratei Dreptăți, să fim încoronați și să emanăm lumină ca divinitățile? Ne duc pașii către Marele Sanctuar unde ne vor fi cântărite cuvintele.»

–      Ce dracu’ tot bâigui acolo? Ia-ia! Vezi blocu’ ăsta? Am dormit într-o noapte în scară. Și-acolo am fost cu Geta-Bicicleta. Am lăsat și o inscripție pe perete.  Alături... N-ai fost și tu? Ai fost.

–      N-am fost niciodată aici.

Călătorii obișnuiți din tramvai se tem să fie atinși de vagabonzii nespălați. Îi privesc reticenți, cu toată greața, până la vomă. Spectrele-astea puturoase nu par violente, comparativ cu șuții, nu? sunt râioase și atât. Concetățeni de-ai lor. Ia uite-l pe micuțul cu ochelari scoțând capul pe ușă: 

–      Panaite, Panaite! Pana-ihi-te-e-e! Unde mergi bă banditule! Ba să te duci tu bă, canalie! Și tu și nevastă-ta... Hă-hă-hă! Hă-hă-hă!    

Omul civilizat tace. El nu deranjează o discuție politicoasă între lepre. Parcă se strâmbă puțin. N-are dreptul și pramatia la ceva distracție? Asta o fi distracția lui. Privesc oamenii civilizați cum mănâncă acești dezmoșteniți ai Fortunei, mușcă din codrul de pâine, îl devorează, „îm-îh-îm-ha-pleosc!”, nici atunci nu tac. Iar când vorbesc strigă de parc-ar fi peste drum.

–      L-ai văzut... chă-chă! l-ai văzut pă banditu-ăla de Panait?  Împingea pubela dă gunoi cu nevastă-sa. Am să-i dau vreo sută dă para. Îi mai vede el... Mi-a dat-o pă nevastă-sa pă datorie.

–      Te-ai culcat cu strâmba aia?

–      Cine-a zis că s-a culcat? Vrei să iau vreo scârbă dă boală? Am închiriat-o cu ora la futălăi. Mă crezi așa de prost?

–      Îm!

–      M-auzi?

–      Te-aud bine da’ te văd cam prost.

–      Adică mă faci prost! Știi că te respect, că tu ai mai multă școală, da’ acu’ te bag în.. aia cu rapidu’!

–      Nici să te-aud nu vreau când ești mitocan!

–      Bravo, Trandafire! zise, de data asta încet, Gibea. Halal prieten îmi ești! Unde mergi? 

–      N-nu știu.

–      Exact. Du-te-n drumu’ tău! Eu unul cobor.

–      P-plea... Mă! De ce mi-ai deranjat tu programul?

–      Adică ce programe aveai? Te luai dă gât cu Stan Păpușă? Hai dă-te jos că d-aci o luăm peste maidan.

–      Gi-Gibea! Mi-e sete, înțelegi? Mă usu-usuc de sete, înțelegi?  

–      Şi-şi ce mă tot fuţi la cap? Înțelegi? Înțeleg. Vrei         să-nghiţi un drog tare!

Oprește fierătania și oamenii-călători suflă ușurați, uff! văzând golanii îndepărtându-se, trecând peste stradă, apoi luând-o peste locul plin de ruine care se întinde de-acolo până departe, când, o voce familiară îi trezește din visare interpretând o „doină jalnică de jale”:

„Sun’ o biat’ fimee făr’ dă videre

      Şă trăiesc pă pământ plină d-o durere...

      Uomini dă la Dom’zău

      Dați-mi şă mi-e o paralie

      Să am ce da la copii...

      Foaie verde dîn ce dai

      Să-ți deie Ăldăisus întreit,

      Întreit și împătrit

               Şă”... la fel pân’ la sfârșit.

 

*

    «Iuhu! Bine ați dat năvală în Parcul de distracții al Infernului pământesc! Nu vă temeți oameni buni! Ce vi se poate întâmpla mai rău decât să muriți? Îm? Iar de murit nu scapă nimeni în spectacolul ăsta. Se zice c-ar fi făcut-o unul Manole. Și se mai spune: Noi, toți manoliştii mărturisim învierea lui Manole. Haida-de! Cum? Pentru ce? De dragul poveștii? Ori de teama pedepsei? Dar știți oare câți Mesia au existat înainte și după Manole în lumea asta? Câți? Câți credeți că au înviat? Ghiciți! Nu vreți? Dar cine sunteți voi? Turma care așteaptă p... calului?»

–      Taci bă odată! Mamă, m-ai tâmpit! Ce tot, ce tot înșiri aiurelile-astea? Bă da’ le zice ca la radio! E a nu știu câta oară când le aud. Ți s-a prostit Păpușă dă tot! Taci și bagă pe marginea asta. Ia-o p-aci! Hai, mișcă și taci!

–      E un loc sinistru.

–      Nu mai spune! 

–      Mă doare capul. Nu mă lăsa să mă-nec! Petre Gibea!

–      Ce să-ți fac tată? Hai că suntem pe-aproape. Numai ce trecem de steag... Dincolo...

Dincolo e Rovine, locul unde s-au bușit ăi de-au primit brânci din Rai. Trandafir însă o luase rău pe tremurat! Se lovea încet cu capul de zid.

–      Gibea?!

–      Să trăiești Bilă!

–      Ce e cu damblagiu’ ăsta?

–      Nu suportă manelele!

–      Ce manele, meștere? Asta-i muzică adevărată. Să mor eo! E dură.

–      Bă Bilă, fă-ți o pomană cu alcoolicu’ ăsta, dă-i o gură dîn vodca ta! Hai că ți-o dă la loc după ce-și revine!

–      Numa’ o gură. Mamă, ce tare-n bâțâială să dă, să mor eo! Ho băi, ho băi! Ia-i-o dreacu’ dă la gură! Ho!... Mamă, da’ ți-e sete mare!

Trandafir se lăsase pe vine lângă un zid, livid, se prinsese cu mâna de cap.

–      Mai dă-mi o gură!

–      Nu-ți mai dau nene! Crezi că sun’ cretin? Vezi, îi zise lui Gibea, vezi că ăsta e mai bine să nu intre aci!

–      E cu mine!

–      Păi ăsta e prost rău să vrea să mai intre, că e pus amanet.

–      Nu mai e bă, că a murit Reptilă.

–      Da? Când?

–      Acu’ trei-patru sau cinci ani.

–      Și n-a trecut la Vână a lu’ Surda lu’ Bartone?

–      Nu că e bastard, tată...

–      Io știu? Nu-l las înăuntru...!  

–      Mă aștepți? îl întrebă și Gibea dar Trandafir nu părea capabil să se concentreze pentru a le răspunde.

Abia dispăruse Gibea și, de parcă asta-i trebuise pentru a se redresa, Trandafir s-a scuturat și s-a îndepărtat de poarta pe care o improvizaseră Lupii. Nu l-a văzut nimeni când s-a strecurat înăuntru.

Auzea un amestec muzical, veneau de pretutindeni melodii, melodii? adică li se zice și astfel unor scârțâieli distorsionate, ritmuri diverse care ascultate de-a valma pot fi asociate cu respirația unei ființe muribunde, bolnavă de plămâni. «Oare  nu-i respirația Creației, ritmul Universal?»

Se înserase. Clădirile, maidanele, maldăre de resturi menajere în putrefacție, lucruri uzate, chiar stârvuri, decorau peisajul care se derula agale sub semnul Babilonului, marele Nesătul, cel ce înghite energia, viața, munca, ordinea, inteligența, civilizația...

Legiuni ale întunericului,

Corupeți, degradați, luați viaţaaa!

Distru-u-u-u-u-u-ge-ți lumeaaa!

Călcați pe cadavre!

Ucide, ucide, ucide!

Strivește gângania, calc-o, lovește-o în pântec,

Dileşte-o!

Soldat al Neantului,

Eroule, hienă, vampir,

Nemilosule!

Omoară, arde și sfâșie!

Desfată-ți setea de sî-î-înge-e-e! 

Legiuni ale întunericului,

Corupeți, degradați, luați viaţaaa!

Distru-u-u-u-u-u-ge-ți lumeaaa!

Călcați pe cadavre!

Puternic, strident, năucitor, urletele macabrului deranjament sonor izbucniră dintr-o fundătură și plecă         într-acolo să vadă ce creaturi angoasate până la apocalipsă îl emiteau. Pătrunse într-un veritabil tunel și înaintând observă cum totul se colora în roz, iar când ajunse în capăt văzu un bar cu scaune înalte pe care se găseau câteva fete cu forme... dar ce forme! sumar îmbrăcate, iar în spatele barului, doi barmani... cu cagule pe cap și bot ca de lup, îmbrăcați în bluze negre cu înscrisuri roșii: „Colțul Însângerat“... Peretele din spate avea pictată o frescă mare cu un colț de prădător din care se scurgea o picătură cât o vadră de... sânge, încadrată de două capete de lup cu trup și coadă de șarpe, probabil împăiate, înfipte în bețe. Nu ajunsese lângă bar când sosiră câțiva bărbați vânjoși, animalici și pofticioși, râgâind și pârțâind pentru a se introduce în peisajul sonor.  

–      Sunt Alfaşiomega, urlă ceva mai presus decât oricare dintre celelalte urlete, și ați venit la o petrecere ilegală subpământeană. Auu-u-u-u!

Lumina roz începu să clipească, foloseau poate un generator, totuși nu se stinse. De fapt se pornise un blitz mișcător și foarte supărător pentru ochi care dădea un fel de ritm scandalului. Se strânseseră vreo zece-cincisprezece tipi, unii cu caschete, ochelari negri ori jachetuțe de piele, tatuați și acoperiți de belciuge, cu plete soioase și bărbi... Niște supermasculi... Femeile trecură direct în brațele lor, se așezară pe ei și-apoi se lipiră de ei, iar mâinile lor pătrunseră dincolo de orice înveliș formal. Pe partea dreaptă a barului se aflau niște scări de lemn și acestea urcau deasupra tavanului către o clădire apropiată. Un individ înveșmântat în negru, cu șepcuță, ochelari rotunzi, negri, ținea de gât o geantă și striga din rărunchi: „Cumpărați cărțile credinței voi care nu credeți în nimic, liber-cugetătorilor! Inspirați aerul Libertății, frații mei! Poftiți Biblia și Ritualurile! Dacă nu știți să citiți, pentru voi sunt benzi desenate... Cei care știu carte pot să le citească celorlalți. Poftiți, cărțile credinței, Vraja Prăzii, Răgetul Fiarei, Vorbele Perfectului, Viața secretă a Lupului...”!

Micuțul, căci era micuț, se strecura printre perechile care porniseră o deșănțată tropăială pe caldarâm, ispitind lumea la cultură. Oferea chiar și „Masca de Lup” care-i transforma pe purtători în ființe înfiorătoare, cu ochii fosforescenți. Pantofii lui aveau într-adevăr forma unei gheare. Doar că erau negri, fără păr și puțin cam lungi...

–      U-e-e-e! U-e-e-e-e! U-e-e-e-e!

Alte urlete bestiale trăsniră-n afară prin difuzoarele mari, de data asta într-o limbă stâlcită:

      Ieş’ afară, ieş’ dîn corpîîî,

      Fugi dîn corp, dă zeuuuu’ luiiii,

      Mergi la Eliberatooor ,

      Dă-i lui energia taaaa-a-a...!

      ...

Prostii de-astea...! Dar sunt oare prostii? U-uh! Trandafir simți cum se strecoară frica pe șira spinării și-i furnică pielea. Precum plăcerea umblă frica prin om, pe șira spinării, de jos în sus. Și se electrizează porii. Până și părul de pe cap se ridică!

Ajunsese în dreptul barului și comandă: Cinci sute vodcă! Dar nimeni nu se deranjă să-l observe. Ridică glasul:

–      Vreau și eu... două sute de vodcă, băiete!

Parcă nu exista. «Sau poate că ei nu există! Poate că sunt numai o plăsmuire a subconștientului meu. Acum dorm și-i visez.»

Privea de jos cum urcă pe scări femeile minunate cu picioare lungi..., lungi..., însoțite de bărbații aceia uriași, iar scările de lemn se auzeau scârțiind în vacarmul devastator.

–      Pune-mi și mie niște vodcă, scârnăvie-e-e!

–      Ai bani pârţane? Dacă n-ai, pleacă!    

Cum oare nu se despică tejgheaua-n două și scârbosul mascat de la bar nu se face scrum? Sau pentru ce nu dispare toată plăsmuirea? Oamenii continuau să vină. Bărbați și femei, nu mai văzuse asemenea figuri decât la teatru, îl tot îndepărtau de bar:

–      Dați-mi și mie o para să iau de băut! îndrăzni.

Dacă ceva nu poate da societatea aflată-ntr-un bar, apoi, în mod sigur, este o para.

Și, deodată se petrecu un lucru neașteptat. Afară se pornise ploaia pentru că subit, din tavan începu să picure apă... Apă, fără îndoială. Răgetul Răului este înăbușit de apă. Se produse o mișcare de neliniște, de nesiguranță...

«Răul? Ce este Răul? În lumea aceasta Răul are o singură asociere: Moartea. Orice produce o vătămare, orice te împinge spre suferință, de orice fel, iar suferința este antecamera morții, e rău. Pentru ce este Moartea Supremul Rău? Moartea fizică sau moartea conștiinței? Am tot meditat la nebunia asta... Hei! Cine sunt eu să emit o judecată de valoare? Ce profesor cu mușchi la creier mă cred? Stau cuminte-n banca mea din ultimul rând...»

Era stăpânit de o emoție imbecilă privind picioarele lungi, fără sfârșit, urcând agale pe scările de lemn, le privea de jos în sus, în timp ce barmanul îi striga:

–      Nebune, ia cârpele-astea și îndeasă-le-n fisuri! Hai, grăbește-te dacă vrei să primești ceva! Urcă pe scaun!

–      Vreau acum!

–      Dă-i un strop să prindă curaj!

Trandafir se întremă o țâră, puh! ce poșircă... ! și se apucă de treabă. Vizionă fisurile, apoi se udă totalmente încercând să repare găurile din planșeu. Mai mult, rana de la mână supura mizerabil și îl chinuia. Lucrurile nu se arătară a fi prea simple. Cum astupa o sursă de scurgere apărea alta sau chiar mai multe. Când înțelese că e o muncă inutilă, realiză că nu mai era nimeni în tunel, deși lumina roză continua să ardă iar muzica să urle, tot mai gâtuit însă, de parcă interpreții înșiși înghițiseră apă. Ba nu. Sub tejghea unul dintre barmani, fără cagulă, plângea în hohote:

–      Au luat toată băutura! Blestemații!

Cioburi de sticle, etajerele prăbușite, masa ruptă,... când se produseseră toate acestea?

–      Câți ani ai?

«Se măsoară în ani experiența de viață? Dar cât îi folosește celui ce întreabă?»

Tinerelul avea părul vopsit, patru belciuge în ureche și unul în nas, câteva crestături adânci pe față și nasul turtit.

–      Cred că ar trebui să mergi într-un sanatoriu, bătrâne! Ești..., n-ai aparat, mă-nţelegi? Vorbești singur, nu?  

–      Ce zici? A! Am un daimon pe care-l cunosc. Cei mai mulți oameni n-au norocul să-și cunoască daimonii. Îl iau la întrebări, îl pun la încercare,...

–      Ce-i ăla daimon? Adică... ești posedat, nu?

–      He-he-he!  Nu. E un nărav incontrolabil. El nu-i din lumea noastră. L-am numit Stan Păpușă.

–      Fiuu! Satan Păpușă...!

–      Nu se ia. 

–      Păi nu mi-e teamă bătrâne. Și eu sunt bântuit.

–      Nu mai spune! Tu cum l-ai luat băiete?

–      Sunt membru într-o grupare avangardistă, numită Grota Lupului Șarpe. Păi...! Sunt lup, nu? Fiară! Îmi place, nu? să... să ucid, nu? să beau sânge, știi? sunt... sunt canibal, nu?...nu-mai în câteva zile... desemnate... Noi credem în Eliberator. Am în mine spiritul lui, nu? Avem un mare maestru al cultului... El este Perfectul. Vorbește limpede, puternic și nu se bâlbâie. E verzui... Leopold Szandor ElRey... unicul maestru Lup-Dragon. Ce-mi place numele lui!... El ne traduce mesajele Libertății, nu? Așteptăm cu toții ziua când se vor alege viețile! Ziua când se va porni Bătălia nu-i departe...

«Perfectul?... Un șaman. Abilitățile sale sunt contestate de cei mai mulți:

„Niciodată n-a reușit o minune ...”

Explicațiile sunt nemulțumitoare, stângace, insipide...: „Aici puterile îmi sunt limitate de energiile Materiei.     Căutați-mă dincolo!”

Dacă e limitat pentru ce se spune că e Perfect?

 „Eu nu voi face miracole în fața voastră deoarece miracolele nu pot fi văzute. Doriți scamatorii deci, urmați-i pe scamatori! Eu vindec Viața.”

–      Perfectul ne spune cum să vindecă Viața, nu?

–      Așa?... Cum?

–      E! Noi suntem de partea Binelui și luptăm din răsputeri împotriva  Răului. Chiar azi, nu? Tu l-ai prins pe nea Bubu de butelie, nu?

–      Eu? Mă crezi inconștient?

–      Vezi hornul?

Trandafir văzu spărtura din tavanul sălii, avea o formă ușor răsucită, iar sus îi oferea acces vizual până la cerul înstelat... De unde venea apa...?

–      Pe-acolo a trecut, nu?

–      Cine?

–      Nea Bubu, cine? Dumnezeu, nu?

–      Stai-stai că mi se plimbă un lapsus prin memorie! Când și cum s-a produs întâmplarea asta?

–      E, uite, mâine, nu? Adineauri... După ce a venit Perfectul să ne rostească ultimul mesaj primit de la Eliberator, nu? El a venit aici să le traducă pe înțelesul nostru. E un mister, nu?... O legendă, nu?... Și ne-a descifrat mesajul...

Trandafir își aminti ceva, ca o pală de vânt îl atinse amintirea, o rafală: „Și cauți tu mielule dimpreună cu lupii? Nu-i aşi locu’ tău...”.

–      „Baronul Geo, Europa, bulevardul Salcâmilor...” nu mai știu ce, care... „consacru 6658 zile pentru pregătirea fiului meu Gaston...”, nu știu cum, „ pentru a deveni avocat, să mă poată apăra de dușmani”. Și a zis: Frații mei, între noi se va infiltra un purtător al bolii care a nimicit lumea veche și a creat această civilizație alterată... Nu permiteți pătrunderea plăgii în rândurile noastre! Scoateți Viața din el!...

Atunci s-a apropiat un bătrân. Avea un băț lung drept toiag și înainta foarte încet. Îl priveau toți și parcă-i numărau pașii...

–      Măi băieți măi, nu l-ați văzut pi Mielu, măi? I fie-meu.

Perfectul a făcut semn Haitei să tacă.

–      Cine ești moşule?

–      Ieu îl caut pi Mielu, măi! Nu-l știți?

–      Ăsta-i nea Bubu că are buba la cap, i se mai zice Dumnezeu, se auzi vocea lui Bilă, un băiat din cartier.

–      Spune-i că și noi îl căutăm pe Mielu, ha-ha-ha-ha..., râse Perfectul și toată Haita se zgudui de veselie.

–      Și de ce-l cauți aici, nea Bubu?

–      I fie-meu..., și, privind în ochi indivizii care nu se săturau de râs, mai făcu: Hi-hi! Chi-chi...! Și punieţi la cali, mă băieți măi? Chi-chi!

    Apoi continuă:

–      Îl caut pi băietu’ meo. Auz cî-i pi-și pi undiva. I Mielu, măi băieți! Mielu! Iel are să ieie pacatu’ lumii ăștia! 

–      Și unde-i Mielu? Îl știe careva, există în realitate Mielu ăsta? începu să-și piardă răbdarea Perfectul.

–      Pă’ asta e nebunia lu’ Dumnezeu, să-l tot caute pă Mielu...

–      Ce-i aşeia realitati, măi băieți? Poți ca sî-mi zişi matali? Tu, ala mai diştept!

–      Nu acuma nea Bubu...

–      Măi, io sun’ Dumniezău, măi! Io am făcut lume-aeasta măi în şasi zili terestri, măi. Nu criediţi măi?

–      Ăhă-hă-hă-ă-ă!

–      Nu criediţi? Di şi măi?

–      Cum adică ai făcut lumea asta, nea Bubu? Erai pe vine când ai făcut-o?

–      Și vreai sî spui? Că mă câcam, nu? Măi, ti iert măi, că nu știi și spui. Pentru că tu nu ti poți ridica pre sus la minți, măi. 

–      Păi, povestește-ne cum ai făcut!

–      Da și, voi n-ați şitit măi? Că la-nşeput o fos’ aşe, ca o întinderi di api... Da’ la Cartea Sfântă, măi, nu si spuni bini, măi. Căşi nu si înţieleji di loc bini, măi. Căşi nu poţi înţieleji tu, un nimeni, lucrarea aşeia mari, măi, ori di căti ori ăi şiti. S-o zis api măi, pentru a ave un punct di comparații măi. Prişiepi? Prişiepiţi măi? Nu există cuvinti măi să si poată descrii o lucrare di Dumniezău măi. I ca o căntari di dincolo di viaţî măi. O căntari di o frumusieţi și melancolii cari nu poati fi nişicum vorbită măi băieți măi. Nu o fos’ cuvăntu’ la înşeputuri măi, o fos’ o măruntî armonii măi cari o prins să si mărească. O melodii măi băieți măi...

–      Și dumneata ce-ai făcut? l-a întrebat Perfectul.

–      Io sunt armonia...

–      A! Ha-ha-ha-ha! Ha-ha-ha-ha!

Avea râsul puternic Perfectul acela verzui, înconjurat de un halou roz. Și-a așezat tacticos masca de lup peste cap. Dumnezeu, zdrențuit, adus de spate, cu barba lungă și părul mare era aproape de el și îl privea drept în ochi.

–      Tu ieş’ Satana măi...!

–      Destul! Să-l trimitem în cer să-și caute fiul acolo! a hotărât Perfectul.

Nea Bubu-Dumnezeu a devenit martir. A fost propulsat în aer cu o rachetă sol-aer de tip RETTX-1 adusă special pentru această sărbătoare a Haitei. Nimic nu era la voia întâmplării... Însuși Dumnezeu fusese comandat să fie o pildă a Puterii Haitei. Iar Trandafir își amintea vag cum îl atașase lateral pe bătrân cu un colier metalic. U-uh! Ce senzație! Ce dezgust!  

–      Mă cheamă Trandafir, îi zise tânărului lup, am ajuns aici cu un prieten, cu Petre Gibea și-acum voi pleca.

–      Stai că merg și eu încolo! Mă duc la curve.

Au urcat împreună scările de lemn care scârțiiau la fiecare pas și curând au ajuns deasupra, pe  coridorul pietruit. Nu era decât o ieșire de-acolo. De-a dreptul înainte era o ușă mare de lemn,  întredeschisă și deasupra câteva geamuri mari prin care vedeau lumina galbenă. Ajunseseră amândoi în fața ușii când o femeie nu prea tânără se strecură pe jumătate în afară și întrebă: Ce este cu voi pe-aici chiparoșilor? Vreți să rătăciți în desișul unor păduri tropicale?

Prin deschizătura ușii se arătă altă femeie, iar sus, torsuri feminine goale, prinseră a se rostogoli încet, strivite pe geamuri.

Trandafir se neliniști.

–      Eu nu intru aici. Sex pe bani n-am făcut niciodată. Femeile-astea sunt prea scumpe pentru mine. Nici n-am chef...

–      De ce-ți faci atâtea probleme? Dacă ai ajuns aici, ești sub protecția Lui...

„Protecția” cui? Tinerelul acela cu părul sculat, vopsit roșu-văpaie, plin de cercei și cicatrici pe față, semăna într-un mod ciudat cu Stan Păpușă. Avea o încredere nelimitată, religioasă, în Stan. Îl simțea în buzunar, era probabil acolo dar și afară, în momentul acela... «Stan știe ce face. Nu mă ispitește în mod inutil.»

 

*

 

Se afla într-o cameră plină de tapiserii agățate de pereți, lucrate din sfori groase de cânepă colorată. Un pat mare cu lenjerie albă, curată, după cât vedea din apropierea ușii, un covor de iută, cam ros, scrinul de lemn învechit, lucruri de femeie care atârnau din sertare, un paravan, cuier, noptieră, toaletă, măsuță, două scaune, trei luminări aprinse într-un sfeșnic. Semiobscuritate.

–      Ia loc pe un scaun, iubitule! Vin acum.

Vocea pleca din spatele paravanului și se oprise în urechile sale. Însă nu zăbovise în mintea lui. Auzi dangătul unui clopot.

–      Clopotul pe care-l auzi ne anunță că mai sunt câteva ore până la paradă.

–      Ce paradă?

–      Te afli aici și nu știi de paradă?

–      Iartă-mă, dar sunt într-atât de zăpăcit că nici măcar nu știu unde mă aflu.

–      E-e! Cum arăți tu, iubitule? Sper să nu fii drogat pentru că...

«Femeia, ființa magică desemnată spre a perpetua specia. Din ziua când omul a aflat că el îi provoacă sarcina, forța ei magică s-a estompat. Dar este acesta adevărul? Este omul acela? Mie îmi pare doar un instrument.»

Femeia care ieșise din penumbră era îmbrăcată într-o rochie de voal verzui și violet, avea pe cap o coroniță de care atârna o altă bucată de voal, iar fața îi sclipea, probabil datorită fardului sau cremelor de ten. Chipul ei, deloc agreabil, avea o formă porcină, dar corpul peste care unduia voalul era... ispititor. Cum poate un biet om să-i reziste?

–      Mă cheamă Stela, se prezentă femeia. Pe tine?

–      Eu am patru nume: de aer, de pământ, de... apă și în fine de foc. Însă nici unul nu-i adevărat.

–      Ce faci, rânji femeia, te joci cu mine?

Avea dinții colțoși ca un fierăstrău și ochișorii agitați, cu gene mici, bogat rimelate. Formele feței sale erau accentuate de umbre tremurătoare. Pentru că toate simțurile trebuiau să se bucure, un susur se insinuă, cântec de dragoste interpretat de un bărbat, ca o litanie... Era o litanie: Ce frumoase îți sunt ghearele, fată din Gheena!/ Coapsele tale, sunt ca niște lațuri de strâns gâtul, lucrate cu meșteșug, / Pântecele tăăău e un pocal rotund, din care nu lipsește arsenicul otrăvitor;/ trupul tău, un snop de pălămidă încins cu spini./ Ai ţâţele doi pui de hienă,/ iar gâtul tău e ca un turn de-asalt;/ Ochii-ți sunt precum Abisul;/ nasul tău este ca turnul Babel din care privind spre Rai vezi Infernul./ Capul tău este o Perlă neagră, și părul capului tău este o flacără; până și un dragon ar fi devorat de pletele tale!.../ Ce frumoasă și ce întunecată ești, tu, iubito, în mijlocul desfătării!/ Statura ta este cât templul Morții, și pieptul e păzit de doi vampiri./ Îmi zic: „Am să cobor în criptă, și-i voi apuca sicriele!”/ Atunci ţâţele tale devin două proaspete cadavre, duhoarea suflării tale este ca a miasmelor./ Iar gura-ți toarnă venin, ca răspuns la dezmierdările mele, și veninul alunecă pe buzele noastre când adormim!

–      Care-i numele tău de aer?

–      Parfum.

–      Pentru ce „parfum”?

–      Pentru că trag vânturi parfumate.

–      Ha-ha-ha-ha!... izbucni într-un torent înspăimântător de cotoroanță. Nu am mai avut un client ciudat ca tine. Îmi placi.  

Stela se lăsase pe pat.

    – Servește un pahar de licoare, îl îmbie femeia. Este licoarea puterii. Puterea e dreaptă. Ha-ha! Întotdeauna.

Desfăcu dopul sticlei pe care scria: Vampir.

–      Ce-i aici?

–      Sângele iubiților mei, ha-ha-ha! Câte o picătură din fiecare. Tu ești jubileul. Al cincizecidemiilea. Îm-m! Ce îmbătător miroși! Parcă te-ai fi scăldat în murdăria canalelor! Ai barba țepoasă, părul unsuros și rar, îți văd ridurile și cearcănele, iar veșmintele tale... îm, cât sunt de mizerabile! Îți simt jegul și râia,... îți pot vâna păduchii din păr, ești victima ideală...

Mâna femeii porni șerpuitor să cerceteze și se lipi ca o ventuză de pielea omului. A-ah! Simțuri și sentimente, gânduri plăcute și gânduri macabre, vizionă tinerețea și se văzu bătrân, straturi de materie, oameni, monștri, foc..., foc..., iar în mijlocul oceanului de foc văzu o cetate cu ziduri groase de piatră, cu oameni roșii ce roiau pe străzi pietruite, luptători păzind pe creneluri și corăbii plutind pe flăcări, acostate în docuri... Și văzu cu uimire cum prin propriul corp circula focul, vasul guvernor se spărsese în zeci de meridiane și lava se scurgea năvalnic spre zonele sale intime, dar ce poate fi intim în ceva care nu-i aparține? «Corpul nu-mi aparține. Nu l-am creat eu. Eremiții spun că ar fi o emanație a Sufletului, că Sufletul ar fi fost suflat de Duhul lui Iaşveh... Eremiții sau...sihaștrii... Cine sunt acei eremiți? De unde au primit știința aceasta?... Iaşveh?... De ce?...» Resimți acea atingere. I se amestecară sensurile, uită unde se află, uită ce trebuie făcut...

–      Care-i numele de pământ?

–      Mortu.

–      Ah-ah-ah-ah-ah!  Iubitule, ce umor macabru ai! Cât îmi placi, cât de dulce, de gustos... eşti...!

Mâna femeii lunecă iar și-l prinse bine de Stan Păpușă: Ah, și cât de dotat... ești...! Unul singur din câți am cunoscut fusese astfel dăruit de... natură? Nu. Știu eu de cine! Am rămas cu un semn de-atunci. Se numeaaa... Demonul roșu. Îmm, simt veninul acestui nume!

–      Demonul roșu? tresări omul..

–      Da, ha-ha-ha! Desigur... Ha-a! Demonul roșu, imaginea inocentă a împăratului Rău. Că e-mpărat în lumea pe care-o domină, Răul. Ce este Bine? Bine e rău pentru unii așa cum Răul este considerat bine...

«Cine spunea că femeile sunt mesagerele Răului? Un baban, cu operă la bază...! Scrisese ceva în genul „Trăncăneala lor (adică a muierilor) este refularea acestui rău pe care-l iau una de la alta, purtându-l ca pe un parazit și fiind gata oricând să-și lepede veșmintele pentru a-l arunca oricui, numai om să fie. Căci dacă un om este intrigant, atunci se spune că natura lui preponderent feminină este aceea care-l împinge. Un mascul adevărat este incapabil de intrigi.”»

–      Am zis eu că era intrigant, puiule? Era un naiv, un simplu criminal, era precursorul Răului. Locul unde ajungea el era însemnat. A fost și aici. Cu mine. Un armăsar sălbatic pe care eu l-am înfrânat. Trebuie să înțelegi...! Ai și un nume de foc?

–      Flamă.

–      Ha! Ciudate porecle mai ai!

–      Cum te-a însemnat...?

–      Privește! M-a crestat de jos în sus cu stiletul. Ai văzut până azi asemenea despicătură?

–      E ca o gură de rechin!

–      Însă n-are dinți. Tocmai bună pentru asemenea pradă!

Trandafir simți că alunecă. Se ducea-n jos. „Mă-nghite!” Și-apoi, fiindcă nu reușea să-și revină, intră în panică. 

–      Ce se-ntâmplă? He-e-ei! Nu se poate așa ceva! Nu-i posibil să intru aici!

 

*

 

O rază de soare îl mângâie pe față și porni să-i joace pe pleoapă. Auzi apoi gâzele zbârnâind împrejur și deschise ușor ochii. Se afla într-un loc umbros, frunzele se legănau mângâiate de un vântuţ leneș, o pasăre, ţup! din copac sări pe ramura unei tufe alături și-l privi curioasă cu un singur ochi, apoi auzi parcă susurul apei... Simți culorile, simți susurul apei, foșnetul frunzelor, fluierul păsăricii, simți... eternitatea. Astfel trebuie să fie... Nemișcat să simți viața tresăltând primprejur... „Bing-bang! Bing-bang!” Auzi clopotele ca pe un cinel și toate sunetele-i scârțiiră-n cap asemenea unor violine,... O gânganie veni direct pe nasul lui apoi alta o încălecă frenetic gâdilându-l fără milă și habar că deranjează o dihanie cumplită... Miracolul... Miracolul vieții îl emoționă iară: Asta e! Am găsit răspuns enigmelor vieții, dar nu-l pot traduce în vorbe. Este o lume în care se comunică altfel...

–      Muie! Bă muie! Uite-l bă că beleşte un ochi! Care zicea că moare Mortu?

Trandafir îl zări pe nea Sandu. Era cu fațada aplecată peste el și gândi că stă întins undeva pe pământ.

–      Ți-am zis bă tată să nu mai bei atât! 

–      Ce-am băut? 

–      Le-ai amestecat. Să mor io dacă am văzut sugativă mai mare!

–      Unde am băut mă? N-am băut nimic... Doar o picătură de... 

–      O picătură de vreun chil dă tărie, bă Mortule! Hă-hă...!

–      ... de venin. O picătură de venin. Tu când ai murit nea Sandule? Aoleu, da’ tu ai murit de mult!

–      Ptiu, nu ți-ar fi rușine! Nenorocitule! Că toți așteptați să crăp io ca să cerșiți pă locu’ meu. L-am vândut lu’ Pitu, muhaialelor! Omorâți-l pă iel! 

    Nea Sandu se îndepărtă blestemând ca o țață:

    – Dă s-ar scutura Pămîntu-ăsta mare dă voi nimicurile lumii şi-ăţi cădea în focurile iadului...!

Era deja ziuă. « Oare nu m-am trezit tot aici ieri? Parcă altundeva... U-uh, ce durere de cap!... Au! Încet că se clatină. Ce zi o fi azi? »

Trandafir se ridică pe picioare și alunecă: Ah! pe ce porcărie m-am așezat? Cu ochii împăienjeniți vizionă locul unde se afla. Era în dosul unei clădiri lungi, lângă un dud mare, alături de țeava spartă care deversa într-un canal o scursoare împuțită. Dintr-odată se simți asaltat de întregul mușuroi de furnici. Îl mânca tot corpul. Începu să se scuture îngrozit, să bată din picioare, să-și frece corpul și părul! «Ale dracului insecte, ce ciupesc! Ce-a dat Creatorul în lumea Lui să chinuie maimuțoii! Pute pământul de paraziți, de insecte, șobolani, câini și alte fiare hotărâte să mă mănânce de viu! Să merg să văd pe unde mă aflu. Ce-mi chiorăie mațele de foame! Cât o fi ceasul?...» Privi cu dezgust mâna lui rablagită. «Urât mai arată! U-uh! Opa! Să nu facă dracului vreo gangrenă. Nu prea mă mai doare! S-o vindeca? Pot să mișc degetele!..»

Își aminti că fusese invitat de Cora să-i dea de pomană. Cum să ajungă la ea? Ieși în stradă. Știa ce trebuie făcut dacă-l lovește foamea. Duminica e adunare de babe la biserica lui Cristos Mântuitorul. După optimistele vise privind viața lor de apoi, sărmanele credule îi miluiesc pe toți oligofrenii, paraplegicii și toți parchinsonii mă-sii care bâțâie pe aleea de la lăcașul apostolilor Petru și Pavel până-n stradă. Astfel paraziții ăștia nu mor de foame și subzistă în iadul terestru. Că Paradisul și Infernul sunt împreună pe Pământ e desigur axiomă, dar speranța în fericire, definită ca extaz continuu într-un loc însorit, înflorit, cu îngerași care înalță neîncetat osanale, în afara timpului și a grijilor, alături de prieteni... numai prieteni, numai ambrozie, numai rugăciuni, doar amabilitate, zâmbete, frumusețe,... Se referă la oameni, raiul, sau la ce?

Trandafir plecă de-acolo molfăind o bucată de pâine. Tot era ceva. Bătrâna, care-i dăduse, l-a sfătuit: Să fii băiat bun! Cum de-ai ajuns în situația asta? Mergi la părintele..., mergi și spovedește-te! Să vezi ce om bun este... Orice suflet, și sufletul tău, poate fi salvat! Nefericitule!

Mergea greu, era grasă, îndoliată, cu o sacoșă în mână și figură de mamă îndurerată și hotărâtă în demersul ei... creștinesc.

Trandafir încercase o privire pe ușa clădirii, de după cadrul ușii, ca un cimpanzeu curios și văzuse un preot care-și strângea lucrurile și le ducea în camera altarului. «Că se-ntreabă oamenii de ce noi închidem ușa altarului. Că de ce n-o ținem deşchisă? Că facem aia și aia în altar. Nu poate să gândească că slujim, că facem slujbe,...» «Da-da, face slujbe...!» Ce să-i spună popii? Nici măcar nu-i consideră oameni onești, capabili, în mod dezinteresat, de compasiune, pe clerici... «Părinte, salvează-mă! Salvează-mă de mine, de Stan Păpușă, de mizerie...! Omoară-mă!»

–      M-a strigat careva? Fă-ți cruce când intri în biserică, golanule!

Cum să vorbească unui popă? Simțea că s-ar fi bâlbâit... Penibilul agresează orice orgoliu, cât de neînsemnat ar fi un individ. Și Cora voia să-l ducă la preot... Se strădui apoi să-și amintească adresa, cum ar fi putut ajunge acolo. Pfu-u! Ce gol nemernic prin creierul lui! Urcă într-un tramvai și adormi pe scaun. Dormi într-atât de profund că nu visă nimic. De-odată se trezi când un individ îl trase de cămașă: Dă-te jos bă! Hai că pute tot tramvaiul din cauza ta! Jos!

–      Unde sunt? 

–      În tramvai. Hai, coboară!

...

În stradă iar, printre blocuri... La intersecție, de cablurile de curent atârnă cu zecile cutii de conservă. E distracția tare a puștilor. Trei băieți le rotesc de sfori și le aruncă peste cabluri. «La ce să te iei de domniile lor, Trandafir? Bine că se uită în altă parte și nu se leagă ei de tine.» Că a pățit-o cu niște draci ca ăștia. Cum n-are chef mereu să ia seamă la alți nebuni    care-și intersectează drumul cu al lui, îi mai zboară gândul, nu este un animal pus pe fugă, ei bine, s-a trezit cu o sticlă în cap și asta de două ori în secvențe succesive. Nu-și amintește să fi fost o plăcere prea mare. Chiar dacă motivația este de-a dreptul generoasă: „Ți-am dat și ție o picătură de coniac.” Sau : „Ia și de la mine să nu zici că sunt al dracu’!” Și-apoi să se lege de ei că urlă ca sirenele pe timp de război. Și-l toacă barbar tații lor.

Peste drum e un popă cu dascălul (un tip cu moacă de borfaș, cu pantalonii rupți în dos) înconjurați de un roi de copilași. Bătrânul popă se învârte ca un leu între hiene:

–      Plecați mă d-aici că n-a murit nimeni!

–      Ba da, a murit, a murit…

Ajuns în fața intrării din blocul turn, preotul constată că    e-ncuiată, încearcă să intre dar nu-i răspunde nimeni. Bate în ușă, o smucește, bate iar... Nimic. Pare să fie o clădire nelocuită. Popa e ofuscat peste măsură:

–      Futu-vă muma-n cur! Nu deschideți la preot, fir-ați ai dracului! Nenorociţilor!...

Trandafir îl vede pe Bană că vine spre el –asta era porecla „dascălului”, un alcoolist pe care-l știe de multă vreme.

–      Ce-i cu tine p-aci bă bulă? Auzi, face, dă-mi cinci parai! Numa’ cinci. Hai scoate-i dreacu’! Ţi-i dau ’napoi mâine! Nu mă face să te buzunăresc!

–      E, n-ai găsit fraierul. Îi vezi pe bagabonţii ăia mici? M-au buzunărit ’naintea ta.

La capătul blocului doi zdrențuroși vârstnici încearcă să izgonească niște câini din mormanul de gunoi.

–      Ia uite-l pe Mafoame! Uite zgripțuroii dracu’, se bat cu maidanezii să le ia haleala! Uoo! Uoo!…

«Nu mai stau lângă ăsta. E-e diliu! Să te legi de amărâții ăia e un lucru scârbos. Dă-l în mă-sa!»

...

     A luat-o peste drum repede. Bană l-a huiduit și pe el dar se-ndepărtase liniștitor...

Se-auzi strigat încet de o femeie: Trandafir! Măi...! Trandafir, unde te uiți mă?

«Ia uite-o pe tanti Cora!» Stătea peste drum nedumerită, cu ochii la nebunul care-și coborâse privirea din pomi.

–      Doamne-Doamne, doar nebuni am cunoscut în viața mea! Hai că mă vede toată lumea, țin-te după mine!

–      Unde... unde mă duci?

–      Taci din gură!

De unde să cunoască biata femeie că una dintre cele zece, prima chiar, binecuvântări ale venerabilului Gotama suna cam așa: Să nu vă însoțiți cu nebunii ci cu înțelepții, este o mare binecuvântare. Din fraza asta ar ieși că-i exclus ca un nebun să fie înțelept sau invers. Totuși, uneori nebunii spun niște lucruri al dracului de logice, de... necombătut. Hâm! E dificil să faci diferența...

Au intrat în curtea unei case mari, cu etaj și mansardă. Trandafir a urmat-o în spatele clădirii  apoi a coborât niște scări la subsol. Îl dusese într-o baie cu pereții înnegriți de igrasie, cu o cadă mare și murdară, chiuvetă, oglindă, tot ce trebuia... Femeia dădu drumul apei să curgă în cadă.

–      Ai aici săpun, burete, prosop, haine de schimb. Arunci mizeriile tale la coș! Pe toate, auzi? Să nu îndrăznești să oprești ceva! Ne-am înțeles?

–      Da-da!

–      Hai! Uite și o lamă să-ți dai jos barba. Doamne, ce scârbă de păr îți creste pe față! Dă-o jos, că ești de mai mare râsul cu ea!

–      Da-da!

Era un comandant desăvîrşit Cora. Ştia clar ce trebuie făcut, nu se încurca în vorbe. O femeie  măruntă, cu forme rotunjoare, puțin gușată, cu figură asiatică... 

–      După ce termin ce fac? 

–      Stai acolo! Vin eu! Nu uita să te clătești și să speli cada! Nu lași murdăria...

«Pentru ce se spală omul? Cândva îmbăierile țineau de ritual, credinciosul își lepăda veșmântul de jeg, râie, păduchi și alte insecte, păcatele, demonii,... în apă. „Afară să ieși, necuratule, din omul acesta și du-te-n... apă (cadă, lac, baltă, râu, iordan, etc.)!”»

Apa caldă moleșește. Trandafir adormi și visă că se află în Africa. Era poate un curier fiindcă alerga continuu. Iar peisajul fugea înapoi. Parcă nu făcea nici un efort. Doar savana, jungla, deșertul, se mișcau înapoi..., ca într-un film. Și dintr-odată se porni un ritm african. Uh! Se zguduia peisajul când sunau tobele: bum! și iar: bum! Bum-bum! Pământul palpita asemenea cordului: Bum-bum!, bum-bum! Animalele exotice și-au început defilarea, toate se mișcau invers și toate palpitau: bum-bum! Apoi apărură goriloii aceia umani, străpunși de belciuge și ace prin buze, nas, pleoape, urechi, obraji, mâini, picioare, ţâţe,... cu sulițe lungi și veninoase,... „Trandafir“, ziceau cu toții în ritm, „Trandafir, bum-bum!“ Îl înconjurară şi se porniră să salte împrejur. Nu mai alerga. Era prins de stâlp... de o cruce? „Trandafir, bum-bum! Bum-bum!” «Mă divinizează?» „Trandafir, deschide! Bu-bu-bum!” «Vor să-mi smulgă inima!» ”Trandafir! Bum-bum!” «Vă rog nu-mi smulgeți inima! În lături demoni ai nopții...! N-am să vă las să-mi smulgeți inima!» „Trandafir, ce dracului faci că ne inunzi? Te-ai înecat? Bu-bu-bum!” Abra-Kadabra! Scăpase cu inima în el! Apa curgea din cadă și se strecurase până-n hol! Cora încerca să forțeze ușa care fusese încuiată pe dinăuntru.

–      Gata-gata! Am-am ațipit. Iartă-mă tanti Cora!

–      Ieși de-acolo, tâmpitule! Nu-mi pasă cum, da’ să ieși imediat de-acolo, m-auzi? Imediat, că i-am alertat pe toți ai casei. Ieși și fugi de-aici! M-ai făcut de râs, idiotule! Idiotule!

Asta-i altă poveste a rușinii. Rușinea nu are nimic de-a face cu vreun loc ascuns din cine mai știe ce motive, rudimente ale unor viziuni edenice (adică amintiri de prin Paradis, cu pomul ăla din care înfulecând un măr aflai că e de rău să umbli neînţolit, fie și într-o frunză, două, de smochin), rușinea e atunci când te simți prost, idiot, cretin, tâmpit, și toate astea la un loc, ba încă, inferior, neajutorat, umil, ratat, jartea, zdreanţă,... beah! gunoi, un rahat în ploaie... Dacă există și altă vorbă sugestivă, o puteți adăuga!

Trandafir ieșise din casa aceea, alergase fără a privi înapoi sau pe cineva în față, un deranj total îl stăpânea, un zgomot, o uruială în urechi, parcă ceva îi strica mintea, îi trecea un buldozer peste cap și toată populația urla, un scrâșnet de fiare, de voci interioare: Auăăă – iauuuăăă – iiiiiiii – iauuu –  eauuuuăăă... Începu să urle. Alerga urlând. Nu mai erau forme împrejur. Doar haos. Se prăbușea în haos...